Arte

articolul anterior articolul urmator

Români de geniu. Ştefan Luchian, discipolul lui Grigorescu, ajuns în pragul sărăciei, a pictat cu pensula legată de mâna paralizată

3
15 Jan 2022 11:34:24
Autor: Maria-Alexandra Mortu

„Pictorul florilor“, pasionat de mic de artă, a studiat în marile centre universitare ale secolului XIX, însă busola a descoperit-o tot în România, în vorbele şi în pensula lui Nicolae Grigorescu. Alături de alţi pictori ai perioadei moderne, el a luptat împotriva academismului, lucru care l-a adus în pragul sărăciei.

Luchian, născut pe meleagurile botoşănene pe 1 februarie 1868, avea să poarte numele localităţii în care se născuse, Ştefăneşti – Ştefan. Tatăl lui, Dumitru, era comandant al Batalionului nr. 3 grăniceri şi, de asemenea, bun prieten cu Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Române. Dragostea pentru ţară şi pentru oameni pare a fi în primul rând o moştenire pentru Ştefan Luchian, care, în operele lui, se întoarce mereu la peisajele ţării, dar şi la oamenii ei cei mai simpli, pe care îi surprinde în ipostaze grăitoare. Această latură a artistului este relevată în monografia realizată de colecţionarul şi criticul de artă român Krikor K. Zambaccian: „Luchian este rezultatul energiilor creatoare ale geniului românesc; în Luchian s-au împletit şi s-au dospit cele mai frumoase însuşiri ale acestui popor, care îşi descarcă emoţia fie printr-o poezie limpede, armonioasă şi discretă, fie în armonii mai grave; nu e nici stilul popoarelor mediteraniene, nu e nici acel miraj cromatic al fanteziei orientale, e pur şi simplu o incantaţie învăluită în candoare şi mister“.

Ştefan Luchian a cunoscut de mic lumea satului, dar şi pe cea a oraşului, cu precădere după mutarea familiei în Bucureşti, pe strada Popa Soare nr. 15, în vechea mahala a Mântulesei. Imaginile pe care le-a surprins aici cu ochii minţii şi ai sufletului aveau să devină eterne, punându-le pe pânză ani mai târziu.

„Luchian este rezultatul energiilor creatoare ale geniului românesc; în Luchian s-au împletit şi s-au dospit cele mai frumoase însuşiri ale acestui popor, care îşi descarcă emoţia fie printr-o poezie limpede, armonioasă şi discretă, fie în armonii mai grave.“ - Krikor K. Zambaccian, critic şi colecţionar de artă

Nelipsit de la praznice şi pomeni

Cea dintâi monografie a artistului, realizată de Virgil Cioflec, prieten al pictorului, a adus lumină asupra vieţii lui, aşa cum Ştefan Luchian aducea în creaţiile sale. În mahala, alături de fratele lui, Anibal, amândoi puşi pe şotii, vrea să cunoască viaţa, să fie mereu printre oameni, să vadă dincolo de aparenţe. Despre perioada aceea, pictorul i-a povestit la maturitate prietenului său Virgil: „Când mă căutai, eram în curtea bisericii cu băieţii. La praznice, la pomeni eram nelipsit, şi doar aveam ce mânca acasă, miroseam a prescură slujită de la o poştă“. În mahalaua rămasă ca un semn de carte în mintea lui, Ştefan Luchian le-a cunoscut pe toate: „nebunii câte pofteşti. Iarna, stam cu faţa la gura sobei până se făceau obrajii para focului şi zbughi-o afară. Băgam capul în zăpadă să îmi iasă tiparul. Aşa am făcut şi fiind bolnav de vărsat, de mi-a rămas faţa alicită“. Semnele aveau să rămână până la sfârşitul vieţii, îmbrăcându-l într-o aură artistică a durerii.

Talentul şi vocaţia au apărut sfios încă din anii copilăriei, aşa cum reiese din povestirile lăsate posterităţii de către Cioflec: „Eram un pârci, mă dase de curând la şcoală. O mătuşă, la un Paşti, mi-a adus o stea cu acuarele – d-acelea proaste. Mama îşi bea cafeaua afară, în pridvor. Eu, ca un diavol, m-am strecurat în odaia de musafiri. O uitase descuiată. M-am aşezat sub temei la un perete şi dă-i, dă-i! Îmi pusesem în gând să fac pe Safta, bucătăreasa noastră. Mă, şi era o urâtă! Biata mama, ce se mai întindea cu noi!“. Înclinaţia către pictura pe perete avea să apară din nou, mai târziu, când, nevoit să îşi întregească veniturile, pictează, alături de alţi artişti, mai multe biserici din ţară.

Tema la desen: 30 de gologani

Ulterior, în anii de liceu, potrivit mărturisirilor sale, le făcea temele la desen tuturor colegilor „pe treizeci de gologani: atât era tariful“. Când arta lui abia prindea viaţă, spiritul de antreprenor era în floare, însă ulterior lucrurile aveau să se inverseze: ani mai târziu, pe măsură ce îşi formează stilul, risipeşte averea moştenită ducând o viaţă boemă – spre exemplu, participa la curse de velociped (strămoşul bicicletei).

Drumul către lumea picturii a început propriu-zis mai târziu, când, îndemnat de mama lui să urmeze o carieră militară, tânărul a ales o cale total opusă. Chiar dacă a ajuns până în faţa comisiei de admitere la Liceul Militar, a refuzat cu încăpăţânare să spună vreun cuvânt. Astfel, s-a hotărât să se înscrie la Şcoala de Belle Arte din Capitală.

Chiar dacă a fost împotriva academismului vremii, Ştefan Luchian a văzut şi a simţit dincolo de propriile limitări şi a învăţat de la artiştii consacraţi ai vremii, dar şi de la maeştrii trecutului – „când îl copiam, simţeam că mă înalţ!“, spunea Luchian despre copierea „Sfintei familii“ a lui Rembrandt. De la fiecare a preluat, cernând parcă prin sita minţii şi a sufletului, ceea ce i se părea că transmite mai sincer şi mai fidel simţirea şi realitatea. Aflat într-o continuă căutare de sine, artistul a experimentat şi s-a lăsat purtat dintr-o tehnică în alta, ajungând chiar să impună domeniul graficii ca artă majoră, potrivit criticii de artă.

Într-o continuă căutare

Întotdeauna în căutarea noului şi a modernităţii, studiind câte un an la Paris şi München, Ştefan Luchian a avut simţul îmbinării tehnicilor vechi cu cele noi şi a îndreptat lumina acolo unde alţii nici măcar nu îşi aruncau privirea. Realitatea şi socialul nu au lipsit din opera artistului, fiind cel care a adus în expoziţii acele frânturi de lume care de obicei rămâneau ascunse în ignoranţa mai marilor ţării. Astfel, nu a ezitat să vadă frumosul din mahala, să pună pe pânze cele mai simple şi mai sincere simţăminte şi gesturi esenţiale ale vieţii. De exemplu, în „Lăutul“, care înfăţişează o femeie ce îşi spală pruncul, gestul simplu, aproape banal, capătă o emoţie aparte, devine simbol al dragostei părinteşti necondiţionate, al grijii şi al purităţii.

În fapt, apetenţa pentru arta realistă i-a fost însufleţită de către maestrul său, Nicolae Grigorescu, pe care îl simţea mai aproape ca simţ artistic faţă de ceilalţi mari pictori ai vremii. Datorită lui, dar şi a experienţei dobândite la Paris, se reîntoarce în ţară cu idei inovatoare. La Paris văzuse ce înseamnă sprijinul reciproc în lumea artei şi se convinsese de faptul că „unde-s mulţi, puterea creşte“. Întors în ţară, rămâne fidel căutării stilului personal, ceea ce îl pune în contrast cu normele impuse de academismul vremii, ceea ce îi atrage critici: „... altminteri, el este un gânditor, unul dintre acei obsedaţi de ideea realizării unei alte lumi, un indignat contra actualei stări de lucruri, contra acestei societăţi nedrepte şi apăsătoare, un refractar, un revoltat, în sfârşit, un luptător pentru libertate“, nota criticul de artă Alexandru Bogdan-Piteşti, în 1896, într-un articol din „Revista orientală“.

