Arte

articolul anterior articolul urmator

Restricţie de viteză

9
4 Jul 2013 19:11:18
Petre Barbu

Trenul meu merge cu vreo cinci kilometri pe oră. Parcă ar înainta pe sârmă. Aud o bătrână care îi zice unui tânăr îngrămădit de sacoşe: „Aici sunt mereu probleme. Acu’ două luni s-a rupt linia, dar a reparat-o repede privatul”.

Mi-e frică. În dreapta este Brateşul, acelaşi lac cu apă mâloasă şi malurile pline de stufăriş, în stânga sunt râpele negre, cu pământul surpat de ploi. Nimic nu s-a schimbat pe linia Bârladului, băi, tată! Nimic.

Nu-mi amintesc nici anul şi nici anotimpul. Dar îţi văd chipul împietrit. Te-ai aşezat la masa din bucătărie, cu braţele pe lângă corp, istovit. Mama s-a aşezat şi ea pe un taburet, cu palmele strângând în poală un şervet de vase. Femeia ta era pregătită să te asculte. Dar tu nu puteai să-i spui nimic. „Ce-ai păţit, Ilie?” – s-a interesat precaută. Simţise că nu erai în apele tale. Mâncarea din sufertaş era neatinsă. Mă uitam şi eu la tine ca prostu’.

„Ce-ai păţit, Ilie?” - a repetat mama. Te-ai uitat la ea, dar n-o vedeai: „M-am răsturnat cu maşina”. Nu ţi-am recunoscut vocea. Dar am priceput că „maşina” era locomotiva ta, un LDH, care trăgea garnitura de Bârlad. „Ai scăpat, Ilie”, şi-a făcut cruce mama. Tu ai râs de constatarea ei bleagă. Nu, nu erai o fantomă, erai chiar tu, bărbatul căruia îi spăla salopetele, îi punea mâncarea în sufertaş, îi călca pantalonii şi îi apreta cămăşile, o viaţă întreagă făcuse numai asta, ca orice femeie care ţine la bărbatul ei când iese în lume.

Râsul ţi-a domolit spaima şi ne-ai povestit cu o voce străină: te-a prins o alunecare de teren pe malul Brateşului, în drum spre Tuluceşti, a fugit linia, erai singur în „maşină”, de două ori te-ai rostogolit, numai locomotiva şi vagonul de Poştă s-au răsturnat, restul garniturii cu oameni s-au oprit pe şine, ca prin minune. „Şi cum ai ieşit din locomotivă?” – te-a întrebat mama. „Am spart geamul cu şurubelniţa din geantă!” – ai lămurit-o. Şi eu am râs, hai că eşti tare, ce cascadorie, ca-n filmele lui Sergiu Nicolaescu!

Garnitura se clatină, dar înaintează. Nimic nu s-a schimbat, râpele sunt aici, băi, tată!

Din acea zi nu ţi-au mai dat voie să urci pe „maşină”. Ţi-au dat o primă (din care mi-ai cumpărat o bicicletă Tohan) şi o medalie („Fruntaş în întrecerea socialistă” – nu sunt sigur!), un reporter de la „România liberă” te-a lăudat într-un articol (nici n-a vorbit cu tine) şi te-au făcut şef de tură în depou, muncă de funcţionar. Asta te-a durut cel mai tare, că nu mai urci pe locomotivă. N-ai mai povestit la nimeni. Ai ţinut în tine. Şi eu am ţinut minte râsul meu idiot.

Mă uit la aceste râpe uitate. Poate că acesta e blestemul tău, să călătoresc peste zeci de ani cu un tren (unul privat), prin acest loc de coşmar, să-mi fie frică ori de câte ori mă îndrept spre fata mea (şi nepoata ta), care-şi petrece vacanţa într-un sat pe linia Bârladului. Pentru ca frica de tine să-mi rămână trează şi să-mi amintească de munca ta, de sacrificiul tău, de bicicleta mea Tohan... N-ai mai avut la îndemână o şurubelniţă să „spargi” boala care te-a îngropat în chinuri şi uitare.

Trenul meu uşor prinde viteză.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

9 Comentarii

Smithy
4.07.2013, 22:59:41

Oare in cati ani se va schimba Romania in sensul dorit de cei ce stiu? De cei ce stiu unde e linia rupta, de cei ce stiu unde scartie roata, de cei ce stiu unde nu e lumina? Generatii de sacrificiu au rabdare, dar trebuie? Mergem incet, pe sarma, glorificam mustele, dar ce cautam noi peste rapa? Unde traversam noi, spre ce orizont luminat ne sacrificam in speranta ca vom renaste ca Pheonix in zorii diminetzii? Are sens schimbarea daca linia ramane aceeasi? Privat, de stat, in miscare pe drumuri de fier, azi putem afla ca oriunde si oricum muncim tot nu vom avea nemurirea. Poate nepotii nostri vor cunoaste fericirea, cine au norocul sa le cunoasca zambetul. Si atunci societatea va avea un sens, un rost, va deveni o nevoie. Implicarea sociala nu va mai fi doar sacrificiul pensionarului.

+2 (2 voturi)
Nirolf
5.07.2013, 08:13:14

Toate , bune si frumoase , dar... Mecanicul ce ajungea Sef de Tura , sau instructor , sau la RC era o promovare echivalenta acum cu a deveni parlamentar dintr-un om obisnuit si normal , de aceea imi vine greu sa cred ca a fost chiar asa de suparat Inca o observatie : fara a fi un bun membru de partid nu exista posbilitatea de a ajunge sa fii "pedepsit" cu o astfel de functie .

-4 (6 voturi)
Ion Morjan
5.07.2013, 09:46:07

Nirolf Trebuie să te corectez. Nu întotdeauna promovările cereau apartenența la PCR. Se mai promovau și oameni capabili, cerința de bază era să fie cuminți.

+3 (3 voturi)
Nirolf
5.07.2013, 10:57:41

Ion Morjan : corect ! "Nu intodeuna promovarile cereau apartenenta la PCR " . Exceptiile confirma regula .

+2 (4 voturi)
Grigore Becea
5.07.2013, 16:34:22

Stimaţi domni, chestiile astea politico-economice v-au alterat toată memoria? Despre astea e vorba aici? Mie-mi răsare câte ceva pe care, scurt, le pun în stil barbupetrescian, iertată-mi fie imitaţia: Mă îndreptam atent spre locul pe care mi l-ai arătat, lângă tine, pe banca de lemn din vagonul acela aşa de curat. Eram uimit. Nu apucasem să mă aşez când, lin, fără nici o smucitură trenul porni. Avea locomotivă cu abur. Era neagră toată. Negră şi curată. Nu-mi venea să cred că nu hurducăne. Căruţele făcute de tine, singurul rotar rămas pe toate satele alea, scuturau de-ţi bătuceau fundul. Ne sculasem dis de dimineaţă, era noapte şi ceaţă rece încă, atunci când am trecut Someşul cu luntrea. Am condus-o împreună pe sora mea la halta din Odorhei, pleca departe, la Sighişoara. -Câţi ani are nepotul ăsta? eşti întrebat. -Cinci. Nu mi-e nepot, e băiatul meu cel mai mic. Mai am patru copii, mult mai mari. Toţi îs plecaţi. -Mergi la Baia? -Nu, doar două trei staţii şi ne întoarcem. Doar să vadă şi ăsta micu' cum îi cu trenu. Nu te grăbeai să te întorci. Nu aveai la ce, casa era de acum pustie. Tot ce mai aveai, eu, orfan de mamă, eram oricum cu tine. Şi ne dădeam cu trenu. "Moş nebun" spuneau privirile compătimitoare.

+2 (2 voturi)

Vezi toate comentariile (9)

Modifică Setările