Reabilitarea râsului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Una dintre schimbările petrecute în reprezentarea a două dintre actele fundamentale ale fiinţei umane – râsul şi plânsul – constă în introducerea râsului în reprezentarea (pozitivă, favorabilă!) a chipului în fotografie, cinematografie.

Vreme de secole râsul a avut o proastă reputaţie artistică, frumuseţea şi graţia refuzând orice înţelegere cu dezvelirea buzelor, cu arătarea dentiţiei personajelor destinate să le întruchipeze. Dimpotrivă, acestea nu depăşeau pragul melancoliei decât prin cel mult un surâs vag, un zâmbet trist, care nu avea decât darul de a o potenţa, iar urâţenia slujea sârguincios la „casa veseliei” prin exhibarea conţinutului anatomic al orificiului bucal: dinţi ştirbi şi strâmbi, limbă, cerul gurii. Târgoveţii lui Brueghel sau desfârnaţii lui Bosch pot fi oricând invocaţi pentru a fi opozabili surâsului abia schiţat al Monei Lisa sau al Madonelor renascentiste.

În Numele trandafirului, Umberto Eco sugera că creştinismul ar fi vinovatul principal pentru eradicarea râsului din spiritualitate (simbolizată de ascunderea cărţii despre râs a lui Aristotel). De fapt, nu există nici un fel de dovadă că anticii stăteau cu mult mai bine la reprezentarea plastică a râsului – chiar dacă în mod evident râsul era practicat la scară largă (comedia, glumele, poantele fiind poate şi mai dese şi mai căutate decât tragediile).

Seriozitatea animalului se datorează nedesprinderii lui de natură. El este – şi probabil că se şi simte într-un mod nedefinit, instinctiv – „prins”, înlănţuit în şi de natură, fără putinţă de scăpare. Râsul apare odată cu primele licăriri ale conştiinţei (la maimuţele superioare şi la copii) când individul simte că înţelege „mecanismul” în care este integrat, că înţelegându-l îl depăşeşte şi, pe cale de consecinţă, îl poate stăpâni, modifica, desface. Copiii mici râd când surprind anumite repetitivităţi – râd pentru că surprind schema după care se desfăşoară. Prima trezire a conştiinţei se face sub forma râsului. De aceea rîsul este specific vârstelor mici, copilăriei şi naivităţii.

Următoarea fază este aceea în care fiinţa conştientă înţelege că înţelegerea naturii nu înseamnă decât o eliberare teoretică, mintală, spirituală – nu una materială, concretă, „reală”. Cu alte cuvinte, omul rămâne pradă naturii în ciuda conştiinţei sale. Şi atunci râsul se transformă în surâs, în zâmbet – un amestec nedefinit produs în egală măsură de sentimentul eliberării prin înţelegere şi de sentimentul neputinţei de a transcende ordinea naturală, ambele sentimente produse de conştiinţă. Zâmbetul, surâsul este sinteza antinomică a conştiinţei -  „luciditatea care nu elucidează nimic”.

De aceea poate în istoria artelor râsul nu ocupă nici un loc „nobil”. El este folosit doar pentru a reda prostia, naivitatea sau chiar bestialitatea umană ori grotescul într-o formă sau alta. Dimpotrivă, umanitatea în semnificaţia ei cea mai nobilă este reprezentată prin zâmbet, printr-un surâs abia schiţat, deseori melancolic şi înlăcrimat.

Henri Bergson defineşte râsul ca fiind reacţia la o întrerupere a continuităţii vieţii, la spargerea graţiei imanente desfăşurării vieţii. Râdem atunci când cineva se împiedică, alunecă sau când cade aşezându-se pe un scaun tras în ultima clipă de sub el – pentru că vedem în toate acestea cum schema rigidă a minţii noastre se substituie fluidităţii naturale, fireşti a vieţii. Clişeleele, stereotipurile tind mereu să acopere, să placheze mecanic fluxul vital – iar râsul este o sancţiune socială la adresa de-naturării prin scheme rigide a vieţii. Actele ratate, ticurile verbale, rutina constituie o mare parte din stimulenţii râsului uman. Râdem ori de câte ori constatăm o vizibilă discrepanţă între aşteptările intelectului nostru şi apariţiile, pe cât de naturale, pe atât de insobordonate lor, ale vieţii înseşi. Râdem când, păcăliţi de obişnuinţa de a asocia greutatea cu volumul unui corp, dându-ni-se o „cărămidă” goală, mâna noastră se ridică brusc în sus. Râdem când ochiul ne este înşelat de picturi trompe l’oeil. Râdem ori de câte ori povestirea se finalizează prin scoaterea la lumină a unei semnificaţii neaşteptate a cuvintelor folosite în ea (poante, bancuri). Râdem când cineva are o impresie neconformă cu realitatea – fie că este vorba despre propria persoană, despre ceilalţi sau despre lume în general. Râsul este produs de excesul inteligenţei umane, dat fiind că inteligenţa operează tocmai prin scheme, repetitivităţi, regularităţi, legităţi. Râsul ne fereşte să fim victimele propriei noastre excelenţe, inteligenţa. Râsul ne atrage atenţia că trebuie să ştim să baletăm, să dansăm pe firul subţire, de multe ori invizibil, dintre regulat şi neregulat, dintre previzibil şi imprevizibil, dintre schemă şi noutate, dintre rigoare şi inovaţie, dintre inteligenţă şi intuiţie.

Pentru Sigmund Freud râsul este o manifestare sublimată a agresivităţii noastre. În definitiv, simpla arătare a dinţilor are în lumea animală o semnificaţie clară – intimidarea, comunicarea unei intenţii agresive. Dar ce sunt pamfletul, caricatura, ridiculizarea adversarului dacă nu acte indirect agresive, o agresivitate consumată la nivelul limbajului (plastic sau verbal)? În războaie – propaganda foloseşte, alături de arme reale, letale, în egală măsură aceste arme simbolice – caricatura, bancurile, pamfletele. Filmul The Great Dictator, cu Charlie Chaplin în rolul lui Hitler, a avut poate forţa unei întregi flote de bombardiere dezlănţuite asupra imaginii dictatorului – la rândul ei o forţă imensă, disproporţionată, o entitate aproape independentă de mogâldeaţa bipedă cu acelaşi nume. Omul, animal simbolic, îşi duce existenţa, deci inclusiv războaiele, într-un regim aproape exclusiv simbolic: de aceea umorul are o încărcătură letală asupra imaginii individului, o poantă bună este un atentat reuşit. Noi, românii, ştim că bancurile „cu Ceauşescu” (a căror prolificitate contrabalansa penuria alimentelor şi bunurilor) s-au întins, ca un covor negru, între palatul prezidenţial şi zidul de execuţie. În altă parte a spaţiului şi a timpului, caricaturile cu profetul Mohamed a produs asasinarea ziariştilor de la Charlie Hebdo de către fundamentalişti musulmani. Iată deci doar câteva exemple ale legăturii intrinseci dintre umor, râs şi agresivitate.

Friedrich Nietzsche visa chiar la o ştiinţă „voioasă” – o ştiinţă care să se elibereze de morga tristă şi greoaie a savantului, de sub scorţoşenia lui rigoristă pentru a face loc unuia mai vesel, mai predispus să asculte sunetul vioi şi îmbucurător al vieţii. Un cunoscător „eliberat” de toţi idolii, inclusiv de idolul adevărului. De obicei, scrie Nietzsche, înţelepţii sunt „pesimişti” şi ne învaţă că viaţa nu merită să fie trăită, această specie trebuie să dispară şi să lase locul unor „cunoscători” care preţuiesc viaţa şi ştiu să se bucure de jocul ei, de ascunzişurile şi sugestiile ei, de balul ei mascat.

Cum ar trebui deci, în lumina celor spuse, să privim eliberarea actuală a râsului, reabilitarea lui în fotografie, în cinematografie şi în viaţa noastră cotidiană? Să fie aceasta semnul naşterii unui nou om, a omului ştiinţei voioase, a celui care nu mai are nici un idol, nici măcar idolul adevărului? Să fie epoca aceasta epoca celui care a înţeles cum să traverseze firul invizibil dintre rigoare şi noutate, dintre schemă şi imprevizibil? Sau să fie era acelui om care vrea să arate, prin râsul cu toţi dinţii, siguranţă şi încredere în sine, destindere şi impasibilitate, urmărind, în subsidiar, şi o intimidare a posibililor adversari? Sau câte ceva din toate acestea?

Acest text a apărut în numărul curent al revistei „Argeş”. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite