Arte

articolul anterior articolul urmator

Reîntoarcerea la tradiţie sau „Samson şi Dalila” – premieră la Operă

1
10 Oct 2019 14:27:36
Costin Popa
Aplauze pentru Aleksandrs Antonenko, Orsolya Veress, Vlad Conta, Ştefan Ignat şi ansamblurile Operei Naţionale Bucureşti
Aplauze pentru Aleksandrs Antonenko, Orsolya Veress, Vlad Conta, Ştefan Ignat şi ansamblurile Operei Naţionale Bucureşti

S-a deschis stagiunea primei scene lirice naţionale şi titlul ales a fost cunoscutul opus al lui Camille Saint-Saëns, pe libretul lui Ferdinand Lemaire. O nouă producţie, la 27 de ani de la anterioara care venea după nouă decenii de la premiera absolută românească. Demersul poate fi atractiv pentru public, dar şi pretenţios pentru interpreţi, confruntaţi cu o stilistică diferită de cea italiană, mult obişnuită la noi.

Pentru realizare s-a apelat la echipa Giandomenico Vaccari (regie), Davide Bombana (coregrafie), Andrea Koch (scenografie), Andrea Biţulescu (videoproiecţie). Fără alte prime comentarii, montarea a fost clasică, tradiţională, de epocă, narativă, în care doar proiecţiile au venit ca element modern, alături de câteva simboluri, îndeosebi ale culorilor.

Corul preoteselor        

Decorul, destul de auster, are drept constituent permanent (exceptând scena prizonieratului lui Samson) o largă scară centrală, cu un zid în spate, în faţă rămânând spaţiu pentru unele obiecte de interior din actul al doilea, măsuţa de toaletă, patul Dalilei. Păcat că spectaculosul cort roşu a rămas nefuncţional în acelaşi ambient al locuinţei din valea Soreck. În primul act, zidul se deschide şi se închide destul de puţin justificat, serveşte drept poartă de intrare a unor personaje precum Dalila şi însoţitoarele sau pentru a da amploare proiecţiilor de fundal. Ei bine, templul lui Dagon aduce a… Casa Poporului şi stimulează imaginaţii privind robia în umbra unei asemenea construcţii megalitice. Alternează cu reprezentări de cer înnorat sau înstelat, semnificaţii uşor de detectat.

O unică stâncă, plasată brutal în casa Dalilei simbolizează sălbăticia locului, în timp ce proiecţiile ajută atmosfera cu imaginea unor dune sau a cerului spuzit de stele inspiratoare pentru amor.

Actul ultim, ce se petrece în interiorul templului lui Dagon, proiectează o cascadă (?!?) peste care se suprapune din când în când statuia imensă a crudului zeu. Samson o va sparge (electronic!) în bucăţele mici, lovind-o simplu, cu un pietroi. Cam prozaică găselniţă de final.

Închisoarea din Gaza        

În contextul unor atâtea banalităţi, poate cel mai reuşit tablou se derulase înainte, când Samson şi ceilalţi evrei captivi erau închişi precum animalele, în cuştile puşcăriei din Gaza. Şi când treptele scării permanente erau ascunse după perdele grele.

Codul culorilor costumelor a propus tente terne, cenuşii, nisipii, maronii pentru evreii înrobiţi, indigo-ciclamen (actul prim), lila-roşu (actul al II-lea) şi albul victoriei (actul al III-lea) pentru Dalila, precum şi frumoase combinaţii de roşu-roz-verde-albastru-bleu pentru atrăgătoarele preotese ale zeului Dagon.

Bacchanala        

„Samson şi Dalila” este în principal o operă oratorială şi mişcarea scenică s-a redus la strictul necesar, cu excepţia dansurilor. La începutul primului act, câteva perechi aduse în scenă de regizor au contravenit atmosferei de rugă fierbinte şi smerită a evreilor, iar în ultimul, celebra Baccanală, destul de ne-inventivă deşi incitantă în costumaţie, a ţinut cont prea puţin de desenul melodic orchestral. Şi mă refer acum doar la turbulenţa ultimelor măsuri. Potrivit mi s-a părut însă dansul preoteselor din primul act, lasciv şi bine acordat fineţei instrumentale. O primă victorie şi pentru fosă.

Paranteză. Între cei 16 balerini specificaţi în fluturaşul de sală, am identificat doar trei nume româneşti. Globalizare.

Aleksandrs Antonenko, Samson monumental

Vedetă internaţională cu manieră eroică de cânt, glas velurat maleabil şi alură ultra-potrivite pentru solicitantul, dramaticul rol, tenorul leton a impresionat de la prima replică prin amploarea vocii, masivitatea şi bogăţia sunetului, supremaţia accentelor, vibraţia lăuntrică, ştiinţa declamatorie şi dimensiunea majestuoasă a adresărilor. Şuvoaie de glas se revărsau în sală. Discursului grandios, Antonenko i-a asociat şi mlădieri cu inflexiuni moi, în mezzoforte şi câteodată chiar în subtilă mezzavoce. Contrastele între forţa debordantă şi cântul mătăsos au descris în totalitate complexitatea personajului, iar prin timbralitate, interpretul a amintit de soliditatea şi învăluirile glasului legendarului Jon Vickers. Admirabil integrat stilisticii franceze, Antonenko ar fi rămas cu totul memorabil, dacă…

O Dalila „de cupă”

Neavând interpretă bucureşteană (încă), teatrul din Splai a invitat-o de la Opera Maghiară din Cluj-Napoca pe mezzosoprana Orsolya Veress, voce importantă, strălucitoare, cu consistenţă a registrului central şi abordare dramatică a duetului cu Marele Preot din actul secund, la sfârşitul căruia, înciudată, a aruncat cu o… pernă după înaltul prelat. Se pare că regizorul a dorit puerilul gest ca un fel de…  protest al Dalilei la sarcina primită, de a-i smulge secretul lui Samson. Senzualitatea cântului, cheia de boltă a expresiei rolului, a fost - în linii mari - bine servită de voluptuoasa artistă în ariile „Printemps qui commence” (frazare fluidă) şi „Mon coeur s'ouvre à ta voix” (frumos legato). A abordat scena seducţiei lui Samson câteodată prea direct şi obiectiv.

Ştefan Ignat        

Cu vocea-i de bariton, din plin înzestrată cu armonice preţios rezonante, Ştefan Ignat a conturat un Mare Preot stâncos, dur, cu tirade de forţă şi atitudine intens dominatoare asupra Dalilei în marele lor duet.

În alte roluri, au cântat başii Filip Panait (Abimélech cu glas omogen şi sonor proiectat în sală), Marius Boloş (Un bătrân evreu cu voce caldă şi catifelată, din păcate cu o „pedală” finală surdă în  singura intervenţie din primul act), tenorii Andrei Lazăr şi Paul Lungu (Solul şi Primul filistean), baritonul Florin Simionca (Al doilea filistean).

Aşa cum notam şi cu alte prilejuri, este nevoie de un French coach la Opera Naţională Bucureşti pentru sporirea inteligibilităţii rostirii. Nu am găsit un asemenea nume în bogatul caiet-program care listează toţi angajaţii teatrului, de la managerul interimar la cei din atelierul de spălătorie-boiangerie. Era mai grav dacă găseam.

Orsolya Veress şi Aleksandrs Antonenko

Buclucaşele Si bemol-uri acute

Le-am lăsat la urmă, pentru că problematica lor ar putea fi accidentală, legată de emoţiile premierei. Cel puţin aşa presupun, în spirit pozitiv. Dar trebuie consemnate pentru buna regulă a cronicii.

Aşadar, primul Si bemol ratat a revenit Dalilei la finele ariei „Amour, viens aider ma faiblesse” (actul al II-lea) şi a suferit prin dispersare şi lipsă de concentrare a sunetului. Al doilea a căzut în responsabilitatea lui Samson, care a reuşit în chip minunat să dubleze ultima parte a strofei secunde a ariei Dalilei „Mon coeur s'ouvre à ta voix” (acelaşi act) cu o frază în mezzoforte, dar cu finalizare acută chicsată, după o încercare disperată de retragere în falset. Nici celelalte, aparţinătoare tot tenorului şi anume încheierea actului, „Trahison!”, ca şi ultimele note ale operei „… en ce lieu!”, nu au avut siguranţă şi s-au clătinat periculos. Destul, întrucât restul Si bemol-urilor celor doi principali – nu mai erau multe - a fost valabil.

Vlad Conta

Sub bagheta lui Vlad Conta, dirijor experimentat, melodica franceză şi-a regăsit tălmăcirile exotice, de atmosferă, rafinamentul funciar. Orchestra Operei Naţionale a creat o transparentă tapiserie sonoră în raporturile cu platoul şi, în spectacolele următoare, va urmări cu siguranţă ameliorarea atacurilor partidelor de instrumente, ale suflătorilor în special.

O bună performanţă a realizat corul pregătit de Daniel Jinga, prin cântările nuanţate, moi şi dureroase ale evreilor, intercalate cu momentele pline de mlădieri ale chemărilor provocatoare şi, bineînţeles, prin exploziile ceremoniale şi ironice ale filistenilor din actul final.

„Samson şi Dalila” la Opera Naţională Bucureşti va fi de viaţă lungă, în măsura asigurării atractivităţii prin distribuţii variate, cel puţin pentru cele două personaje titulare. Ştacheta premierei va trebui menţinută şi, desigur, depăşită. Ca securitate vocală şi look modern. Precum şi în măsura întreţinerii atente, ţinând cont că mulţi asistenţi de regie şi scenografie sunt prevăzuţi să vegheze la menţinerea prospeţimii producţiei.

În foaier au putut fi vizionate panouri cu fotografii, reunite sub genericul „Expoziţie dedicată memoriei victimelor Holocaustului”.

(Foto Sebastian Bucur – Opera Naţională Bucureşti)

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Sorin Ionascu
10.10.2019, 23:16:20

Si acum, in traducere libera, cateva pasaje. In primul rand, montarea e o strutzo-camila, cu elemente clasice si moderne ce imbina toate defectele celor doua si niciuna din calitati. Decorul este anost si impersonal, frizand kitschul si saracia, atat materiala, cat si spirituala. Costumele sunt extrem de eterogene si de putin sugestive; nu stiu ce cauta evrei cu burka, si la femei si la barbati; unele din costumele filistinilor sunt exagerat de strident colorate, parca ar fi niste sorcove, cu niste culori care zgarie retina; multe din costume sunt ridicole, greoaie si prost croite. In seara premierei, o Dalila cu forme (exagerat de ) generoase a fost imbracata in tinute foarte mulate, care ii scoteau in evidenta toate rotunjimile (sau mai bine zis toata rotunjimea), transformand-o dintr-o bomba sexy intr-o prezenta perfect ridicola. Nu am o problema cu dimensiunile generoase ale interpretei, sunt destul de obisnuite in lumea operei, dar parca nu da foarte bine sa le expui atat de flagrant. In al doilea rand, miscarea scenica este minimalista si apeleaza la toate gesturile-stoc ale inceputului de secol XX. Cantaretii sunt pusi sa faca putin si putine, iar ceea ce fac este, de regula, nepotrivit si ridicol. In rezultanta - un spectacol plicticos, chiar iritant, prin lipsa de coerenta si de imaginatie, lipsa oricarei constructii dramatice sau caracterologice. In plan muzical, multe minusuri si putine reusite. Orchestra a sunat mic, discret si anost (din fericire, macar nu a mai acoperit vocile), cu nenumarate decalaje, mai ales la suflatorii de alama (trompeti, corni). Toata "moliciunea" era o leshinatura absoluta. Corul in schimb a fost mai mereu in forte si fortissimo, urland uneori din toti rarunchii. E drept, au sunat omogen si au avut si cateva momente de lirism. La solisti, comprimarii s-au achitat onorabil de sarcini, nici nu erau multe sau grele, doar Bolos a fost cam insignifiant in rolul Batranului Evreu, care cere o voce densa, cu grave intense si tenebroase, ce ia-u lipsit in totalitate. Daca nu demult parea intrat pe un drum bun, ascendent, din punct de vedere vocal, acum pare sa fi revenit la vechile obiceiuri si la tehnica precara si deranjanta cu care ne-a obisnuit atatia ani. Vocea lui Stefan Ignat nu si-a pierdut frumusetea, dar emisia usor latrata (mult mai usor ca in alte spectacole) si derapajele tonale (si ele mai mici decat in alte zile, cand nu mai puteai recunoaste nimic din partitura) nu au fost chiar agreabile. Nici vocea Orsolyei Veress nu are o tehnica de laudat, desi frumoasa timbral, extinsa si destul de omogena, dar lipsa de proiectie o face sa suna tubat si nazal, nu patrunde adecvat in sala, acutele sunt impinse si fortate, iar gravele surde si lipsite de substanta. Ca interpreta dramatica mi s-a parut la fel de seducatoare si convingatoare ca o presedinta de CAP la o sedinta cu batranele satului. Tenorul-star nu are nici pe departe anvergura si consistenta care erau asteptate si dorite de cei ce-l cunosc din inregistrari. Voce de esenta mai degraba lirica, in general frumos emisa, cu proiectie buna, dar nu excelenta, in sala, cu o buna cunoastere a stilistice franceze, lucru laudabil si destul de rar. Are insa problema in acut, unde in zona la-si bemol-si risca sa piarda sunetul, ceea ce i s-a intamplat. Nici ca interpret nu a fost mult mai bine, permanent lipsea ceva, iar relatia dintre el si ea era exact relatia dintre ulei si apa. Am kasat al sfarsit consiereatia asupra dictiei, care, asa cum a remarcat si autorul cronicii, a fost atat de proasta incat cu greu puteai distinge vreun cuvant la cineva din cei de pe scena. Puteau sa cante si in chineza veche, era cam acelasi lucru. Noroc cu supratitrarea, ca mai putea si publicul sa inteleaga cate ceva din ce se intampla pe acolo.