Rememorări necesare (PFF 2022)
0
A 69-a ediţie a celui mai vechi festival de film din Croaţia, Pula Film Festival (PFF), s-a deschis oficial sâmbătă, 16 iulie 2022, în Arena, una dintre cele mai mari şi impresionante scene în aer liber din lume, în faţa a peste două mii de spectatori.
Considerat şi cel mai vechi festival de film din lume dedicat unei cinematografii naţionale, PFF, înfiinţat în 1954, acordă în continuare o atenţie specială producţiilor cinematografice croate şi cu participare croată.
Filmul de deschidere al celui de-al 69-lea PFF, prezentat în premieră mondială, a fost drama de război „Al şaselea autobuz” („Šesti autobus”), regizată de Eduard Galić după un scenariu semnat de fiul său, Dominik Galić (de asemenea unul dintre principalii producători ai filmului). Eduard Galić este cel mai prolific regizor croat, cu o activitate (desfăşurată, ce-i drept, mai mult în televiziune) care se întinde pe durata a aproape şase decenii (cu pauze mai lungi, normal, în ultimii ani), ceea ce m-a dus imediat cu gândul la al nostru Sergiu Nicolaescu. Iar „Al şaselea autobuz” mi-a amintit de „15”, ultimul film al cineastului român despre revoluţia din 1989, ceea ce nu e chiar un compliment.
Filmul croat tratează un episod tragic din istoria naţională, Asediul Vukovarului, considerat – conform caietului de presă – cel mai mare conflict armat pe teritoriu european de după Al Doilea Război Mondial (dar, aş adăuga, până la cel din Ucraina). În iunie 1991, Croaţia şi-a declarat independenţa, dizolvând asocierea sa la Iugoslavia. Una dintre consecinţe a fost că Armata Populară Iugoslavă (JNA), sprijinită de forţe paramilitare sârbe, a invadat Vukovarul, orăşel croat aflat la graniţa cu Serbia şi, ca atare, având un procent semnificativ din populaţie de etnie sârbă. „Al şaselea autobuz” propune, după cum suntem avertizaţi de la bun început, una dintre versiunile posibile ale evenimentelor de atunci, prea puţin discutate, chiar şi după 30 de ani. Merită remarcat că, pe lângă câteva filme documentare şi de ficţiune croate şi sârbe, episodul fusese abordat în 2000 şi într-o producţie franceză cu un cast internaţional, „Destine de război” („Harrison’s Flowers”), în regia lui Élie Chouraqui.
Titlul „Al şaselea autobuz” trimite la unul dintre misterele războiului din 1991. Oficial, cinci autobuze pline cu prizonieri croaţi au fost trimise de forţele sârbe la Ovčara, unde mulţi ostatici au fost torturaţi şi ucişi (episod intrat în istorie drept Masacrul de la Vukovar). Dar a mai existat şi un al şaselea autobuz, căruia i s-a pierdut urma (conform versiunii invadatorilor, el a fost interceptat de un grup înarmat).
Filmul lui Eduard Galić este structurat pe două paliere temporale, unite de tropul narativ al investigatorului care, după câteva decenii, încearcă să afle adevărul (trop folosit şi în „15”, al lui Sergiu Nicolaescu, sau în „Sindromul Timişoara – Manipularea”, al lui Marius Th. Barna). În prezentul acţiunii (plasat în 2008), o tânără reporteră americană, care vorbeşte şi croată, ia parte, în Belgrad, la un proces pentru crimele de război din Ovčara (bine documentat pentru film), pretinzând că vrea să scrie un articol despre Vukovar şi, mai ales, despre un erou croat ai luptelor din 1991. Ea se apropie – chiar prea mult pentru a mai putea emite pretenţii de obiectivitate jurnalistică – de unul dintre supravieţuitorii tragediei, care încearcă să uite ce s-a întâmplat atunci. Prin flashbackuri (bazate mult pe efecte speciale) sunt reconstituite ororile războiului din 1991, protagonistul acestui plan temporal fiind enigmaticul luptător croat amintit.
„Al şaselea autobuz” ar fi trebuit să însemne pentru Masacrul de la Vukovar ceea ce a însemnat „Quo vadis, Aida?” (Jasmila Žbanić, 2020) pentru Masacrul de la Srebeniţa. Din păcate, aici liniile narative nu se îmbină armonios, melodrama compromite şi puţinele momente autentic emoţionante, revelarea identităţii protagonistei din planul prezent e previzibilă, dialogurile sunt adesea rizibile, iar efectele speciale, făcute vizibil cu bani puţini, nu sunt asociate cu acele mizanscene elaborate ce dau farmecul producţiilor de război. În concluzie, Asediul Vukovarului îşi aşteaptă încă filmul.
Un festival internaţional important are datoria să prezinte publicului său momentele şi personalităţile majore ale istoriei cinematografiei naţionale. Aşa procedează şi TIFF-ul clujean, un model pentru cineastul Pavo Marinković atunci când, în 2021, a preluat direcţia artistică a PFF. Anul acesta, festivalul croat a omagiat un actor şi un autor de animaţie dispăruţi recent, care au adus multe succese cinematografiei din ţara lor.
Žarko Potočnjak (1946-2021) a fost unul dintre cei mai mari actori croaţi de teatru, film şi televiziune. Pavo Marinković, regizor care a colaborat cu el la două lungmetraje şi cinci spectacole de teatru, i-a adus un elogiu postum prezentând unul dintre filmele în care Žarko Potočnjak interpretează un rol memorabil. Este vorba de segmentul „Cenuşă” din miniseria-antologie de televiziune „Carnaval, înger şi cenuşă” („Karneval, anđeo i prah”, 1990). Episoadele miniseriei, scrise şi regizate de importantul cineast Antun Vrdoljak, transpun pe ecran povestiri ale unui uriaş prozator croat, Ranko Marinković.
În ultimul film din antologie, Žarko Potočnjak dă viaţă unui nobil care, abandonat de marea iubire a vieţii sale pentru un topograf cu ferme convingeri de stânga, îşi construieşte propria realitate între pereţii vilei pe care refuză să o mai părăsească. Precum profesorul Borg al lui Bergman, „ghepardul” dalmat/damnat al lui Ranko Marinković şi Antun Vrdoljak este bântuit de năluci din trecut. Atunci când, după 11 ani de la fugă, femeia-obsesie, devenită între timp „tovarăşă”, îi scrie şi-i cere sprijinul, aristocratul întrevede în invitaţie şansa unei răzbunări. Însă tentativa sa de vendetă cade în ridicol, iar imaginea finală, trimiţând ironic la Pietà, surprinde sfrijida clasă exploatatoare susţinută de solida clasă muncitoare. Žarko Potočnjak îşi construieşte personajul cu migală şi atenţie la detalii, redându-i exemplar însingurarea, melancolia, tânjirea şi alienarea.
Borivoj Dovniković – Bordo (1930-2022), un corespondent croat al lui Gopo, a fost un remarcabil cineast animator, caricaturist, ilustrator, designer grafic şi creator de benzi desenate. Reprezentant de seamă al Şcolii de animaţie de la Zagreb, el şi-a realizat propriile scurtmetraje de autor, în special la studioul Zagreb Film, începând din 1961 şi a instruit noi generaţii de creatori de animaţie la Duga Film.
La PFF 2022, Bordo a fost omagiat prin prezentarea, înaintea lungmetrajului de deschidere, a unuia dintre cele mai apreciate scurtmetraje animate din filmografia sa, „Poveste de dragoste palpitantă” („Uzbudljiva ljubavna priča”, 1989). Debordând de creativitate, Bordo împarte ecranul în opt cadre cu decoruri diferite, precum panourile unui volum de benzi desenate, şi urmăreşte, prin toate aceste lumi, aventurile unui erou banal, plecat în căutarea iubitei sale, călăuzit de instinct şi de vocea acesteia. Foarte scurta bijuterie animată purtând semnătura lui Bordo a mai atenuat puţin dezamăgirea provocată de filmul ce i-a urmat.
Se încarcă comentariile...
