„Rigoletto” la Iaşi, cu Ştefan Pop vedetă

Tenorul Ştefan Pop, Ducele de Mantua în „Rigoletto” la Opera Naţională Română Iaşi

Două spectacole cu titlul verdian a programat Opera Naţională Română din municipiul de pe malurile Bahluiului, suficiente ca să electrizeze începutul de aprilie cultural. Prin simplul motiv că noul management interimar condus de Andrei Fermeşanu l-a invitat în rolul Ducelui de Mantua pe tenorul Ştefan Pop, a cărui carieră se dezvoltă continuu cu succese remarcabile în Europa.

Numai în ultimele luni a debutat la Opera Regală Covent Garden din Londra în rolul Cavaradossi din „Tosca”, personaj pe care îl interpretase cu puţin timp înainte pentru prima oară pe scena Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca. La Iaşi a ajuns direct de la teatrul Regio din Parma, unde a reluat  prezenţele în rolul Pollione din „Norma”, care îi aduseseră multe afirmări şi confirmări în Peninsulă. Aşadar, Ştefan Pop a venit încărcat de tone de aplauze, ovaţii, rechemări la rampă, astfel că duplicarea lor la Iaşi nu a mirat pe nimeni. Publicul prezent la primul spectacol, cel văzut şi de mine, a fremătat, a gustat serata, a comentat entuziast în pauze, culminaţia venind prin solicitarea insistentă de bis a ariei „La donna è mobile”, la care tenorul a răspuns cu generozitate. La reluare, melomanii exaltaţi au aplaudat scurt chiar între strofe. Nu mai vorbesc de uralele finale, scăldate în flori pentru toţi interpreţii, care au consfinţit o serată cu totul specială.

La 35 de ani, Ştefan Pop, posesor de glas solid articulat, demonstrează ştiinţa însuşirii manierei italiene de cânt, am mai spus-o, pe care o expune plin de vervă, siguranţă, conştient de stăpânirea tehnică şi de stil. Dovezile vin de la prima rostire din balada „Questa o quella”, elegantă în frazarea susţinută de respiraţia-i prelungă şi încheiată tradiţional cu acut strălucitor. Îşi prezintă expresia seducătoare în cânt chiar de la scurtul dialog curtenitor cu Contesa Ceprano („Partite? Crudele!... Ma dee luminoso...”), ca o prefaţă a marelui duet cu Gilda, în care a formulat o poetică încântătoare. Şi, din nou, sunetul a fost însufleţit de cursivitatea desenului melodic, alături de accentuări şi nuanţări. Avântat în recitativul „Ella mi fu rapita!”, s-a exteriorizat inspirat în aria subsecventă „Parmi veder le lagrime” şi energic, eroic chiar, în cabaletta ce-i urmează, „Possente amor mi chiama”. Pentru celebra şi mult-aşteptata „La donna è mobile”, Ştefan Pop a ales mai întâi o versiune plină de contraste, pentru ca reluarea să fie şi mai expresivă, cu un început întrucâtva confesiv. Acutele, Si natural, au rezonat glorios, iar în fraza „Bella figlia dell'amore”, Andante din cvartet, şi-a reamintit de vârfurile antecedentelor lui lirice printr-o adresare charismatică Maddalenei. Totul, suficient pentru triumf.

În rolul titular a fost invitat unul dintre baritonii cei mai importanţi ai scenelor lirice indigene, Lucian Petrean. Cu vocea-i puternică şi masivă, iată, zicerea „Pari siamo”, debutul monologului omonim, a fost cutremurătoare, dar artistul a demonstrat preocupări şi în direcţia varietăţii de redare concordantă dramaturgiei scriiturii. Aşa încât „Veglia o donna” din primul duet cu Gilda a avut moliciune sonoră, ca şi „Pietà, pietà, signori” din aria „Cortigiani”, ce a îmbinat forţa cu imploraţia piangendo. După explozia „Un vindice avrai” ce urmează în acelaşi act, cel de-al doilea duet cu Gilda a debutat cu un „Sì, vendetta” expus parcă temător – o opţiune interesantă, dar posibilă, întrucât a fost urmată de dezlănţuiri furibunde ce au culminat cu un La bemol înalt de manual. Foarte subtil, neaşteptat insinuant i-a răspuns Rigoletto lui Sparafucile în ultimul act „Egli è Delitto, Punizion son io”, mărturie a unei analitici profunde a rolului.

