Arte

articolul anterior articolul urmator

Revelaţii ale competiţiei şi regal de filme româneşti la Salonic

0
10 Nov 2018 10:03:03
Mihai Fulger
Vladimir Găitan în „Reconstituirea”
de Lucian Pintilie, film apreciat de cinefilii participanţi la Festivalul de la
Salonic
Vladimir Găitan în „Reconstituirea” de Lucian Pintilie, film apreciat de cinefilii participanţi la Festivalul de la Salonic

Competiţia internaţională a oferit mai multe surprize plăcute cinefililor prezenţi la ediţia a 59-a a Festivalului Internaţional de Film de la Salonic (1-11 noiembrie a.c.).

După „Secerătoarele“ de Etienne Kallos, o altă revelaţie a TIFF-ului grecesc a reprezentat-o pentru mine coproducţia Grecia-Franţa-Serbia „Slujba ei“ („Her Job“), primul lungmetraj de ficţiune al regizorului de origine greacă Nikos Labôt (Charalampopoulos), care semnează şi scenariul, împreună cu Katerina Kleitsioti. Filmul a avut premiera mondială în secţiunea competiţională „Discovery“ a Festivalului de la Toronto (TIFF-ul canadian), în urmă cu două luni, şi a obţinut câteva premii importante la Festivalul de la Varşovia, înainte de premiera sa grecească de la Salonic.

Labôt, un cineast deja experimentat, se concentrează aici asupra unui protagonist feminin neobişnuit, interpretat excelent de către actriţa Marisha Triantafyllidou. Panayiota este o casnică semianalfabetă de 37 de ani, care, de când a fost luată din satul natal şi adusă în Atena, nu a făcut altceva decât să ţină casa şi să aibă grijă de soţul ei, Kostas, şi de cei doi copii ai lor. Cum în Grecia situaţia nu e prea dătătoare de speranţe (la ştiri se vorbeşte mereu de crize şi greve, pensii şi proteste), iar Kostas e şomer de ceva vreme, atunci când aude de inaugurarea unui nou mall, Panayiota îşi ia prima sa slujbă plătită, într-o firmă de curăţenie. Spre deosebire de colegele sale tari în gură, protagonista se simte bine atunci când face curat, chiar şi pentru alţii, şi se lasă cu plăcere exploatată de angajator, devenind rapid un angajat-model. Alături de „fete“, Panayiota descoperă încântată o lume plină de culoare, opusă celei cenuşii de acasă, şi începe să îşi neglijeze familia, spre marea nemulţumire a lui Kostas. Dar visul frumos al Panayiotei se termină brusc atunci când, în pofida meritelor sale, este înşelată să-şi dea demisia (superiorul ei se foloseşte fără scrupule de punctul ei vulnerabil, cititul). Iar protagonista, metamorfozată, nu este deloc pregătită să revină la vechea ei viaţă...

Cu încadraturi şi decoruri ce amintesc de Jacques Tati, precum şi cu un story (inspirat de un caz real, afirmă Labôt) prezentând similitudini cu un alt hit festivalier recent, mai radicalul „Colonia nudistă“ („Los Decentes“ / „A Decent Woman“) de Lukas Valenta Rinner, „Slujba ei“ este o tragicomedie construită cu mare atenţie la detalii, ce ţin atât de psihologia personajelor, cât şi de contextul socio-politic în care ele evoluează. Pornind de la un simplu job, ce-i schimbă protagonistului feminin existenţa şi perspectiva asupra existenţei, cineastul abordează pertinent criza, în continuare actuală, a familiei nucleare din clasa de mijloc (chiar şi decăzută, cum se întâmplă aici) şi transformarea rolului „tradiţional“ al femeii în microcosmul casnic şi macrocosmul social (cu atât mai necesară pentru o persoană care nu a avut şansa accesului la educaţie, cum este Panayiota). Pe scurt, un film de debut meritoriu, care se va bucura în continuare de succes, nu doar la publicul festivalier.

Un prim lungmetraj notabil este şi „Vacanţa“ („Holiday“, coproducţie Danemarca-Olanda-Suedia-Turcia), scris – în colaborare cu Johanne Algren – şi regizat de cineasta de origine suedeză Isabella Eklöf. În centrul acestui film (lansat la Sundance, la începutul anului, apoi prezentat în multe alte festivaluri ale lumii, inclusiv într-o secţiune tematică a TIFF-ului românesc, cu regizoarea răspunzând întrebărilor spectatorilor din Cluj) se află tot o protagonistă aparent împăcată cu rolul pe care ceilalţi se aşteaptă ca ea să-l joace, dar una care, atunci când se revoltă, se dezlănţuie fără a mai ţine seama de vreo oprelişte...

Sascha (interpretată eficient de Victoria Carmen Sonne, o tânără actriţă daneză remarcată şi în alte filme scandinave recente) e iubita-trofeu a unui potent gangster danez, Michael (Lai Yde, cu o prezenţă constant ameninţătoare), şi, totodată, intermediarul între acesta şi furnizorul său de droguri. Vacanţa Saschei are loc în luxoasa vilă a lui Michael din Bodrum, pe coasta turcească a Mării Egee, alături de acoliţii şi apropiaţii mafiotului. Atunci când, plictisită de rutina dolce far niente-ului din grupul lui Michael (întreruptă totuşi, din când în când, de acte violente împotriva celor care îndrăznesc să greşească în faţa bossului, dar şi de abuzuri împotriva protagonistei înseşi), Sascha flirtează cu un olandez, proprietar de iaht, consecinţele nefaste nu se lasă prea mult aşteptate.

Amintind de Ulrich Seidl (o influenţă recunoscută de Eklöf) prin abordarea cu distanţare clinică a violenţei fizice şi psihice, „Vacanţa“ este nu doar un film ce studiază jocurile de putere (din cuplu, dintr-un grup bazat pe interese comune sau dintre bărbaţii cu pretenţii de masculi alfa), ci şi unul ce combate, implicit, ipocrizia „judecătorilor“ care se grăbesc să eticheteze şi să respingă persoanele precum Sascha, fără a depune vreun efort să le înţeleagă (altfel spus, despre dictatura „normalităţii“ şi a „bunului simţ“). Eklöf izbuteşte să menţină tensiunea la cote înalte, surprinzând totodată atât prin ocazionale momente comice, cât şi prin răsturnări de situaţie ce zdruncină orizontul de aşteptare şi preconcepţiile privitorilor. Un film care este, după cum cerea Lars von Trier, „ca o piatră în pantof“.

Competiţia internaţională a TIFF-ului a inclus şi două lungmetraje de debut ale unor regizori asiatici. Primul dintre ele, „Diavolul de mare“ („Kraben rahu“ / „Manta Ray“, coproducţie Thailanda-Franţa-China), scris şi regizat de thailandezul Phuttiphong Aroonpheng, a fost lansat în secţiunea competiţională „Orizzonti“ a Festivalului de la Veneţia şi a primit deja mai multe distincţii internaţionale. Probabil că, dacă Apichatpong Weerasethakul şi Kim Ki-duk ar face vreodată un film împreună, rezultatul ar semăna mult cu „Diavolul de mare“. Realism magic, ritm lent, secvenţe poetice, dialoguri reduse la extrem şi un plot ce spectatorilor-cititori români le-ar readuce probabil în memorie proza fantastică a lui Mircea Eliade şi Vasile Voiculescu, iar cinefililor – şi „Pescuit sportiv“, lungmetrajul de debut al lui Adrian Sitaru.

Al doilea dintre debuturile asiatice, taiwanezul „Meili“ („Mei Li“) de Zhou Zhou (regizorul, critic la bază, a colaborat la scenariu cu Chi Yun, convingătoarea interpretă a rolului principal, ce dă şi titlul filmului) a avut premiera internaţională la Salonic. O producţie independentă, realizată cu un micro-buget şi filmată mai ales în cadre-secvenţă lungi, cu camera mobilă, „Meili“ are drept protagonistă o tânără din oraşul chinez Changchun, care se zbate să se elibereze de familia sa disfuncţională (Zhou dezvăluie treptat backgroundul protagonistei) şi să se mute, împreună cu iubita sa, în „oraşul cel mare“, Shanghai, unde ar putea găsi o slujbă mai bună şi un viitor mai promiţător. Evident, după cum ne-am aştepta de la o dramă realistă din circuitul festivalier, nimic nu-i iese cum ar vrea Meili, iar acumularea tot mai apăsătoare de decepţii şi frustrări conduce, în final, la o răbufnire violentă, ascunsă într-un plan îndepărtat întunecat de debutantul cineast chinez.

Cinema şi cineaşti din România

O secţiune importantă a TIFF-ului grecesc este cea dedicată cinematografului balcanic, „Balkan Survey“. Introdusă în 1994, ea este condusă din 2002 de Dimitris Kerkinos, un fin cunoscător al cinematografiilor din Balcani şi, în particular, al celei româneşti. Dacă, la începuturile sale, secţiunea nu includea decât o mână de titluri recente, „Balkan Survey“ a crescut de la un an la altul, prezentând tot mai multe filme importante, vechi şi noi, din regiune, şi devenind, practic, un festival ce ar putea funcţiona şi independent.

Anul acesta, Kerkinos a alcătuit o retrospectivă dedicată cinematografului românesc, sugestiv intitulată „Înainte de a se sparge Valul“ („Before the Wave Breaks“). Astfel, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei şi al Arhivei Naţionale de Filme din România, cinefilii participanţi la TIFF au avut şansa de a vedea pe ecran mare opt titluri importante ale cinematografului românesc din perioada 1968-2001. Kerkinos a alternat capodoperele cu accente reflexive („Reconstituirea“ de Lucian Pintilie – cel mai popular titlu din program, „Proba de microfon“ de Mircea Daneliuc – prezentat la Salonic de Radu Jude, membru al juriului Competiţiei internaţionale, „O lacrimă de fată“ de Iosif Demian şi „Secvenţe“ de Alexandru Tatos) cu creaţii esenţiale din filmografiile unor autori de (re)descoperit („100 de lei“ / „Suta de lei“ de Mircea Săucan – în varianta „director’s cut“ şi „Concurs“ de Dan Piţa – cineast care anul trecut a fost prezent în „Balkan Survey“ cu „Nunta de piatră“, coregizat alături de Mircea Veroiu), iar, din producţiile de după 1989, a optat pentru debuturile lui Nae Caranfil („È pericoloso sporgersi“), cineast-liant între „vechea gardă“ şi „Noul Val“, şi Cristi Puiu („Marfa şi banii“), care anunţa, în 2001, Noul Cinema Românesc (impus, după patru ani, tot printr-un film al lui Puiu, „Moartea domnului Lăzărescu“). Aşadar, un adevărat regal de filme româneşti la a 59-a ediţie a TIFF-ului grecesc.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările