articolul anterior articolul urmator

Regizorul Mario De Carlo revine pentru „Trubadurul“...

2
26 Jun 2019 16:15:32
Costin Popa
Trubadurul. Scena din munţi
Trubadurul. Scena din munţi

2 Comentarii

Sorin Ionascu
29.06.2019, 20:55:00

O prezentare mult prea magulitoare pentru un spectacol care a fost de un penibil si grotesc iesite din comun chiar si la ONB, al carei declin continua accelerat sub "domnia" lui Ignat. Nu am fost la premiera, am ajuns la al treilea spectacol, cu o distributie foarte apropiata, doar Ferrando fiind diferit - Marius Bolos. Productia in sine este anosta si anonima, cu nenumarate elemete kitsch si cu un amestec extrem de eterogen de idei si simboluri, adresata unui public total nepregatit si necunoscator, care-si face cultura doar din facebook. Irationalul subiectului e dublat de irationalul constructiei scenice, care amesteca goticul cu bizantinul, cu elemente de ev mediu din spatiul austo-ungar si cu altele din cel levantin, simboluri religioase catolica cu cele ortodoxe s.a.m.d. intr-un melanj din care nimeni nu mai intelege nimic. Costumele apartin unor epoci extrem de diferite, dar - de fapt - niciuneia, iar "zingari" lui Verdi nu sunt "tigani" ci o nu-se-stie-ce populatie de prin sud-estul Europei sau din Asia Mica. Acest cadru perfect ininteligibil vine la pachet cu o miscare scenica ce are exact logica miscarii browniene si care e plina de miscari operistice "stoc" precum acum vreo 100 de ani. In plan muzical - un esec aproape absolut. Dincolo de numeroasele taieturi din partitura - pe langa cele 2 mentionate mai sus se mai pot enumera repetarile cabaletelor Leonorei din actul 1 si lui De Luna din actul 2 si numeroase cadente si repetari din majoritatea ansamblurilor: terzetto-ul din actul 1, duetul Manrico-Azucena, ansamblul din actul 3 -, interpretarea a fost sub orice critica. Chiar si la al treilea spectacol nu au fost puse la punct corespondentele intre partide instrumentale si intre fosa si scena, rezultand numeroase decalaje, inclusiv intre vocile corului barbatesc. Orchestra a sunat perfect plat si anost, fara cea mai mica intentie de culoare sau expresie, dar cu stridente maxime de cate ori a fost posibil. Solistii au fost si ei in cea mai mare parte sub orice critica. Trec peste interventiile foarte scurte ale comprimarilor unde s-a detasat net Antonela Barnat ca Ines (ma gandesc ca, cu putin efort, ar putea canta chiar Leonora, cu mult mai bine decat titulara rolului). Acum vreo 100 de ani cineva spunea ca e foarte usor sa faci o distributie pentru Trovatore: iei cei mai buni 4 cantareti din lume pe fiecare voce si ai gasit-o. ONB nu-si permite asa ceva, asa ca a luta ce a gasit si a gasit prost. Marius Bolos, care incepuse timid sa dea semne ca ar putea, totusi (dupa ani buni in care a fost un dezastru total), sa fie un bas acceptabil, pare sa fi revenit la "forma" sa anterioara, cu o voce gajaita, ingolata, cu proiectie deficitara, fara mobilitate, fara stralucire, dar cu probleme de registre si de intonatie, cu o dictie absolut imposibila, din care nu intelegeai nimic. Incapabil sa rezolve virtuozitatea ceruta de partitura, a aproximat-o mai mult sau mai putin, in functie de cate note a reusit sa atinga, in medie cam una din doua. Lucian Petrean, cu o voce destul de frumoasa si bine emisa, nu a inteles nimic din personajul sau si a avut o prestatie liniara si inexpresiva, greoaie, lipsita de suplete si de linie. Celebra sa arie a fost cantata in forta si fara niciun sentiment. O demonstratie ca are material cu care insa nu stie ce sa faca. Andrada Rosu, care a avut o prestatie problematica in rol si la Radio in ianuarie, a avut in acea seara mult mai multe probleme. Vocea penetreaza, dar e fortata, ingrosata, acutele sunt sau inexistente sau stridente si detimbrate, gravele sunt contrafacute, un vibratoo exagerat te face sa crezi ca tot timpul canta doar in triluri, dar acolo unde chiar trebuia sa le faca nu le-a facut. Scenic a fost o Azucena mai degraba schizofrenica sau beata moarta decat una marcata de o cumplita trauma. Soprana, cu un nume de trista amintire, a fost cel mai mare dezastru al serii. In orice teatru cat de cat decent ar fi fost huiduita si gonita de pe scena, dar la ONB se aplauda absolut orice. Vocea sa e sonora, dar limitata in ambitus, fara acute (majoritatea au fost evitate, iar cele putine emise au fost urlate) si fara grave, fara niciun pic de virtuozitate - nici macar nu a incercat sa schiteze vreunul din nenumaratele triluri din partitura, a prescurtat si aproximat toate elemetele de virtuozitate si a schimbat finalurile ariilor in ceva ciudat si nemuzical, neffind in stare sa cante ceea ce era scris in partitura. Are in schimb un vibratto de tip inalt, care are toate sansele sa devina bataie, mai ales vazandu-i repertoriul, total inadecvat unei voci bune pentru Barbarina, sau, cel mult, Susanna. Scenic este apatica si total neconvingatoare, plicticoasa la extrem. Nicio emotie, nicio traire, niciun sentiment, nici dictie cat de cat rezonabila. Singurul care a mai spalat rusinea serii a fost tenorul italian, care a excelat prin linia de cant, dictia impecabila, implicarea totala in rol, precizie si muzicalitate. Vocea sa de tip lirico-spint suna mai bine in forta, in pasajele lirice dovedind carente tehnice, care il impiedica sa cante in piano sau mezza-voce in mod corect, dar a incercat cate ceva si si-a colorat cat a putut de bine emisia, A fost un personaj viu si pasional, singurul de la care puteai simti starile prin cre trece. O interpretare notabila si neasteptat de buna a cabalettei "Di quella pira", chiar daca transpusa in jos si intr-o singura strofa, unde s-a vazut formatia sa de tenor rossinian, care la- ajutat sa cante (aproape) toate notele din partitura, lucru destul de rar la modul general; acutele sigure si viguroase i-au incununat seara. Acum curiozitatea mi-a fost satisfacuta, iar la cum arata distributiile din toamna nu ma mai prinde nimeni la un alt spectacol nici daca imi platesc ei gras de tot.

Sorin Ionascu
30.06.2019, 14:43:16

Am uitat sa adaug un detaliu - si cer iertare pentru cele cateva greseli de tastare, dar fontul e foarte mic si uneori nu observ cand imi scapa unele semne - legat de finalul operei, pe care criticul nu il decodeaza. Obiectul bizar aflat in fundul scenei ne dezvaluie abia in ultimele secunde adevarata sa semnificatie - e vorba de un obiect de tortura si executie din perioada medievala denumit "fecioara de fier", o constructie in forma de trup de femeie avand in peretii interiori numeroase lame de otel foarte ascutite; atunci cand victima era inchisa in interior, aceste lame o strapungeau pe diferite adancimi, generand multa suferinta si chiar moartea. Regizorul aduce astfel un nou element diferit in scena, marind eterogenitatea spectacolului si schimband finalul operei.