Restricţie de viteză

Trenul meu merge cu vreo cinci kilometri pe oră. Parcă ar înainta pe sârmă. Aud o bătrână care îi zice unui tânăr îngrămădit de sacoşe: „Aici sunt mereu probleme. Acu’ două luni s-a rupt linia, dar a reparat-o repede privatul”.

Mi-e frică. În dreapta este Brateşul, acelaşi lac cu apă mâloasă şi malurile pline de stufăriş, în stânga sunt râpele negre, cu pământul surpat de ploi. Nimic nu s-a schimbat pe linia Bârladului, băi, tată! Nimic.

Nu-mi amintesc nici anul şi nici anotimpul. Dar îţi văd chipul împietrit. Te-ai aşezat la masa din bucătărie, cu braţele pe lângă corp, istovit. Mama s-a aşezat şi ea pe un taburet, cu palmele strângând în poală un şervet de vase. Femeia ta era pregătită să te asculte. Dar tu nu puteai să-i spui nimic. „Ce-ai păţit, Ilie?” – s-a interesat precaută. Simţise că nu erai în apele tale. Mâncarea din sufertaş era neatinsă. Mă uitam şi eu la tine ca prostu’.

„Ce-ai păţit, Ilie?” - a repetat mama. Te-ai uitat la ea, dar n-o vedeai: „M-am răsturnat cu maşina”. Nu ţi-am recunoscut vocea. Dar am priceput că „maşina” era locomotiva ta, un LDH, care trăgea garnitura de Bârlad. „Ai scăpat, Ilie”, şi-a făcut cruce mama. Tu ai râs de constatarea ei bleagă. Nu, nu erai o fantomă, erai chiar tu, bărbatul căruia îi spăla salopetele, îi punea mâncarea în sufertaş, îi călca pantalonii şi îi apreta cămăşile, o viaţă întreagă făcuse numai asta, ca orice femeie care ţine la bărbatul ei când iese în lume.

Râsul ţi-a domolit spaima şi ne-ai povestit cu o voce străină: te-a prins o alunecare de teren pe malul Brateşului, în drum spre Tuluceşti, a fugit linia, erai singur în „maşină”, de două ori te-ai rostogolit, numai locomotiva şi vagonul de Poştă s-au răsturnat, restul garniturii cu oameni s-au oprit pe şine, ca prin minune. „Şi cum ai ieşit din locomotivă?” – te-a întrebat mama. „Am spart geamul cu şurubelniţa din geantă!” – ai lămurit-o. Şi eu am râs, hai că eşti tare, ce cascadorie, ca-n filmele lui Sergiu Nicolaescu!

Garnitura se clatină, dar înaintează. Nimic nu s-a schimbat, râpele sunt aici, băi, tată!

Din acea zi nu ţi-au mai dat voie să urci pe „maşină”. Ţi-au dat o primă (din care mi-ai cumpărat o bicicletă Tohan) şi o medalie („Fruntaş în întrecerea socialistă” – nu sunt sigur!), un reporter de la „România liberă” te-a lăudat într-un articol (nici n-a vorbit cu tine) şi te-au făcut şef de tură în depou, muncă de funcţionar. Asta te-a durut cel mai tare, că nu mai urci pe locomotivă. N-ai mai povestit la nimeni. Ai ţinut în tine. Şi eu am ţinut minte râsul meu idiot.

Mă uit la aceste râpe uitate. Poate că acesta e blestemul tău, să călătoresc peste zeci de ani cu un tren (unul privat), prin acest loc de coşmar, să-mi fie frică ori de câte ori mă îndrept spre fata mea (şi nepoata ta), care-şi petrece vacanţa într-un sat pe linia Bârladului. Pentru ca frica de tine să-mi rămână trează şi să-mi amintească de munca ta, de sacrificiul tău, de bicicleta mea Tohan... N-ai mai avut la îndemână o şurubelniţă să „spargi” boala care te-a îngropat în chinuri şi uitare.

Trenul meu uşor prinde viteză.