Puritanii de Bellini - o adevărată premieră

Orice teatru liric îşi doreşte să ofere publicului, pe lângă partituri binecunoscute, şi titluri care nu au mai figurat în repertoriu, deşi melomanii le-au ascultat fie în străinătate, fie în înregistrări realizate, de-a lungul timpului, în versiuni „de colecţie”.

Aşa s-a petrecut la Opera Română din Cluj, unde s-a montat pentru prima oară Puritanii de Bellini, demn de remarcat fiind faptul că există două distribuţii pentru toate rolurile, acoperite în majoritate de soliştii „casei”. Şi este, pentru fiecare în parte, un act de curaj, scriitura extrem de dificilă şi solicitantă ridicând probleme serioase, bel-canto însemnând nu doar „cântul frumos”, ci şi o ţesătură dificilă, o anume frazare specifică şi o risipă de acute spectaculoase ce pot deveni riscante. Din fericire, în seara premierei, rolul Elvira a beneficiat de interpretarea sopranei Diana Ţugui, parcă mai bună de la o apariţie la alta, glasul său calitativ, condus cu multă atenţie, realizând pianissime excelente, jocuri crescendo-decrescendo susţinute cu siguranţă, acute plasate... aşa cum trebuie, având totodată căldura, sensibilitatea şi dramatismul cerut, deopotrivă în expresivitatea vocală, cât şi în trăirea scenică, dar sub un control riguros, fără nimic exagerat sau... demonstrativ. A fost, cu adevărat, o încântare!

Partenerul său, tenorul Cosmin Ifrim, a abordat rolul Arturo pornind de la faptul că, în urmă cu ani, glasul său liric avea farmec şi mai ales era ceea ce se numeşte „un acutist”, cucerind prin strălucirea (supra) acutelor de mare efect; poate şi pentru că, în ultima vreme, a „atacat” partituri ce depăşesc datele unui tenor lirico-lejer - sunând de altfel neaşteptat de bine, spre exemplu, în Favorita (prezentată în concert, la sala Radio), dar cu destule rezerve în Traviata -, registrul înalt este în mare suferinţă; a surprins, încă de la primele replici, emisia deschisă, la care totuşi a renunţat ulterior, rezolvând cu aplomb ţesătura în registrul mediu, luptându-se cu acele (multe) acute care erau şi forţate şi „drepte”, la limita ţipătului. Păcat... O surpriză deosebit de plăcută a fost foarte tânărul tenor Eusebiu Huţan, încă student, etalând un glas frumos, metalic, condus cu acurateţe şi incisivitate, personajul Bruno Robertson deschizând de altfel opera, impactul devenind astfel parcă mai pregnant. Sinceră să fiu, apreciindu-l de ani buni pe basul Petre Burcă în roluri comice de compoziţie, mi-a fost greu să mi-l imaginez într-un rol „de linie”, aşa cum este Sir Giorgio, pe care l-a construit cu atenţie, cu un legato bine susţinut, accentele şi expresivitatea fiindu-i „la îndemână” dintotdeauna. Deşi rolul Enrichetta di Francia se reduce la o apariţie (destul de) fugară, mezzosoprana Iulia Merca a reuşit să-l pună în valoare prin cântul controlat, prin egalitatea de registre şi o culoare de glas care, de această dată, a avut relief şi s-a impus atenţiei. Baritonul Giani Brad a parcurs cu siguranţă rolul Riccardo, suferind însă printr-o sonoritate „vătuită”, care nu prea trecea rampa, deşi ar avea şi amploare şi o calitate timbrală interesantă, remarcată încă din primii săi ani de activitate solistică. Destul de şters dar corect sub aspect vocal, bas-baritonul Simonfi Sandor a convins ca prezenţă în Lord Gualtiero.

Un punct de mare interes şi atractivitate a fost, desigur, apariţia la pupitru a vestitului tenor italian Giuseppe Sabbatini, apelând la o gestică amplă, cu sublinierea atacurilor orchestrale prin mişcări incisive, dorind să imprime o curgere a discursului muzical cu un anume nerv, încercând că coordoneze relaţia fosă-scenă, decalajele rămânând însă frecvente în special în raport cu corul (pregătit de Corneliu Felecan), ansamblu care, spre surprinderea mea, nu fost prea omogen, suferind şi prin sonoritatea deloc unitară. În ce priveşte baletul, l-am preferat pe cel din partea a doua, mult mai agreabil, spre deosebire de secvenţa soldaţilor din actul I, figurând dueluri stângace şi atitudini deloc convingătoare (coregrafia Anca Opriş-Popdan).

Ca regizor a fost invitat Andras Kurthy, un nume deja cunoscut la noi, dezamăgind însă printr-o concepţie plată, generând multe momente statice, corul fiind aliniat pe platforma superioară fără a face nicio mişcare „de expresie”, apelând şi la un stop-cadru pe care nu l-am prea înţeles, soliştii urcând şi coborând treptele centrale şi... cam atât; iar în final, revenirea lui Arturo, acuzat iniţial de trădare, nu se concretizează în reacţii credibile, acesta rămânând nemişcat, în timp ce Sir Giorgio sau Riccardo cer condamnarea sa, chiar dacă Elvira îi este alături, radiind de fericire după acea regăsire nesperată. Dar totul se lămureşte şi, spre deosebire de majoritatea operelor romantice, „se termină cu bine”. Nu ştiu în ce măsură scenografia semnată de Valentin Codoiu s-a realizat pe baza cerinţelor regizorale, dar cu siguranţă decorurile metalice, cu forme geometrice şi (un fel de) coloane stropite cu pete de culoare (a căror semnificaţie îmi scapă), conturând, în partea secundă, cavaleri desigur (foarte) stilizaţi, cu acea scară omniprezentă, pot fi, eventual, generatoare de atmosferă întunecată, plasând în epocă acţiunea. Singurul element care aduce o oarecare varietate ca imagine este cel din grădină, cu plase-copaci ce îmbracă scena, dar cu tente ciudate de albastru. Pe de altă parte, costumele sunt destul de reuşite pentru solişti şi pentru soldaţi sau nobili, dar nefericite pentru coriste, purtând rochii în culori şi croieli identice, cu un fel de falduri roz sau aurii, mai diferenţiate prin corsaje multicolore pentru prezenţele „nobiliare”, aceleaşi elemente vestimentare regăsindu-se şi la balerine.

Important este faptul că Opera clujeană a adus noutatea unui titlu mult „gustat” de public - dovadă fiind aplauzele prelungi şi ovaţiile entuziaste -, semn că managerul Florin Estefan doreşte să ofere, pe lângă producţiile curente, şi asemenea repere mai aparte, privind opţiunea repetorială şi prin prisma... baritonului Florin Estefan, care ştie că melomanii din acel oraş aşteaptă şi astfel de „provocări”, mai ales dacă muzica este frumoasă şi, desigur, romantică. Dacă montarea în sine poate fi considerată modernă sau nu, inspirată sau nu, dacă interpreţii s-au ridicat la nivelul aşteptărilor, rămâne ca (tot) publicul să decidă. Şi după reacţiile de la final, se pare că spectatorii au fost încântaţi, ceea ce, desigur, este esenţial din punctul de vedere al realizatorilor, care pot conta pe o serie lungă cu Puritanii pe afişul teatrului.