Retrospectivă. Filmele româneşti ale anului 2017 VIDEO

Anul 2017 a fost unul în care cinematografia românească a excelat. De la documentare istorice la filme artistice, regizorii români s-au bucurat de succes la festivalurile internaţionale de film unde atât ei,  cât şi actorii din proiectele lor, au primit premii pentru munca depusă.

2017 a început cu filmul „6,9 pe scara Richter” (20 ianuarie), al lui Nae Caranfil, în ritm de jazz. Regizorul unor filme precum „Filantropica", „Restul e tăcere" sau „Asfalt Tango", Caranfil a adus în cinematografele româneşti o comedie cu inserţii de musical în care nu a semnat doar scenariul şi regia, ci şi muzica şi versurile. În rolurile principale sunt actorii Laurenţiu Bănescu, Maria Obretin, Teodor Corban şi Simona Arsu.

Filmul, care spune povestea unui tânăr actor care prinde un rol într-o piesă-musical şi în a cărui viaţă personală are de a face cu un tată mincinos, regăsit după mult timp şi cu o soţie depresivă, transmite mesajul poetic conform căruia în ritm de dans, în ritm de jazz, poţi trece peste toate dificultăţile vieţii de zi cu zi, peste fiecare cutremur individual.

„Fixeur” (27 ianuarie), în regia lui Adrian Sitaru, este filmul care ridică întrebări de natură etică cu privire la practica jurnalismului, căci subiectul central îl reprezintă încercarea unor jurnalişti care doreşte să realizeze o investigaţie despre traficul de persoane. Aceştia sunt ajutaţi de un intermediar, de un jurnalist aspirant, jucat de Tudor Istodor care încearcă să îi pună în legătură cu o adolescentă de 14 ani, din Bistriţa, care fusese forţată să se prostituteze în Franţa.

Filmul lui Sitaru este extrem de inconfortabil pentru spectator din pricina încercărilor jurnaliştilor de a o filma pe această adolescentă, aflată acum în grija unui centru de plasament aflat sub organizarea unei asociaţii creştine, dar şi din felul în care personajul lui Istodor va interacţiona cu aceasta. Totuşi, este un sentiment inconfortabil care trage un semnal de alarmă asupra unei probleme cu care România se confruntă.

Inspirat de un roman scris de Cezar-Paul Bădescu, „Ana, mon amour” (3 martie), regizat de Călin Peter Netzer este o ţesătură imagistică a psihanalizei. Avându-i în rolurile principale pe Diana Cavallioti ( Ana) şi pe Mircea Postelnicu (Toma), în rolurile a doi studenţi care se îndrăgostesc, filmul radiografiază relaţia celor doi.  Personajul lui Cavallioti este unul năpădit de atacuri de panică, unul care face abuz de medicamente, totul din cauza unei copilării lângă un tată vitrez abuziv.

În „Ouăle lui Tarzan” ( 9 iunie), Alexandru Solomon prezintă situaţia actuală a Institutului de Terapie şi Patologie Experimentală din capitala Abhaziei, naţiune „fantomă” din nord-vestul Georgiei, nerecunoscută de comunitatea internaţională. Aici, începând cu 1927, biologistul rus Ilya Ivanov a condus experimente medicale pe maimuţe. Se zvonea Ivanov ar fi vrut să creeze un hibrid între om şi maimuţă care să devină soldatul perfect.

Solomon a transpus pe ecran o realitate actuală dezolantă, în care ies la iveală o utopie istorică despre un experiment sovietic controversat, al cărui scop era crearea soldatului perfect, o prăpastie între generaţii inversată, diferită faţă de cea despre care se vorbeşte adesea în Occident, precum şi urmele adânci pe care le poate lăsa un război în amintirea unei naţiuni. Totuşi, filmul nu este nicidecum un demers istoric, după cum declara chiar regizorul.

După ce în ultimii doi ani a regizat „Aferim!” şi „Inimi cicatrizate”, două filme cu o puternică încărcătură istorică, descriind, în tuşe extrem de realiste, medii sociale de altă dată - care s-au bucurat atât de recunoaştere naţională cât şi internaţională - anul acesta, Radu Jude a semnat filmul-documentar „Ţara moartă- fragmente de vieţi paralele” (25 august).

Filmul este alcătuit din alăturarea a trei elemente de factură istorică: fotografii din România anilor `30 şi `40, realizate de Costică Acsinte, fragmente din jurnalul scriitorului şi medicului de origine evreiască, Emil Dorian, citite de Jude însuşi, şi materiale sonore de propagandă carlistă, legionară, antonesciană şi comunistă, din Arhiva Naţională de Filme. Deşi sună a simplă galerie foto pe fundalul unor materiale din timpuri apuse, dar despre care încă se vorbeşte şi se va mai vorbi, filmul lui Jude înseamnă mult mai mult, având un efect profund căci, deşi mute, personajele din fotografiile realizate de Acsinte glăsuiesc mai mult decât orice relatare istorică.

Pe 15 septembrie, intra în cinematografe filmul Ancăi Damian, „Perfect sănătos”, un film cu rădăcini autobiografice, al cărui protagonist este fiul regizoarei, Anghel Damian. La scenariu a semnat şi Lia Bugnar, a cărei intervenţie se simte la nivelul replicilor. Deşi grefat pe tema morţii, a doliului, filmul adânceşte treptat spectatorul în relaţia tată- fiu, prin absenţa tatălui.

Un judecător, jucat de Vlad Ivanov, moare într-un restaurant, la o petrecere a judecătorilor şi procurorilor. Concluzia este că a murit de atac de cord. Fiul acstuia, interpretat de Anghel Damian, încearcă să afle cum a murit în special pentru că află că acesta îşi făcea periodic analize şi că i se spusese cu puţin timp înainte că este „perfect sănătos”.

„Un pas în urma serafimilor” (22 septembrie) reprezintă debutul în lungmetraj al regizorului Daniel Sandu. Pelicula arată experienţele din spatele unui seminar teologic , aşa cum le-a trăit de altfel regizorul însuşi pe parcursul a cinci ani, cu abuzuri de putere, cu abuzuri financiare şi psihologice.

„Un pas în urma serafimilor” prezintă poveştile elevilor la un seminar de teologie, cu precădere pe cea a lui Gabriel (Ştefan Iancu), ultimul admis în anul său şi care va fi rapid considerat un copil-problemă. Alături de colegii săi, el încearcă iniţial să se adapteze şi să urmeze atent cursurile pentru a deveni preot. Lucrurile degenerează însă rapid când, odată cu primele probleme adesea specifice comportamentului unui elev de liceu, părintele Ivan (Vlad Ivanov), dirigintele clasei lui Gabriel, abandonează blândeţea şi cinstea pe care le predică şi îşi demască forţa manipulatoare şi capacitatea de disimulare.

”Breaking News” (29 septembrie), în regia Iuliei Rugină, spune povestea reporterului Alex Mazilu (Andi Vasluianu) care încearcă să realizeze un reportaj în memoria colegului său, cameramanul Andrei Paraschiv (Dorin Andone), care îşi găseşte sfârşitul într-o fabrică în care are loc o explozie, în timp ce încercau să transmită în direct detalii despre accidentul de acolo.

Filmul Iuliei Rugină se bazează pe două marii coordonate: reacţii veridice şi cadre clare şi aerisite, cu marea sau casa ţărănească în care fiica lui Paraschiv a copilărit alături de aceasta. Aceste cadre pun în evidenţă jocul curat al celor doi protagonişti, Andi Vasluianu şi Voica Oltean, care au realizat două roluri excepţionale, sensibilizând spectatorii. Personajul lui Vasluianu este cutremurat, iar cadrele de apoape cu privirea lui tulbure aduc mereu în atenţie că, spre deosebire de ceilalţi colegi ai săi, el este singurul real afectat.

„Octav” (6 octombrie), regizat de Serge Ioan Celebidachi, este probabil, cel mai simplu dintre filmele din această listă, însă totodată, şi cel mai emoţionant, lucru evident şi din reacţiile unora dintre cei peste 27.000 de spectatori care au mers să îl vadă. După ce câştigă un proces, intentat cu ani în urmă, care l-a costat sume imense pentru avocaţi şi deplasări, Octav îşi recuperează casa în care a copilărit şi crescut, întoarcându-se cu gândul de a o pregăti de vânzare. Totuşi, odată ajuns în vechea casă părintească, Octav, interpretat de Marcel Iureş, îşi retrăieşte momentele cheie din trecutul său (de la jocurile copilăriei sau prima dragoste, până la amintirile dureroase legate de familia sa), prin prisma conştiinţei unui om în vârstă de 84 de ani odată cu reîntoarcerea la casa părintească. Cele mai mari plusuri ale filmului sunt muzica şi imaginea. Aceasta din urmă este extrem de plăcută ochiului şi se datorează lui Blasco Giurato, unul dintre cei mai titraţi directori de imagine italieni.

„Octav” al lui Celebidachi este un film despre linişte, menit să relaxeze spectatorul şi chiar să îl educe.

„Aniversarea” (10 noiembrie), în regia lui Dan Chisu, este un film despre un fost securist, Radu Maligan, interpretat de regretatul Mircea Albulescu, la aniversarea căruia se adună mai multe rude. Invalid şi aproape mut, Maligan nu spune nimic pe parcursul filmului, însă toţi vorbesc cu şi despre el.

Aniversarea nu decurge însă tocmai ca o aniversare, conflictul principal care apare fiind cel care separă rudele în două tabere: cei care consideră că Maligan ar trebui să se spovedească unui preot dat fiind că ar putea să moară oricând, respectiv cei care spun că acesta este ateu şi nu ar fi în niciun caz de acord cu un astfel de lucru. Pe acest fir, Chisu îi aduce faţă în faţă pe preot şi pe psiholog care, ca nişte avocaţi ai sufletului lui Maligan, argumentează de ce acesta ar trebui să le devină „client”.

„Mariţa” (1 decembrie), regizat de Cristi Iftime, prezintă povestea reîntregirii unei familii în jurul mesei, la ceas de sărbătoare, într-o manieră plină de umor şi, după cum a mărturisit regizorul, şi într-una străbătută de improvizaţii, insesizabile însă.

„Mariţa” este povestea unei familii despărţite prin divorţ şi prin maturizarea copiilor care încearcă, la rândul lor, să îşi întemeieze fiecare, familia lui. Este povestea personajului interpretat de Titieni căruia i-au rămas acum doar poveştile hazlii cu cele peste 30 de femei pe care le-a vizitat în diverse sate şi oraşe, respectiv a lui Costi care realizează, după această reuniune de familie, că este timpul să se vadă cu iubita lui. Filmul lui Iftime e ca o poveste pe care ţi-o spune cineva, curge lin şi, datorită simplităţii, spectatorul este imersat imediat în mijlocul întâlnirii cu familia lui Costi. Pe alocuri inconfortabil, dar per ansamblu plin de umor, cu o distribuţie foarte bună, „Mariţa” condensează în el hazul de necaz al românului.