Recviemul de Verdi in memoriam Stelian Olariu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În Joia Mare a Sfintelor Paşti, Opera Naţională Bucureşti a adus prinosul său de recunoştinţă memoriei uneia dintre cele mai mari personalităţi ale sale din toate timpurile, maestrul Stelian Olariu, de peste cinci decenii şi jumătate dirijor al Corului, stins din viaţă la început de an.

Un omagiu onorant pentru prima scenă lirică a ţării, pentru conducerea ei, un gând pios dăruit în Săptămâna Patimilor prin tălmăcirea unui monument muzical în care corul are masa sa complexă de exprimare, dusă de Stelian Olariu pe culmi de înaltă valoare şi calitate. Cum notam cu diverse prilejuri, ansamblul coral a fost emblema indestructibilă, blazonul de neatins al Operei Naţionale bucureştene. Sunt convins că toţii membrii lui au cântat în preajma marii sărbători creştine, ortodoxă şi catolică, Învierea Domnului, îndreptându-şi gândul către regretatul lor maestru. Nu mai puţin, ceilalţi participanţi la actul artistic.

          Coordonatorul muzical al Operei, italianul Marcello Mottadelli, numit în funcţie de aproape un an, dirijor al seratei memoriale, a avut şansa să-l cunoască, să lucreze cu maestrul Olariu vreme de câteva luni. În deschiderea concertului, a rostit un scurt cuvânt în care a rememorat în cel mai înalt grad apreciativ întâlnirea, citându-l pe maestru printr-una din zicerile sale memorabile: „când cântul este conectat la inimă, veţi atinge Divinitatea”.

          Sub bagheta lui Mottadelli, „Messa da Requiem” de Giuseppe Verdi a cunoscut amploare şi rafinament, sacralitate şi lumesc, contraste dramatice izvorâte dintr-o lectură amănunţită în reflectarea detaliilor, ce a îmbinat vehemenţa de adresare cu transcendentalul eteric. Orchestra şi corul, al cărui actual dirijor, Daniel Jinga, perpetuează cu dedicare, profesionalism, pasiune ceea ce a construit Stelian Olariu, au fost artizanii principali ai succesului serii. Desigur, alături de solişti.

          Cele şapte mari părţi ale Sfintei Liturghii funebre catolice, cu secţiunile sale, au fost redate într-un arc sonor început şi sfârşit în pianissimo, de la „Requiem aeternam” la „Libera me”, ca o reculegere, murmur de cor susţinut de tristeţea coardelor. Primul expozeu al vocilor, „Kyrie eleison, Christe eleison”, a înfăţişat glasurile frumoase ale sopranei Silvia Sorina Munteanu (aici, în această secţiune de debut, poate într-unul dintre cel mai bune momente ale sale în ceea ce priveşte atacurile, stăpânirea şi dominarea prin registrul înalt), mezzosopranei Maria Jinga, tenorului Marius Vlad Budoiu şi basului georgian Ramaz Chikviladze.

„Dies irae” a venit imediat cu forţă teribilă în „tutti” orchestral şi coral, ca un vârtej mistuitor şi cu declamaţiile înfricoşate „Quantus tremor est futurus”, urmate de ameninţările din „Tuba mirum”, lente şi insinuant-prevestitoare. (Păcat că o trompetă amplasată în loja din proscenium dreapta nu s-a concentrat suficient.) Energiile dezlănţuite au revenit imediat, copleşitoare, bine impuse de dirijor.

          Pentru basul Chikviladze, „Mors stupebit”, „Rex tremendae majestatis”, „Confutatis maledictis”, „Lacrymosa” şi „Offertorio” au servit atât pentru expunerea cutremurătoare a unei voci masive, autoritare, omogene, cu registru grav de „pedalist” solid, cât şi a unei cantabilităţi fluide.

Cu glas de aleasă calitate, rotund şi bogat în armonice, mezzosoprana Maria Jinga şi-a făcut o meritorie intrare în partitura verdiană prin solo-ul „Liber scriptus”, concret exprimat şi continuat introvertit, în care notele joase în emisie „di petto” şi cele înalte, luminoase, au dat culoare discursului melodic. Linia vocală cursivă s-a remarcat în „Quid sum miser” (alături de soprană şi tenor) şi în „Recordare Jesu pie” (împreună cu duioasa comunicare a sopranei), frazarea calmă şi expresivă impresionând în „Lacrymosa” întregului cvartet. Îngemănarea „dolcissimo” a glasurilor sopranei şi mezzosopranei au ridicat pe culmi stratosferice secţiunea „Agnus Dei”.

Cântul cultivat, adânc în spirit, cu emisie specifică de voce, a fost întotdeauna apanajul tenorului Marius Vlad Budoiu, care a expus aria  „Ingemisco” mai întâi prin linişte interioară, apoi prin abordare eroică, în care culminaţia a venit de la sonorul Si bemol acut. În continuare, remarca merge către construcţia de subtilitate oferită în „Hostias”, printr-o mezzavoce stilată, însoţită de coloristică fină.

Cu glas strălucitor, Silvia Sorina Munteanu a expus pasaje de admirabilă nuanţare, pianissime urmate de crescendo-uri şi reveniri la piano („Quid sum miser”), unduiri de fraze („Salva me” din „Rex tremendae”), sonorităţi flautate („Agnus Dei”). Începută confesiv de soprană, marea secţiune finală „Libera me” a continuat cu declamaţiile emoţionant repetate „Tremens factus...” ce au prefaţat repriza tumultuoasă a „Dies irae”. Asemenea secvenţe, în avalanşă explozivă, ca şi accelerando-urile de forţă din ultimele pagini au iradiat sentimentul de revoltă, prezent în ideatica verdiană a messei mortuare, de care Mottadelli nu s-a depărtat. Chiar şi soprana l-a susţinut, prin atacul octavei acute cu Si bemol, refuzat în pianissimo.

„Messa da Requiem” de Giuseppe Verdi, dirijată de Marcello Mottadelli cu concursul Corului şi Orchestrei Operei Naţionale Bucureşti, a soliştilor Silvia Sorina Munteanu, Maria Jinga, Marius Vlad Budoiu şi Ramaz Chikviladze, a fost o reuşită. Sunt convins că, în mijlocul Îngerilor, spiritul maestrului Stelian Olariu a simţit darul de suflet.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite