Rapsodiile enesciene… în versiune finlandeză şi română

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

O atmosferă electizantă, un public entuziast, ropote de apluze ce pareau a nu avea sfârşit… au răsplătit concertul muzicienilor finlandezi, membri ai Orchestrei Radio din Helsinki; la sfârşitul acestuia, în aplauzele insistente ale publicului, drept supliment, a fost intonată prima Rapsodie enesciană în la major.

S-a cântat cu real antren alimentat de talentul, de dinamismul unui tânăr şi talentat dirijor, americanul Joshua Weilerstein, laureat cu distincţie supremă, în anul 2009, al dificilului Concurs Nikolai Malko din Copenhaga. Aş spune că – în succesiunea momentelor programului - Rapsodia enesciană ne-a oferit marea revelaţie asupra darurilor tânărului dirijor; …asupra acestei muzicii atât de colorate timbral, atât de pitoreşti, muzică flexibil susţinută în ce priveşte complexul atitudinilor actului peformanţei dirijorale. Nici Cântecul Primăverii, un opus expozitiv, de tinereţe, al finlandezului Sibelius, şi nici acest veritabil şlagăr al repertoriului simfonic care este poemul Till Eulenspiegel, de Richard Struss, nu au adus - de această dată! - o confirmare a încrederii de care se bucură tânărul dirijor sau, pe de altă parte, partida suflătorilor de lemn din cadrul orchestrei muzicienilor finlandezi. Poate, în alt timp, în alt context.

La pupitrul Orchestrei Naţionale Radio, Cristian Mandeal… este maestrul unei experienţe artistice impresionante ce se desfăşoară pe o perioadă de decenii! Induce o continuitate privind tensiunea fluxului simfonic pe care o regăsim atât în marele opus straussian care este Simfonia Alpilor, dar şi pe parcursul celei de a doua Rapsodii enesciene în re major, realizată la proporţii ce vizează aspecte ale unei viziuni monumentale apropiate poemului simfonic. Se poate şi aşa! Este o lucrare ocolita de dirijori şi de orchestre. Din motive extramuzicale. Căci finalul lucrării, solitudinea atât de inspirată privind prezenţa flautului în dinamica sonorităţilor scăzute, nu asigură afluxul atât de dorit al aplauzelor.

Soliştii celor două concerte? Foarte diferiţi, cu totul inegali.

Pianistul american Jonathan Biss pare a fi fost livrat „la pachet” cu orchestra de către agenţia impresarială, în absenţa unei selecţii avizate. Fie dispune de un potenţial restrâns, fie nu a acordat atenţie momentului; totuşi C.V.-ul său pare a fi impresionant. Dacă este real. Sol majorul beethovenian a fost tern în expresie, neinteresant în privinţa construcţieie de ansamblu, a calităţii sunetului. Au fost sunete, multe sunete lipsite de investitura muzicii! In mod special în miniatura oferită în supliment, Vorbeşte poetul, de Robert Schumann.

Pe de altă parte, soprana Katarina Jovanović, un muzician apropiat publicului bucureştean, a oferit o versiune de o impresionantă autenticitate a celebrelor  Ultime patru lieduri datorate lui Richard Strauss, compozitorul omagiat în acest an la împlinirea unui secol şi jumătate de la naşterea sa. Inţelegerea sensului poetic înalt privind relaţia dintre cuvânt, dintre vers şi muzică, a fost în acest caz susţinută de un impresionant aparat vocal, de o respiraţie amplă pe care fraza muzicală se aşază firesc, de un timbru a cărui maleabilitate nu duce lipsă de forţa comunicării. A fost, îmi permit a observa, cel mai împlinit moment al primelor două zile ale Festivalului Internaţional al Orchestrelor Radio.

image

Se pare că atât la Helsinki cât şi la Bucureşti nu toţi muzicienii celor două colective simfonice s-au întors din vacanţe.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite