Radu Jude şi lecţia de anatomie cinematografică. Inimi cicatrizate

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
inimi cicatrizate

Mecanica trupurilor atinse de boală. Metal. Seringi. Luciul faianţei. Lumina. Marea. Detalii. Cadre fixe. Tăietura cu inserţii de text fără litere mari precum fluxul memoriei, vocea interioară. Pe fundal, mereu prezentă, muzica anilor 30. Referinţe istorice, derapajele antisemite ale intelectualităţii anilor 30.  Un film rotund, un film-poem ca o intimă şi infiorată plonjare în durerea pură.

Tonuri de vernil, ocru, roşu greu, nuanţe de albastru, nisipul umed, asfinţitul, ploaia, pielea, corpul în goliciunea lui vulnerabilă, disperarea de a simţi, puroiul, trupurile bolnavilor imobile, ţintuite pe gutiere, transportate de colo-colo de infirmieri, trăind sub ameninţarea abceselor, bolnavii ducându-şi vieţile în ciuda bolilor teribile, apropierea infiorată a trupurilor, emoţiile care nu ţin cont de date medicale, de ruină, de degradare fizică. E acolo Ernest, Tonio, Solange, sunt camaraderiile într-o solidaritate în faţa apropierii morţii, atât de precisă, de nemiloasă. E boala acolo, indecentă, muşcând din fiecare, din trupuri, din inimă, e prizonieratul bolii, sunt minutele, secundele, timpul care curge greoi accentuând durerea. Desenele lui Max Blecher, cele în peniţă şi cu roşul-sânge, cu care se deschide filmul, cu pozele lui, fixează parcă dintr-un început biografia şi durerea.

E un fel de disperare a vieţii, de gheare infipte parcă în moartea hidoasă care se prelinge pe ziduri, pe faianţă, pe gutiere, în trăsuri, hidoasă, rânjind, ia în stăpânire tot, iar Radu Jude captează toate astea ca prin ochiul unui aparat de filmat convenţional, ca într-o cameră obscură care surprinde viaţa şi moartea, disperarea şi resemnarea, în cadre de o frumuseţe dureroasă, de parcă s-ar fi întors în timp. Într-un interbelic mustind de istorie, un Zeitgeist imortalizat în vorbele spuse, în felul de vorbi, în felul în care poezia e prezentă, în felul în care se adresează oamenii unii altora, cu condescendenţă, eleganţă, alteori cu brutalitatea conferită  de dreptul absolut al trupului devorat de boala cumplită, un fel de sfidare a morţii, un drept câştigat de durerea teribilă, o sfidare înduioşătoare, singura armă rămasă. Se simte în costume, în lumina parcă confiscată, într-o altfel de curgere a timpului, dilatând clipele şi accentuând durerea. Bolnavii fug de singurătatea camerelor pentru că acolo se aude şi se simte cum moartea suflă în ceafă, apăsă ghipsul, răscoleşte puroiul, râde de bolnavii care se ţin cu dinţii, cu disperare, de viaţă ca de nişte franjuri rămase, zdrenţuite.

image

Tăieturile cinematografice te lasă fără respiraţie, e o lumină tainică peste toate, un sepia vag, ca o peliculă fină, ca o granulaţie abia sesizabilă, un fel de poeticitate intrinsecă. Aproape că auzi mişcarea cadrelor, accentuată de inserturile de texte din Blecher, pe fond negru, brutal, fără însă a avea sentimentul de ruptură. E un fel de plonjare în mintea, în sufletul răscolit a lui Max Blecher/Manu. Cum altfel ar fi putut să redea suprarealismul scrierilor lui?! Dar filmul nu este o adaptare, pentru că în Inimi cicatrizate, şi în alte scrieri, epicul nu musteşte de acte, întorsături de situaţii, de climax-uri, de schimbări, de acumulări de tensiune evenimenţială. Pentru că, dacă l-ai citit pe Blecher, mergi la film cu această avanpremieră în minte. În Blecher nu e evenimenţialul  care te frapează şi te cucereşte, în Blecher e altceva. E o durere mută, un fel de introspecţie dureroasă, un fel de adevăruri universale, preţioase, pe care le descoperi, revelaţii absolute, e o resemnare demnă, anatomie pe viu a celor mai umane şi mai intime sentimente, angoase, tăriri. Ca „un curs practic” al trăirii dublat de un suprarealism de o profunzime revelatoare. Pentru că Blecher rămâne cu tine tocmai prin această autenticitate remarcabilă, de o sinceritate căreia îi rămâi fidel.

Vulnerabilitatea trupului  atinge un loc atât de sensibil în cititor/privitor. Filmul lui Radu Jude tocmai asta surprinde, dincolo de povestea vieţii lui Max Blecher. În asta de fapt Radu Jude se întâlneşte cu Max Blecher.  În această vulnerabilitate revelată.  Filmul îmi pare făcut din cadre perfecte. Cum este scena controlului lui Max/Manu intins în cabinetul medical pentru a fi examinat, în juru fiindu-i medicii şi asistentele, e ca în Lecţia de anatomie a lui Rembrandt. Chiar şi clarobscururile, umbrele grele, aşezarea personajelor. Scenele în care Blecher/Manu face dragoste cu Solange sau cu Iza sunt de o răscolitoare şi frapantă vulnerabilitate. E acolo toată disperarea lumii. E acolo toată transfigurarea, toată emoţia, pulsul inimii care îţi răsună în cap, ţie, celui care priveşti, lor, celor din film, actorilor, personajelor, lui Max Blecher, în scrierile lui. Pentru că asta irumpe din fiecare pagină. Durerea demnă, asumată, a trupului vulnerabil. Ce poate fi mai uman decât această vulnerabilitate expusă? Iar  Radu Jude tocmai această aproape imposibil de captat, de sincronicitate a filmului său cu vulnerabilitatea lui Blecher, este arta lui.

Cele două scene finale, Blecher/Manu transportat într-un tren de călători, stând imobil pe gutieră, pe coridorul din vagon, se văd picioarele celor care nu pot trece de el, se aud replici în fundal, felul în care e privit ca o curiozitate de bâlci, iar prim planul cu chipul imobil al acestuia este de o tristeţe covârşitoare, într-un contrast cu toată agitaţia din tren, cu viaţa care merge înainte. Chipul lui, durerea în starea ei pură te priveşte drept în faţă. Apoi o plonjare brutală, fără cromatica sepia, în zilele noastre, în cimitirul din Roman, la mormântul lui Max Blecher. Piatra mormântului, un cimitir în care mormintele sunt aproape înghiţite de verdele crud, sălbatic, e soare, şi se aud păsări. Viaţa a mers mai departe fără Max Blecher. Adevărul crud. E o stilistică fără cusur în acest film a lui Jude.

Era frig şi umed, la sfârşitul lui februarie, când m-am întâlnit cu Radu Jude să vorbim despre piesa de teatru pe care o pregătea la Timişoara, Scene dintr-o căsnicie, după Ingmar Bergman, pe scena Teatrului Naţional.  

Am vorbit însă şi despre film, despre anii 30, despre derapajele antisemite din epocă, despre clopotul de sticlă în care mai este ţinută această perioadă. Mi-a mărturisit atunci că pentru Inimi cicatrizate nu s-a limitat doar la scrierile literare a lui Blecher, ci a citit şi Jurnalul lui Mihail Sebastian, a citit tot ce era legat de furioşii ani 30. În film se vorbeşte şi se citează din articolele lui Cioran, fapt care, cred, va scoate din adormire sensibilităţi şi idolatrii. Cred că asta ne lipseşte, în general, o privire critică şi sinceră. Pentru Radu Jude un film despre Max Belcher, în fapt, un omagiu, era incomplet fără contextul istoric. Dacă veţi vedea filmul, veţi înţelege de ce.  

Notă: Filmul a fost prezentat în avanpremieră naţională în cadrul Festivalului Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara, FEST-FDR, ajuns la a noua ediţie, organizat de Teatrul Naţional Timişoara. 

Inimi cicatrizate (2016)

Regia şi scenariul Radu Jude

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite