Retrospectivă de noiembrie: succesiune infernală dar deloc banală

Mereu ne dorim ca ziua să se lungească măcar un pic pe lângă cele 24 de ore ale ei, dar poate că niciodată n-am regreta mai tare că nu e posibil decât în ultimele vreo 10 zile, care au fost fantastice, dar într-o succesiune infernală, (vorba titlului), de care aproape că n-am apucat să mă bucur îndeajuns, decât acum când aştern câteva rânduri într-un blog.

Cred într-un fel că îmi va fi la fel de greu precum celor care vor să facă un scurtmetraj şi se trezesc cu un lung sau eventual cu un serial. Cum sunt cam în urmă cu jurnalul electronic, am să încerc să-l rezum pe cel al unei luni noiembrie extrem de intense.

Pe întâi eram deja la Londra, când toată lumea purta în piept macul din respect pentru eroii din Primul Război, nu departe de Ritz, în spectaculoasa sală din clădirea BAFTA, unde scaunele au nume de regizori, în sala Prinţesa Ann sau în cea dedicată lui David Lean (părintele cinematografic al „Dr. Jivago“). Am văzut sau mai bine zis revăzut cu afişul nostru la intrare şi Bertolucci în preajmă: „Eu şi tu“, pe care pentru distribuitorii noştri europeni Macondo abia îl tradusesem, dar şi „Al treilea secret“, un englezesc din 1964, uşor naiv şi Hitchcock-ian, cu Stephen Boyd de al cărui farmec uitasem şi cu o Judi Dench extrem de tânără (care semăna cu Irina Velcescu din scurtul Iuliei Rugină: „Vineri în jur de 11“). Pe Dame Dench aveam s-o revăd două zile mai târziu în „Philomena“, prezentat cu succes la Veneţia şi deja direcţionat spre Oscaruri. „Beyond“ a fost un subiect tulburător al actriţei devenite realizatoare, Pernilla August.

Pe 2 a fost întâlnirea, chiar surpriză şi secretă, cu Mike Leigh, povestind despre „Secrete şi minciuni“ şi un pic despre viitoarea lui producţie, axată pe marele pictor Turner. În „Disco şi războiul atomic“ venit din Ţările Baltice, tocmai din Estonia, am regăsit multe din subterfugiile noastre de a supravieţui ultimilor ani de comunism, doar că ei în loc de bulgari sau sârbi îi prindeau pe finlandezi. Deşi era interzis. Partea cea mai halucinantă rămânând o scenă din „Ninotchka“ în care Greta Garbo, devenită la Billy Wilder comisar sovietic se entuziasmează de o cupă de şampanie. Ruşii se enervează şi le cer vecinilor să subtitreze: „Şampania a apărut în URSS, în 1929…“

A urmat o petrecere la Institutul Cultural Italian, dar parcă tot mai spectaculoasă a rămas cea de acum doi ani de la ICR Londra, unde am avut şi muzică rafinată, aici fiind doar un pian pe care îl pândea cu disperare personalul de serviciu, să nu pună careva pe el vreun pahar sau vreo farfurie ori vreo scrumieră, chiar.

Pe 3, Andrea Sabbadini, psihanalistul şi creatorul festivalului, a încheiat lucrările cu un rezumat care-ţi făcea poftă să o iei de la capăt. Pe seară, am ajuns la „Enough Said“, unde a jucat pentru ultima dată regretatul James Gandolfini, cuceritor printre trei doamne: Julia Louis-Dreyfus, în rolul unei maestre în ale gafelor, Catherine Keener şi Tony Collete.

Luni a fost goana după avion. Am descoperit ce înseamnă „time critical“, adică să ajungi în ultimul moment, iar după aceea să aştepţi pentru că avionul e declarat nesigur de către pilot şi trebuie schimbat.

Pe 5 deja lansarea la Palatul Şuţu a unui parfum princiar al Adinei Buzatu şi „Ender Game“ un film SF doar pentru cunoscători.

Pe 7, a venit „Thor“ cu efecte speciale, multe dar spectaculoase, ceva umor şi bărbaţi bine.

Pe 8, „Scrisoarea pierdută“, la Teatrul de Comedie, cu un Caţavencu genial al lui Marcel Iureş şi-un Ghiţă Pristanda convingător şi original, Dragoş Huluba, regia Alexandru Dabija. O seară încheiată cu un supeu la „Chocolat“, unde nu se mai face supa de ceapă, dar prăjiturile sunt foarte cinematografice şi serviciul zâmbitor şi occidental.

Pe 9, la Biblioteca Academiei, o avan-lansare a „Ultimului zburător“, în regia lui Ovidiu Georgescu şi o premieră nemţească cu un titlu englezesc „Oh boy“. Duminică, după „Vocea filmelor“, de la Radio Guerrilla surghiunită temporar (sper!) pe net, o masă rotundă despre producătorii germani şi autohtoni.

Luni, un îndemn pentru „Done in 60 seconds“, un concurs de mini-creaţii în imagini, care vă pot aduce o călătorie la Londra, prin cei de la Jameson. A doua zi, viza de Canada, sediu schimbat şi ca de obicei incapabilă să completez formularele cum trebuie. O petrecere a celor de la Campari cu multe referiri la Milano şi cu regretul că n-am mai văzut de mult „Miracol la Milano“, al inegalabilul Vittorio De Sica.

Pe 14, în sfârşit, mult aşteptata premieră cu „Avocatul“, mai puţin izbutit decât trailerul, petrecerea de la Deja-vu a lui Dan Chişu şi interviul pentru France 24 despre reţeta noastră secretă, nu cea a capitalismului ca la Alexandru Solomon, ci a succesului cinematografic românesc.

Din 15 se deschide KINOdiseea, în aceeaşi zi cu recepţia de la Ambasada Belgiei, unde într-o clădire despre care s-a scris de curând o carte remarcabilă, s-au servit ca în „7 ani de căsnicie“ şampanie cu cartofi prăjiţi, ca în melodia lui Jacques Brel „Madeleine“.

Pe 16 dimineaţă, la o traducere simultană pentru o sală ultra-entuziastă de la Cinema Studio, un film rusesc: „Pe cuvânt de pionier“, care avea să ia şi trofeul şi-un mic dejun foarte franţuzesc la Rue du Pain cu un puşti franco-român ochelarist, Sacha, (în limba lor nu există cuvânt argotic pentru biciclist, iar lunetist în săptămâna cu 50 de ani de la asasinarea lui Kennedy, nu-i de bun augur).

Pe luni, un film din Indonezia „Când mă fac mare“, o ocazie să ne amintim cu toţii ce am vrea, chiar dacă Louis de Funès alias Jandarmul din Saint-Tropez spunea maliţios că „nimeni nu-şi doreşte de mic să fie… critic de cinema“.

Pe 20, la Biblioteca Naţională, s-a vorbit despre cei 50 de ani de la asasinarea lui Kennedy: Sever Voinescu ne-a povestit câţi ani n-a mai fost confruntare televizată între candidaţii la preşedinţia americană, după ce Nixon a pierdut în faţa lui Kennedy, fostul traducător de engleză şi abia acum am aflat şi de rusă al lui nea Nicu devenit ulterior ambasador în SUA, Sergiu Celac, şi un admirator al Festivalului Istoric de la Râşnov, mare susţinător şi fascinant interlocutor Sorin Mândruţescu, de la Oracle, care de altfel organiza a doua zi o întâlnire la Casa Universitarilor, unde studenţii la limbi străine, îi ascultau pe cei care n-au regretat că au urmat facultatea asta, şi mi-a făcut plăcere să le spun că mă număr în continuare printre entuziaşti.

Şi apropo de litere, pe 19 a fost o avanpremieră la „Rămâi cu mine“, noul serial HBO, care s-a ţinut în casa Lido, unde era una dintre cele mai extraordinare biblioteci din Bucureşti, cea a lui Angelescu, care se duela în cărţi cu Iorga. La Ambasada Franţei, „Catchy“, revista online, a dat un premiu celei mai izbutite povestiri şi împreună cu Dan C. Mihăilescu am ascultat-o pe Irina Sârbu, care cred că ar fi o strălucită Maria Tănase pe marele ecran.

Din 22 a început Festivalul nostru de psihanaliză şi film, dar mai înainte pentru Premiul Parlamentului European. Lux, am comentat cele trei filme rămase în competiţie. „Paradisul spulberat“, belgian, „Miele“, italo-francez, şi „Uriaşul egoist“, britanic. Seara, la Studio, au început să curgă filmele şi prezentările cu emoţii, după un prânz la Hanul lui Manuc, Andrea Sabbadini ne-a fermecat cu stilul său.

A doua zi, înregistrări pentru Radio Guerrilla, interviuri pline de căldură de la Andrea, Laura Manu şi Florian Predescu, care nu numai că aveau în comun psihanaliza, ci şi primul film văzut vreodată de toţi trei: un western. După un popas la o dulceaţă de cireşe amare şi o cafea turcească, din cea cu zaţ prevestitor, am trecut pe strada Mântuleasa, aşa ca în Mircea Eliade, şi-am ajuns la Casa Chesarie, unde am prânzit cu întreaga echipă, dar şi cu regizorul Nicolae Mărgineanu, fiul singurului profesor român care a corespondat cu Jung (în filmul său „Amfiteatre şi închisori“ sunt detalii).

Pe 24 dimineaţa, conferinţă la Teatrul Naţional, unde după o prezentare foarte măgulitoare din partea lui Pino Caramitru, am vorbit despre Cinematograful, singura nemurire asigurată. Apoi l-am condus la aeroport pe eroul nostru de la Londra, m-am reîntors la filme, iar inedita apariţie, chiar parcă venită ca la Woody Allen, de pe pânză în sală, tulburătoarea Jacqueline Bisset, care într-un cinema Studio: casa filmului arhiplină a primit locul unui francez, P.N. care a ales să stea pe jos de dragul ei. Flori, aplauze, petrecere la Fratelli. A doua zi, „Admiratoarea lui Cehov“, un film rusesc, sentimental şi atât de bine făcut.

Pe 26, un moment care ar fi meritat transformat în ficţiune imortalizată. Noua secţie de Terapie Intensivă de la Spitalul Marie Curie, care arată ca într-un SF, din care nu lipsesc camerele de luat vederi şi mai ales o echipă dornică să facă oricâte sacrificii, ca să ajungă la această performanţă. În fruntea ei, ştim, omul sfinţeşte locul, în cazul dat, doctorul sfinţeşte locul, medicul Cătălin Cârstoveanu. Cu o zi înainte fusese Sfânta Ecaterina, pe 25, deci onomastica eroului zilei, iar pe 26 e chiar Sfântul Stelian, ocrotitorul copiilor, alături de cei mai frumoşi ONG-işti pe care i-am văzut vreodată de la „Inima copiilor“ şi „Fundaţia Vodafone“, care a investit masiv în acest proiect atât de necesar.

Pe 27, lansare a cărţii operatorului oficial al lui Nea Nicu, domnul Pantelie Tuţuleasa cu imagini şi mulţi colegi de la Studioul Sahia, plus biograful, Annie Muscă. Imediat după, o seară specială la Marina Rinaldi, o marcă italienească de haine, care poartă numele unei străbunici şi care e de o eleganţă cum exista doar altădată. Câteva vorbe despre recenta încununată cu Nobel, Alice Munoz, şi a sa „Prea multă fericire“, deşi un domn foarte îndrăgostit venit ca în „Pretty Woman“ cu o frumoasă domnişoară, mi-a declarat mai apoi că el a trăit prea multă fericire şi încă o trăieşte. Aşa să fie! Măcar de Sărbători. Şi a mai fost un eveniment atipic. La Marriott. Avem un ROost, îl păstrăm: esenţe, gusturi şi stări româneşti, un album de fotografii al lui Răzvan Voiculescu, dar şi un film al lui Şerban Georgescu, „Păstrătorii“, în care am descoperit personaje, cum pe vremuri o făcea doar Cătălin Ştefănescu în al său „Garantat 100%“ de la începuturi.

Şi uite aşa am ajuns în Noaptea Sfântului Andrei, când se pune grâu la încolţit, până la Crăciun să măsurăm anul ce vine, se culeg crenguţe de liliac şi se aşteaptă o zi, cu o lansare de carte „Cercurile mistice“, semnată de Nicoleta Tudor, după ce mai întâi voi încerca să găsesc un psihanalist care să-mi interpreteze visul din noaptea noastră de Haloween.