Progresişti versus dughinişti VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
E greu să fii profet: Veniamin Yuzhin (Pyotr Skvortsov) găseşte în Cartea Sfântă tot ceea ce are nevoie
E greu să fii profet: Veniamin Yuzhin (Pyotr Skvortsov) găseşte în Cartea Sfântă tot ceea ce are nevoie

CREDINŢĂ SAU FANATISM? Fără a fi deloc un film mare, „(M)ucenicul“, în regia rusului Kirill Serebrennikov, pune degetul pe „rana“ câtorva dintre problemele cele mai fierbinţi ale lumii contemporane, ale „Maicii Rusii“, dar nu numai.

Actualitatea acestui film este mai mult decât evidentă. La recenta sa vizită făcută la Bucureşti, ideologul Aleksandr Dughin (pe care mulţi-l văd ca pe „eminenţa cenuşie“ a lui Vladimir Putin) s-a declarat în primul rând „un gânditor ortodox“. Iar în ce priveşte „identităţile colective“ apărate de filosoful-politician, România o împărtăşeşte cu „Maica Rusie“ pe cea ortodoxă, „pravoslavnică“, după cum bine se ştie. Or, tocmai despre religia (creştină) şi despre felul în care societatea contemporană (materialistă, atee, secularizată) se raportează la aceasta este vorba în filmul „(M)uchenik“, regizat de rusul Kirill Serebrennikov, ecranizare a unei piese de teatru destul de cunoscute şi jucate, respectiv „Martyr“ a germanului Marius von Mayenburg.

O Rusie bolnavă

Trebuie spus în primul rând că acesta este un film despre adolescenţă. Veniamin Yuzhin (Pyotr Skvortsov), tânărul „fanatic“ religios, se află la vârsta la care trebuie să-şi găsească o „proptea“ ideologică pentru a-şi exprima ura, revolta şi furia împotriva familiei, şcolii, societăţii, adică a tot (într-un mod similar cu cel în care procedau radicalii de stânga francezi ai lui mai 1968). „Nu de Biblie îi este lui, ci vrea să mă scoată pe mine din minţi“, spune cu obidă mama eroului, Inga Yuzhina (Yuliya Aug). Dincolo de asta, însă, lucurile se vor agrava şi vor lua din ce în ce mai multă amploare.

Filmul lui Serebrennikov (re)aminteşte de un un alt film excelent al ultimilor ani, „Hadewijch“ al lui Bruno Dumont, dar asta-i altă discuţie). Ca şi acolo, întrebarea este cum îşi poate trăi cineva credinţa sinceră, reală (un grup de purişti catolici, în acel caz), într-o lume modernă cu care intră des în conflict, în contradicţie. Diferenţa este că, dacăRusiei aflate într-o nesfârşită tranziţie.

Ştiinţa şi Biserica, la fel de ipocrite

Poate involuntar, filmul rusului recuperează teribila forţă (literară, profetică, retorică) a textelor profeţilor vetero-testamentari sau a cuvintelor lui Iisus din Evanghelii (pentru toate apare pe ecran, atunci când sunt pronunţate de Venya sau de altcineva, locul exact de unde au fost extrase), de care, să fim sinceri, am cam uitat. „Poate ne închinăm la acelaşi Dumnezeu, dar tu nu îi cunoşti cuvintele, Cartea“, îi spune Veniamin preotului, pe care-l acuză că Biserica s-a transformat într-o birocraţie. Adolescentul se raportează strict la cuvintele din Biblie (demers tipic protestant, în numele căruia aceşti „furioşi ai Domnului“ au făcut, începând cu Calvin, milioane de victime), pe care le acceptă şi interpretează literal.

Lui Veniamin i se opune profesoara de biologie, „progresista“ Elena Krasnova (Viktoriya Isakova). Bine portretizată, Elena are tot ceea ce-i scoate din minţi la progresişti nu numai pe conservatori, ci şi pe oamenii normali: naivitate, aroganţă, intoleranţă, credinţa absolută că deţine singurul adevăr (deşi ar fi trebuit să ştie că, măcar popperian vorbind, nu există „adevăr ştiinţific“ absolut, ci orice teorie se naşte pentru a fi infirmată). Pentru a lupta cu armele adversarului, profesoara se pune pe tocit Biblia şi-i răspunde „fanaticului“ religios cu citate, la fel de rupte din context şi interpretate literal. Demers relativizator tipic progresiştilor, acesta nu face decât să demonstreze că în Biblie, dacă ţii cu adevărat, poţi găsi orice.

(M)ucenicul

Eternul conflict dintre raţionalism şi iraţional: profesoara de biologie Elena Krasnova (Viktoriya Isakova) şi „fanaticul” Veniamin Yuzhin (Pyotr Skvortsov). Până la urmă, cele două fanatisme, ambele „furii”, se ating şi nu pot subzista una fără cealaltă

Cum faci pasul spre crimă? Autorul nu e-n stare să ne spună

Din păcate, filmul evoluează spre un tezism (subtil, dar tot tezism) păgubos, ca orice tezism, de altfel. Exemple: fiecare lecţie a Elenei pare o demonstraţie (ia să vedem ce „tâmpenii“ mai zice acum Veniamin), prea uşor „mucenicul“ e transformat într-un criminal, pentru a justifica teza că fanatismul religios, sau chiar credinţa, duce la crimă – se poate pune întrebarea cine-a mai văzut, în (post)modernitate, fanatici creştini, „radicali“ de care, în zilele noastre, Islamul este plin, dar poate în Rusia lucrurile stau altfel.

Fiecare „iniţiativă“ a Elenei este respinsă de directoarea obtuză a şcolii, autorul vrând să arate „subtil“ legătura dintre Biserică, şcoală şi stat în Rusia actuală (portretul lui Putin tronează în fiecare sală de curs). Prietenia dintre Veniamin şi colegul său, ologul Grişa (Aleksandr Gorchilin), evoluează prea repede într-o relaţie homosexuală (din partea acestuia din urmă), iar răspunsul adolescentului mistic este tratat destul de neconvingător. Cu alte cuvinte, prea repede Serebrennikov se grăbeşte să pună semnul egalităţii între religie şi crimă (chiar dacă această dezvoltare subţire provine din piesa lui von Mayenburg, nimic nu-l împiedica s-o adapteze).

Inspirat din piesa de teatru „Martyr“ / „Martirii“ a germanului Marius von Mayenburg, filmul scris de Kirill Serebrennikov se joacă, în titlu, cu asemănarea dintre cuvintele ruseşti (redată identic şi în română) „mucenik“ (adică martir) şi „ucenik“: calitatea de „ucenic”, de elev, de student a lui Venya (ceea ce-a dat stupida variantă de titlu, în engleza internaţională, „The Student“, care desemnifică totul), dar şi cea de „ucenic“ al Domnului a lui, ca şi nevoia de a avea ucenici, discipoli (Grişa). Una peste alta, „(M)uchenik“ este un film cu un punct de plecare interesant, dar care devine, pe parcurs, slab, iar stilistic este realizat bine de Serebrennikov, fără a atinge, însă, nivelul excelenţei.

Info

(M)ucenicul / (M)uchenik / The Student (Rusia, 2016)
Regia: Kirill Serebrennikov
Cu: Pyotr Skvortsov, Viktoriya Isakova, Yuliya Aug

3 stele

(M)ucenicul

Citeşte şi:

Stângismul, boala senilităţii capitalismului

Recviem pentru Uniunea Sovietică

PORTRET DE REGIZOR

Steve Buscemi – un actor (şi regizor) foarte discret



Actorul american Steve Buscemi (născut pe 13 decembrie 1957, în cartierul newyorkez Brooklyn) – interpretul vocii personajului Francis Francis în animaţia Dreamworks „The Boss Baby: Cine-i şef acasă?“, care intră începând de vineri pe marile noastre ecrane – este nu numai unul dintre cei mai interesanţi, apreciaţi şi îndrăgiţi actori din cinematograful (american şi universal) contemporan, dar şi un regizor remarcabil, cu destule pelicule la activ.

Poate Buscemi nu o fi bătut la număr de filme alţi actori care-au trecut în faţa camerei ca regizori, dar în niciun caz munca sa în această calitate nu a trecut neobservată. La fel de discret ca şi în activitatea sa de actor, Steve Buscemi a construit lent, dar temeinic, aflându-se, până în prezent, pe genericul a nu mai puţin de 148 de titluri, ca actor, şi semnând ca regizor 16 filme (e-adevărat, foarte multe fiind filme sau episode de seriale de televiziune, domeniu care i-a „mâncat“ mult şi din cariera de actor).

Favorit al fraţilor Coen

„Născut şi crescut“, cum spuneam, în Brooklyn, viitorul actor (şi regizor) are o ascendenţă complicată, tipică pentru melting pot-ul de naţii, pe care l-a constituit, în timp, metropola newyorkeză: tatăl, John Buscemi, un lucrător în salubritate (mai pe româneşte „gunoier“) era italian, iar mama, Dorothy Wilson, o „animatoare“ de restaurant, avea rădăcini engleze, olandeze şi irlandeze. Steve devine interesant de actorie în ultimul an de liceu şi, după absolvire, „trece apa“ în Manhattan, pentru a studia cu John Strasberg.

Steve Buscemi
Steve Buscemi

Dintre cele 148 de roluri, să le remarcăm pe cele de la fraţii Coen, cele care l-au făcut, în primul rând, cunoscut: „Miller’s Crossing“ (1990), „Barton Fink“ (1991), „The Hudsucker Proxy“ (1994), „Fargo“ (1996), „The Big Lebowski“ (1998) etc., dar şi pe cele de la Quentin Tarantino – „Reservoir Dogs“ (Mr. Pink, 1992) sau „Pulp Fiction“ (Buddy Holly, 1994). Interpret predilect de roluri secundare, Buscemi a ajuns să fie mult mai cunoscut decât multe „vedete“ din rolul principal.

Ca regizor, debutează în 1992 cu un scurtmetraj, apoi, în 1996, cu lungmetrajul „Trees Lounge“ (unde joacă şi rolul principal), urmat, în 2000, de „Animal Factory“, ambele foarte apreciate. Vârful carierei sale de autor l-a constituit pelicula „Interview“ (2007), remake după filmul olandez al regretatului Theo van Gogh, în care se autodistribuie în rolul principal, alături de Sienna Miller (foto). O constantă a filmelor sale este şi distribuirea fratelui său mai mic, Michael Buscemi.

Top 4 filme importante

1. Interview (SUA-Olanda, 2007)
2. Trees Lounge (SUA, 1996)
3. Animal Factory (SUA, 2000)
4. Lonesome Jim (SUA, 2005)

Steve Buscemi
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite