Requiem, la Iaşi, în memoria unui înger

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Un concert cu multe semnificaţii şi plin de încărcătură emoţională, anunţat la Opera Naţională Iaşi - Requiem de Verdi - în memoria basului Octavian Dumitru, de la a cărui dispariţie tragică au trecut ceva mai mult de 40 de zile, ceea ce, în ritualul ortodox, înseamnă o comemorare importantă.

  

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Dar şi un context religios, cel al Paştelui catolic şi al Duminicii Floriilor, care plasează această slujbă funebră într-o perspectivă ecumenică fericită. Dacă mai adăugăm şi faptul că tenorul Florin Guzgă s-a format la seminarul teologic, am putea spune că acest concert de muzică sacră devenea inevitabil.

Când vine vorba de Requiem-ul lui Verdi, se aminteşte mereu dilema: e muzică sacră sau operă sub pretextul unei liturghii funebre? Muzica este teatrală şi împinge către ideea de operă în concert, dar o operă despuiată complet de frivolitate, astfel încât nu-i vei simţi niciodată lipsa decorurilor sau a costumelor. Dar este şi sacră, pentru că a fost compusă pentru comemorarea poetului Alessandro Manzoni, deşi impulsul compoziţiei a fost provocat de moartea lui Gioachino Rossini.

Pe de altă parte, temele muzicale folosite de Verdi în acest Requiem amintesc de muzica cea mai emoţionantă din operele sale, sau anticipează următoarele lui creaţii. Ne putem gândi astfel că ascultăm de fapt un Requiem pentru personaje de operă: Violetta, Aida, Rodrigo, Simon, Otello...

Un lucru este sigur: de fiecare dată când această partitură este înviată în faţa publicului, discuţiile aprinse care urmează sunt inevitabile, ceea ce constituie poate cea mai puternică legătură cu lumea operei şi a pasiunilor care hrănesc această artă. Mai adaug faptul că în anul 2013, la Bucureşti, am avut parte de trei reprezentaţii ale acestei capodopere: la Ateneu, la Sala Radio şi la Festivalul Enescu, pe lângă numeroasele înregistrări, una dintre cele mai emoţionante fiind cea din anul 2001, de la Berlin, dirijată de Claudio Abbado.

De aceea voi încerca să vorbesc fără patimă despre concertul de la Iaşi.

Capul de afiş al concertului a fost dirijorul american Mark Stringer, profesor de artă dirijorală la Viena, printre elevii săi numărându-se şi actualul dirijor principal al Operei Iaşi, Gabriel Bebeşelea. Mark Stringer a propus o viziune singulară a Requiem-ului, una exclusiv sacră, îndemnând la solemnitate şi reculegere. Astfel, tot sunetul orchestrei a fost temperat, toate instrumentele evoluând în surdină. Primul semn concret al acestei viziuni a fost percuţia din Dies irae, controlată şi menţinută în nişte limite sonore neobişnuit de stricte. Apoi alămurile, cărora le-au fost interzise toate excesele, într-o partitură în care Tuba mirum, adică trâmbiţa Judecăţii de Apoi, este, de regulă, un moment acustic aproape asurzitor. Aici s-au văzut şi primele fisuri, căci trompetele dispuse în sală au sunat mai tare decât restul alămurilor rămase pe scenă. În plus, aceleaşi trompete au fost departe de rigoarea impusă de Verdi, împrăştiind multe note disonante. Iconoclasmul abordării a mers până la anularea italienizării discursului orchestral, chiar cu riscul de a se pierde multe momente cu adevărat emoţionante. Pe de altă parte, au ieşit în evidenţă solo-urile instrumentale, de parcă am fi asistat la crearea unui nou idiom simfonic. Şi aici găsesc un merit important al perspectivei dirijorului.

Totuşi, de la Toscanini şi până la Barenboim, nu am mai întâlnit o situaţie asemănătoare, în care un dirijor să renunţe, deliberat sau nu, la o întreagă dinamică, de parcă emoţia pe care o pot crea contrastele ar fi fost interzisă.

Cvartetul vocal a urmat această linie cu rezultate diferite. Ana Maria Donose, în mod cert o voce lirică foarte frumoasă, nu a reuşit să transmită prea multe, rezumându-se la vibrarea continuă a emisiei, renunţând la o prea mare parte a dinamicii, între pianisimo şi forte diferenţele fiind insesizabile. Prin contrast, mezzosoprana Florentina Onică a abuzat de temperament, suprapus peste o voce în care fiecare registru suna diferit. A obţinut astfel efecte dramatice în unele momente, anulate însă în clipa următoare de schimbări bruşte de intonaţie. În ceea ce-l priveşte pe Florin Guzgă, cred că el a urmat cel mai fidel viziunea dirijorului, cu preţul destul de scump al renunţării la squillo (*), rămânându-i la dispoziţie doar schimbarea culorilor, impresionantă, mai ales pentru un tenor atât de tânăr. Mai mult, simţul înnăscut pentru declamaţia religioasă i-a aplificat ingenuitatea, astfel încât Ingemisco m-a mişcat. Totuşi, constrângerile de mai sus au lăsat mereu impresia că lipseşte ceva. Cât despre Daniel Mateianu, prestaţia sa nu a făcut decât adauge şi mai multe regrete pentru pierderea lui Octavian Dumitru. În aceste condiţii, singura bucurie completă a fost corul, bine definit şi excelent dozat în toate intrările sale.

Desigur, fiecare spectator intră într-un teatru cu propriile prejudecăţi. Este foarte posibil ca, de data aceasta, să nu fi reuşit eu să mă dezbar de ele, la intrare.

Ceea ce nu-mi pot scoate din minte este faptul că odată cu Octavian Dumitru am pierdut un Leporello, un Don Bartolo, un Raimondo, un Figaro, un Sparafucile, Un rege al Egiptului, un Colline, un Osman, un Menelaus, dar mai ales o voce care privea numai spre viitorul unui Freude, schöner Götterfunken din Oda bucuriei. Şi cred că toate aceste personaje ar fi meritat mai multă emoţie, cu toate riscurile asumate.

(*) Squillo - termen tehnic care defineşte rezonanţa, asemănătoare unui sunet de trompetă, din vocea unui cântăreţ de operă.

Caseta tehnică:

Duminca Paştelui (catolic) /Duminica de Florii (ortodox)/ In memoriam Octavian Dumitru 
5 aprilie 2015, Opera Naţională Română Iaşi 
GIUSEPPE VERDIMessa da Requiem 
Dirijor:Mark Stringer 
Dirijor cor: Manuel Giugula 
Ana Maria Donose (s), Florentina Onică (ms), Florin Guzgă (t), Daniel Mateianu (b)
Orchestra şi Corul Operei Naţionale Române Iaşi

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite