Reţeta succesului

Sala Radio - Violoniştii Gabriel Croitoru şi Liviu Prunaru

De obicei, după finalul unei ediţii din festivalul Enescu, mai ales de când a fost extinsă la aproape o lună, organizatorii stagiunilor curente lăsau o perioadă de respiro până la gongul inaugural, pentru ca publicul să depăşească oboseala şi supra-saturaţia maratonului în care avalanşa de ansambluri, solişti, dirijori constituia o tentaţie.

Dar, totodată, şi un test de rezistenţă fizică şi psihică deoarece după festival nu mai „încăpea” nimic, iar riscul respingerii oricărei tentative de a propune alte concerte sau spectacole fiind extrem de mare.

 Pe de altă parte, oferta primelor seri din stagiune trebuia să fie cu totul aparte, tocmai pentru a aduce “altceva”, determinând astfel publicul să revină totuşi cât mai curând în sală.

Ei bine, de această dată, după doar câteva zile, la Bucureşti, Filarmonica a invitat la concerte dirijate de reputatul Iuri Simonov, dar programul destul de pretenţios - Rossini, Wagner, Şostakovici – şi faptul că nu a avut şi un solist, au diminuat cota de atractivitate, sala rămânând cu destule scaune neocupate.

În schimb, spectatorii au invadat şi scena şi sala Radio, stând şi în picioare pentru a urmări un nou „Duel al viorilor”, proiect ajuns acum la cea de a treia ediţie, propunând deci acel „altceva” care să „prindă” şi prin faptul că există mulţi doritori să vadă „pe viu” un Stradivarius sau un Guarneri, chiar dacă în mod obişnuit nu sunt atraşi de muzica elevată (dovadă şi aplauzele numeroase… între părţile lucrărilor…), dar şi prin paginile atractive abordate de interpreţi. Aici ar trebui deschisă o paranteză încărcată cu o anume tristeţe, privind însă o abordare care din păcate ne este specifică în ce-i priveşte pe interpreţii români. Încă din studenţie, şi Gabriel Croitoru şi Liviu Prunaru s-au afirmat pregnant peste hotare, prin premii de anvergură şi performanţe artistice deosebite, dar nu s-au aflat în sfera de interes a celor care se ocupă, la Bucureşti, de structurarea stagiunilor curente, nemaivorbind de faptul că, în Festivalul „Enescu” din 1995, Liviu Prunaru, cântând în compania Filarmonicii londoneze, cu Yehudi Menuhin la pupitru, a fost „pus la zid” de toţi comentatorii, deloc interesaţi de felul în care cântase, ci doar de un accident care… nu i se datora, iar Gabriel Croitoru, programat în ediţia 1998, nu a mai evoluat pentru că directorul de atunci, Lawrence Foster, nu a dorit să mai deplaseze orchestra spaniolă la Constanţa. Erau aplaudaţi în străinătate, onorau contracte importante, dar aici… nu prezentau interes, dovadă clară fiind absenţa cronicilor la concertele sau recitalurile în care, totuşi, apăreau, când şi când. Trist este că Gabriel Croitoru nu a captat atenţia nici măcar când Menuhin a decis că vioara Stradivarius pe care cântase Ion Voicu trebuia să-i fie încredinţată – dovadă faptul că Ministerul Culturii a refuzat sau tergiversat timp de 9 ani şi… nu i-a acordat-o, deşi câştigase concursul -, în schimb preluarea viorii Guarneri, aparţinând lui Enescu şi de asemenea obţinută prin concursul organizat de Muzeul „Enescu”, i-a… surprins pe cei care, ani la rând, îi tot găseau „pete în soare”. La fel s-a petrecut şi în cazul lui Liviu Prunaru, afirmat în lume, devenit cel mai tânăr profesor la vestita Academie Menuhin din Elveţia, susţinând, în ultimii ani, recitaluri la Ateneu, fără un ecou deosebit, pentru ca brusc, din momentul alegerii sale în calitate de concert-maestru al celebrei orchestrei Concertgebouw din Amsterdam, să i se solicite interviuri, să apară în emisiuni tv, aceiaşi cronicari vorbind acum despre… „Liviu al nostru”!... Din fericire, cei doi excelenţi violonişti au fost şi sunt, dintotdeauna, prezenţe constante şi mult aplaudate în Festivalul de la Sinaia sau în alte colţuri ale ţării, acolo unde sunt apreciaţi pentru calităţile lor artistice şi… atât. Iar din momentul lansării „Duelului viorilor”, în fine au fost „observaţi” de toată lumea, fără rezerve, de parcă până atunci nu fuseseră la fel de buni interpreţi… În afară de un teribil sentiment de tristeţe şi chiar de revoltă, nu văd ce se mai poate adăuga, pentru că a aplica zicala „mai bine mai târziu decât niciodată” cred că ar fi total deplasat…

Violonistul Liviu Prunaru     FOTO Virgil Oprina

Din fericire, şi acum, la ediţia III, succesul lor a fost pe măsură, cântând, în compania pianistului Horia Mihail, un repertoriu accesibil, divers şi poate mai puţin întâlnit în recitalurile curente, apelând deopotrivă la virtuozitatea tehnică şi la sensibilitatea interpreţilor. Structura programului a fost gândită astfel încât în prima parte, „duelul” a constat de fapt în evoluţii succesive ale celor doi solişti, publicul (re)descoperindu-i în pagini solicitând robusteţe sau delicateţe a sunetului, desfăşurări spectaculoase sau introspective, reliefând pregnant personalitatea fiecăruia, cu date care îi apropie sau îi diferenţiază sub aspect artistic. Gabriel Croitoru a ales creaţii de Ceaikovski, Sarasate, Saint-Saens - Ysaye, dar şi o cuceritoare adaptare pentru vioară şi pian a celebrei Ciocârlii de Dinicu, de un efect aparte, în timp ce Liviu Prunaru a preferat opusuri de Paganini, De Falla - Kreisler, Wagner sau Wieniawsky, având ca numitor comun linia cantabilă, eleganţa expresivităţii rafinate. Iar după pauză, faţă în faţă, s-au „înfruntat” în Grad Duo concertant nr. 3 pentru două viori de Beriot, apoi în Serenada nr. 2 op. 92 de Sinding, pe suportul discret al pianului, remarcându-se şi maniera în care se mariază şi sunetul lor şi concepţia stilistic-interpretativă asupra lucrărilor, dovedind, pe lângă rigoarea şi performanţa firescă unor solişti de cotă internaţională, şi o dezinvoltură, o simplitate a exprimării, departe de orice intenţie de a epata, de a uimi asistenţa, căldura, umorul şi charisma ce îi caracterizează punându-şi amprenta şi asupra colaborării lor impecabile. Pentru că „duelul” a fost, în realitate, o întâlnire între buni prieteni care cântă cu o plăcere nedisimulată, „jucându-se” foarte serios, spre încântarea celor care i-au aplaudat entuziast, cele două bisuri confirmând din plin acea bucurie ludică a unor maeştrii care fac muzică în cel mai adevărat sens al expresiei. Poate obosiţi la finalul turneului ce a inclus recitaluri zilnice la Braşov, Tg. Mureş, Turda, Craiova, Piteşti, Iaşi, Bacău, dar mereu entuziaşti şi profesionişti, ne-au oferit, şi la Bucureşti, un regal de mare muzică, încununând un demers care, cu siguranţă, va fi reluat şi în viitoarea stagiune, pentru că publicul deja aşteaptă să reasculte cum sună Guarneri del Gesu vs Stradivarius…

Dar Liviu Prunaru a început imediat şi repetiţiile pentru un alt concert, cu adevărat inedit – cel puţin la noi -, în care, alături de 16 instrumentişti din Orchestra de cameră Radio, a apărut în dublă ipostază de solist şi dirijor – de fapt de coordonator al ansamblului împreună cu care a cântat într-un repertoriu adecvat unei asemenea formule. Cota de „altfel” a fost subliniată şi de faptul că instrumentiştii au renunţat la scaunele de orchestră, evoluând alături de solist ca parteneri de dialog, rochiile colorate şi tinereţea interpreţilor conferind un plus de prospeţime şi atractivitate demersului artistic. Fiecare lucrare a fost specială,  suita Capriol de Peter Warlock trădând pasiunea excentricului autor britanic pentru muzica elisabethană, tratată cu o anume simplitate „săgetată” de efecte moderne pentru începutul veacului XX, surprinzătoare şi cuceritoare totodată. Au urmat opusuri romantice, apropiate structurii interioare a protagonistului, care a ales Concertul în re minor de Mendelssohn-Bartholdy, destul de rar inclus în programele curente, dar plin de farmec, de poezie şi exuberanţă, oferindu-i  momente de mare lirism sau de virtuozitate, susţinute de ansamblu cu discreţie şi precizie, relaţia de colaborare şi mai ales plăcerea de a se implica într-o manieră interpretativă atipică fiind reliefate şi în sextetul Amintiri din Florenţa de Ceaikovski, adaptat de Schonberg pentru o astfel de formaţie de coarde, păstrând intervenţiile solistice deopotrivă la vioară, violă sau violoncel, aducând din nou jocul în pizzicato bine susţinut, totul purtând amprenta unui interpret de clasă care i-a „atras” şi pe cei din ansamblu ca parteneri de dialog; remarcabil a fost şi faptul că atacurile, mişcarea arcuşelor, maniera în care aceştia au urmărit „linia mare” a discursului sonor, au demonstrat interesul cu care au lucrat şi, cu siguranţă, au învăţat multe, alături de Liviu Prunaru, violonist care, pe lângă datele performante ale cântului, are şi experienţa de concert-maestru într-o celebră orchestră (ceea ce îi facilitează coordonarea în relaţia cu colegii), dar mai ales are acel firesc de a se adresa, de a evolua în compania instrumentiştilor ce îi devin parteneri. Deloc întâmplător, aplauzele entuziaste ale publicului care astfel descoperea un alt mod de a privi relaţia solist-orchestră camerală, au fost răsplătite cu o superbă Arie de Bach şi apoi cu Hora staccato de Dinicu, ambele superb interpretate de Liviu Prunaru, dar şi de această dată în compania formaţiei, semn că a dorit să sublinieze tocmai intenţia de a prezenta o seară camerală neobişnuită, împreună cu „cordarii” din Orchestra Radio, la rândul lor încântaţi de o asemenea versiune.

Şi s-a confirmat încă o dată faptul că, deşi supra-saturat de programul încărcat şi adesea dificil din Festival, publicul a rămas dornic să reintre imediat în sala de concert, dacă i se oferea ceva diferit sub toate aspectele, bineînţeles la un  real nivel artistic. Iar „Duelul viorilor” şi seara inaugurală a stagiunii Orchestrei de cameră, beneficiind de invitarea unor violonişti minunaţi, fără aere de vedetă, fără publicitate cu orice preţ, ci doar cu talent, dăruire şi adresare caldă, dezinvoltă, zâmbitoare, au convins din plin că melomanii abia aşteaptă să se lase cuceriţi – trebuie doar să se găsească „reţeta” potrivită succesului…