Manuela Barna-Ipate şi Ştefan Pop        

O voce lirică, frumos colorată, rotundă, caldă a adus soprana ieşeană Manuela Barna-Ipate în rolul Gilda, ceea ce i-a folosit pentru conturul unui personaj mai puţin ingenuu, oricum aflat nu la primii fiori de iubire, dar cert îndrăgostit. A dovedit-o în duetul cu Ducele, a cântat apoi evocator ariile „Caro nome”, „Tutte le feste” şi cu seninătate resemnată, inflexiunile finalului tragic al operei. Registrul înalt n-a avut consistenţa celui central, iar renumita vocaliză supra-acută din prima arie a distonat uşor.

Lilia Istratii şi Ştefan Pop      

Un oaspete din Republica Moldova, mezzosoprana Lilia Istratii, a fost Maddalena, cu potrivit glas de contraltă.

De la Cluj-Napoca, pentru rolul Sparafucile, a venit basul Alin Anca, cu o prestaţie ascendentă pe parcursul celor două apariţii scenice ale spectacolului. Timbralitatea este generoasă, frumos îmbrăcată în armonice nobile, motiv pentru care glasul nu rezonează foarte tăios, în special în registrul grav, destul de estompat.

Iurie Maimescu şi Lucian Petrean        

În celelalte roluri au fost distribuiţi invitatul din Republica Moldova Iurie Maimescu, Monterone cu voce amplă oarecum aspră dar acute solide, alături de Brânduşa Moţoc (Giovanna), Andrei Yvan (Marullo), Ovidiu Manolache (Borsa), George Cojocariu (Ceprano), Angelica Solomon (Contesa Ceprano), Florin Roman (Uşierul), Gabriel Doru (un Paj... masculin, contrar partiturii) .

David Crescenzi şi Ştefan Pop la conferinţa de presă premergătoare primului spectacol        

Dirijorul italian David Crescenzi apare în mod curent în fosele tuturor teatrelor lirice româneşti. Poate fi un câştig pentru scenele noastre de operă, întrucât maestrul stăpâneşte cu bună cunoaştere stilistică arta componistică din ţara natală, iar puterea de transmitere în spectacol este exemplară. Tempourile sunt generic echilibrate, pe alocuri devin ultra-alerte („Addio, addio... speranza ed anima”, încheierea duetului Gilda-Ducele), per ansamblu servesc muzica şi teatralitatea. Orchestra a fost docilă şi i-a urmat indicaţiile atât în pasajele de forţă pe care le-a accentuat excesiv, cât şi în acompaniamentul solistic, foarte reţinut ca sonorităţi, deci favorizant cântăreţilor. Crescenzi s-a bazat mult pe colaborarea cu partida de percuţie, conferind întregului şocuri acustice în pasajele instrumental-dramatice. Mă gândesc cu totul aleator la Preludiu, la finalul primului act, la furtuna din actul al treilea şi la finalul operei. Nu înseamnă că dirijorul nu a abordat rafinat pagini aerisite precum Menuetul şi Perigordinul din primul act sau nu a indus mister şi tensiune în ultimul act. Introducerea cu flaut a ariei „Caro nome” a părut puţin rigidă.

În bună formă s-a situat ansamblul coral al Operei Naţionale Române Iaşi, pregătit de merituosul Manuel Giugula. Păcat că în caietul-program de lux, comun celor două spectacole, nu s-a găsit spaţiu pentru prezentarea dirijorului de cor.