Foto: „Lăutul“ - Ştefan Luchian 

„Îndrăzneţul“ om între oameni

Artistul şi-a asumat rolul de inovator şi astfel a devenit principalul iniţiator al „Salonului artiştilor independenţi“, asemănător celui de la Paris, iar în 1896 a şi organizat o expoziţie. Observând influenţa academismului şi normele impuse de acesta, Ştefan Luchian a vrut să îi unească pe „răzvrătiţi“ şi să le dea o voce, iar expoziţia s-a deschis chiar în faţa Salonului Oficial. „Vrem să rupem cu trecutul şi să ne declarăm independenţi... Arta trebuie să fie liberă, arta trebuie să fie independentă, iar artiştii nu trebuie să se ridice decât prin conştiinţa şi opera lor... Jos gaşca, jos bisericuţele şi cercurile de admiraţie reciprocă! În faţa artei oficiale, noi suntem arta independentă!“, se preciza în catalogul expoziţiei.

Această atitudine şi-a însuşit-o încă de la început, iar pe măsură ce şi-a desăvârşit arta, Luchian, considerat de unii oameni ai vremii „un dandy oarecare“, şi-a rămas fidel propriei viziuni. Chiar şi presa vremii relata că Ştefan Luchian dispunea „de o tehnică largă şi neţărmuită de nici un prejudiciu, un simţământ adânc şi o concepţie simplă, dar puternică. Puterea d-lui Luchian rezidă în talentul său coloristic“.

Ştefan Luchian a adus culori puternice pe pânză, natura satului şi pe cea oraşului, a mahalalei, „imprimând“ în fapt trăiri şi sentimente şi încercând să capteze un strop de viaţă. Şi ce ar fi viaţa fără culoare? Pictorul Nicolae Tonitza, un mare admirator de-ai săi, l-a considerat „unul dintre cei mai mari simfonişti ai culorii din Europa“.

Căsătoria, interzisă de boală

Spiritul revoluţionar al „îndrăzneţului“ care a fondat, alături de alţii, „Salonului artiştilor independenţi“ se regăseşte şi în fondarea Societăţii „Ileana“. În urma unui anunţ la ziar, peste 300 de solicitări de adeziune au fost trimise fondatorilor, ceea ce reprezenta un adevărat record. Astfel, putem observa în primul rând spiritul umanitar al artistului, tot timpul în încercarea de a-i ajuta pe ceilalţi, mai ales pe cei care nu prea aveau sprijin.

Despre acea perioadă a vieţii lui, aflăm şi de la nepoata lui, Laura Cocea. Aceasta era fiica Paulinei, verişoară primară cu artistul, şi a lui Ernest Cocea. Cea alintată „Lorica“ şi-a notat în jurnal amintirile pe care le avea despre unchiul ei, pe care aproape că îl diviniza, căruia i-a „pozat“ ca model şi i-a urmat paşii la Şcoala de Belle Arte. Astfel, de la ea aflăm cum arăta mediul în care locuia artistul, după ce îşi cumpărase o casă pe Şoseaua Kiseleff, în februarie 1892, după moartea mamei sale. „Nu era o casă obişnuită, cum mai văzusem pe cele în care locuisem până atunci. De la uşa cea mare din faţă, din vestibul, intrai în salonul mare şi rotund ca la Atheneu; aici era şi atelierul lui Ştefan“, relata Laura Cocea în jurnal. Familia acesteia s-a mutat alături la invitaţia pictorului în casa lui, unde au locuit până în 1898.

Situaţia lui financiară începuse să se şubrezească, mai ales că averea moştenită de la familie se diminua pe zi ce trecea, iar tablourile nu i se vindeau prea bine. Pictorul şi-a întregit veniturile în acea perioadă pictând biserici şi cântând la flaut, însă la scurt timp, tot la sfârşit de secol XIX, viaţa lui Ştefan Luchian avea să ia o întorsătură dramatică: apar primele semne ale sclerozei multiple, boală ce îi curmă şi şansa la propria familie, respectiv căsătoria cu cea pe care o vedea ca un „înger“, Cecilia Vasilescu. În perioada în care picta o biserică din Alexandria, s-a îndrăgostit de fiica primarului, însă, din cauza situaţiei financiare şi a manifestărilor bolii, dragostea celor doi nu a fost oficializată, iar pictorul a murit fără să se fi căsătorit vreodată şi fără să lase urmaşi direcţi.

 

„Boala i-a luat vigoarea degetelor şi mâna lui se zbate nervos pe suprafaţa pânzei

 

La 31 de ani, Ştefan Luchian era aproape sărac, vânduse vila de la Şosea şi avea să se mute alături de familia Cocea, care locuia cu chirie. Boala a avansat rapid, astfel că, în ianuarie 1902, îl găsim pe artist internat la Spitalul Pantelimon, unde îi povesteşte într-o scrisoare prietenului său Constantin Mille despre starea în care se află: „Nu v-am scris pentru că mi-a fost tare rău şi însă mi-este, dar mai puţin decât îmi era. Pe lângă paralizia picioarelor, care de la şolduri în jos îmi sunt complet amorţite şi în imposibilitate de a face ceva cu ele, apoi încă o serie de boale ce provin tot de la prima, pe care nu ştiu cum să o numesc, pentru că doctorul nu a pus încă diagnosticul. Sunt aici de o lună şi jumătate şi nu am ajuns cel puţin nici să scobor din pat, cu toate îngrijirile distinsului profesor Marinescu, ce pune pentru căutarea mea. Şi ştiinţa are o limită, aşa că bietul doctor dă şi el din umeri şi îmi recomandă răbdare“.

Artistul, aflat încă în floarea vieţii, a fost internat periodic în spital iar nepoata lui „Lorica“ povesteşte cum „într-una din acele seri, întorcându-se de la Kubler, nu a mai fost posibil să facă un pas. A luat o trăsură şi, de atunci, se ducea numai acompaniat de tatăl meu la cafenea“. În timp ce durerea îl măcina pe dinăuntru, Ştefan Luchian se îndrepta spre apogeul artistic.

Anemonele din Italia

Îndrăgostit de peisaje şi de natură, pe care încerca să le surprindă cu însufleţire pe pânză, colindând ţara în tinereţe, odată instalată boala se vede nevoit să renunţe la ieşirile în natură – „cred că e ultima încercare pe care o mai fac cu peisajele, e prea greu, prea peste puterile mele“, povestea într-o scrisoare adresată prietenului Virgil Cioflec, în vara lui 1909, aflat la Moineşti.

Însă, pe măsură ce durerea şi suferinţa se acumulau în el, culoarea exploda pe pânză. Într-un atelier amenajat într-o casă din Bucureşti, pe care nu o va mai părăsi până la sfârşitul vieţii, Ştefan Luchian avea să dea viaţă, intensitate şi simţire plantelor: „Florile rare i le aducea Cioflec. Anemonele, spre exemplu, le comanda el în Italia“, consemna Laura Cocea în jurnalul amintit.

Model atât în lumea artistică, în care şi-a menţinut propria viziune, cât şi în viaţă, în care a luptat până în ultima clipă pentru arta sa, Ştefan Luchian şi-a dat toată energia lucrărilor sale. Tot nepoata lui povestea cum artistul era „energic şi „entuziast“ chiar şi în ultimii ani, când boala îi acaparase tot mai mult corpul: „Când îi venea ceva în gând, trebuia imediat gândul pus în aplicare. Dacă voia ceva, trebuia imediat să pleci în oraş să cumperi sau să comanzi“. Laura Cocea şi soţul ei, pictorul Traian Cornescu, i-au fost alături pictorului până la moarte.

„Numai ochii îi grăiau – şi gura

Soţul nepoatei şi-a concentrat atenţia asupra pictorului şi artei sale, ajutându-l cu tot ce se putea – aranja florile în vază la indicaţiile maestrului, îi pregătea şevaletul şi îi aşeza culorile pe paletă.

Aflăm cum au decurs ultimii ani din viaţa celui numit „poetul plastic al florilor“ de la marii oameni de cultură români. Nicolae Tonitza l-a cunoscut pe Luchian în 1913, când boala îl ţintuia în camera lui. Întâlnirea cu marele pictor l-a marcat profund pe tânăr, gazetar la vremea respectivă, care câţiva ani mai târziu scria: „Merg la Luchian. Îl găsesc nemişcat, palid, scofâlcit de boală. În patul lui, curat şi modest, părea un mort. Numai ochii îi grăiau – şi gura. Ochii: adânci, înfipţi, ca două ţipete tragice, în chipul urât şi găurit de variolă. Şi gura: enormă, brună, senină, ca un plasm. L-am întrebat umil despre florile lui... N-am să uit niciodată lumina ce s-a revărsat, o clipă, deasupra frunţii bolnavului. Apoi gura lui s-a strâns dureros, ochii s-au întunecat – şi mi s-a părut că aud nu mai pot“.

Lupta cu propriul trup

De asemenea, şi scriitorul Gala Galaction, rudă prin soţie cu familia Cocea, a rămas profund impresionat de Luchian: „Mă preocupa şi mă fermeca altceva: cum e cu putinţă ca acest om la prima vedere fără nicio distincţie fizionomică, ba încă uscat, ciupit de vărsat, cu capul lung ca o căpăţână de cal, cu nasul aspru şi gura mare... să se transforme în acest om încântător. Ochii lui Luchian, surâsul lui fin şi dulce, lumina inexplicabilă care radia din faţa lui mi-au rămas nemuritoare...“.

Chiar dacă trupul slăbit îl trăda în fiecare zi din ce în ce mai mult, şi fiind nevoit să picteze cu penelul legat de încheietura mâinii, mintea nu l-a trădat până în ultima clipă, concentrându-şi toată atenţia şi puterea asupra pânzei. „Judecata adâncă şi rapidă, exactitate de pizmuit în impresii, intuiţie ageră la exces. El pare că nu se găseşte în luptă cu gigantica fatalitate, ca un munte sau ca un planet. El mai pare om şi-i om între noi. El mai vrea să priceapă ca noi cu inteligenţa lui îndelung perfecţionată“, nota Tudor Arghezi.

Foto: „Autoportret“ - Ştefan Luchian

Ochii de chihlimbar s-au stins

Ochii lui de chihlimbar au surprins până în ultima clipă frumuseţea naturii şi viaţa din ea, prin culoarea aşternută pe pânză chiar şi atunci când puterile l-au lăsat aproape de tot. „I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte (căci boala i-a luat vigoarea degetelor) şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei. Faţa îi crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Ruina aceasta de om, care făcea penibile sforţări, poate cele din urmă, să traducă, prin mijlocirea unui braţ invalid, rezonanţele nebănuit de ascunse ale unui suflet, încă viu, mă impresionă până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri şi – într-o cameră alăturată, în umbra perdelelor groase – am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile“, nota Nicolae Tonitza în 1922.

La capătul puterilor, după un caz deschis împotriva lui la Parchet în care era acuzat că altcineva i-ar fi pictat ultimele tablouri, Ştefan Luchian a fost supus unui interogatoriu „obositor de insistent“. „Era un ultim gest al indiferenţei, al ostilităţii mărginite şi jignitoare. Şi opera de distrugere morală, mult mai gravă decât ruina fizică, acea necontenită acţiune de distrugere morală pe care Luchian a simţit-o ani de-a rândul ca o agresiune obstinată, venea acum, la capătul vieţii lui, să triumfe“, nota criticul francez de artă Jacques Lassaigne, în albumul consacrat pictorului şi operei lui. Câteva zile mai târziu, în noaptea de 27 spre 28 iunie 1916, Ştefan Luchian avea să devină etern, asemenea florilor lui, la doar 48 de ani.

 

 

 

Elena Olariu, director adjunct Secţia de Artă, Muzeul Municipiului Bucureşti: „De la un tip boem şi oarecum răsfăţat a ajuns să aibă o anumită profunzime a artei“
 

„Weekend Adevărul“ a discutat cu Elena Olariu, director adjunct al Secţiei de Artă din cadrul Muzeului Municipiului Bucureşti, pentru a vedea şi altă faţă a celui care avea să revoluţioneze arta românească la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX.

Sursă foto: arhivă personală

„Weekend Adevărul“: Ştim despre Ştefan Luchian faptul că s-a format şi sub îndrumarea lui Nicolae Grigorescu, cel care a văzut un urmaş de-ai săi în pictor. Ne-aţi putea explica dinamica relaţiei dintre cei doi mari artişti?

Elena Olariu: Ştefan Luchian a studiat la Academia de Arte, iar pe vremea aceea directorul era Theodor Aman, care era şi profesor la catedra de pictură. Primele picturi au fost influenţate puţin de personalitatea lui Theodor Aman, care avea un stil mai clasic. Acesta era mai ancorat spre marea artă europeană. Apropierea lui Ştefan Luchian de Grigorescu s-a petrecut prin faptul că cel din urmă era mai modern, mai pasionat de temele rurale şi era un artist în mare vogă. De asemenea, a avut încredere în Luchian şi i-au plăcut lucrările pe care le făcea. Între ei exista o afinitate spirituală mai puternică. Grigorescu i-a dat mai multă încredere în el şi l-a încurajat în demersul lui. Chiar au şi expus împreună în expoziţii de grup. Atracţia pentru culoare şi impresionism pe care o avea Grigorescu i-a apropiat mai mult pe cei doi. Amândoi îşi doreau anumite inovaţii în artă şi erau destul de aproape de lumea satului. Chiar dacă Luchian era totuşi apropiat mai mult de zona mahalalelor bucureştene, vedeau arta similar.

Pe de-o parte admirat de un cerc restrâns de prieteni, pe de alta, blamat de personalităţile vremii, Ştefan Luchian a ţinut strâns de viziunea sa asupra vieţii şi picturii. De unde credeţi că a izvorât apetenţa lui pentru a face lucrurile altfel, cumva împotriva „sistemului“?

Unii artişti se afirmă mai greu, alţii mai uşor. Ştefan Luchian a trăit şi destul de puţin. Exact când a ajuns în perioada în care alţi mari artişti sunt deja agreaţi, iar stilul lor începe să fie cunoscut şi să aibă succes, el s-a stins.

Inovaţie în arta românească

Cum a fost drumul lui Ştefan Luchian la început în lumea artei?

La început, drumul a fost mai greu. Era tânăr şi iubea foarte mult culoarea, iar până la el, în pictura românească, se picta în tonuri mai „cuminţi“, mai „potolite“, se punea accentul mai mult pe formă. De la Luchian, culoarea a început să devină foarte importantă, aducând astfel ceva nou. Ştefan Luchian a fost unul dintre cei mai mari colorişti ai artei româneşti – la el, culoarea devenea deja mult mai importantă decât forma. Astfel, oamenii, nefiind obişnuiţi cu această culoare mai intensă, au avut la început o reacţie mai rece faţă de picturile lui. Un alt dezavantaj era că lucra foarte mult în pastel, care este foarte greu de întreţinut, fiind o operă de artă foarte pretenţioasă. În prezent este cunoscut drept unul dintre cei mai mari pastelişti din cultura românească, însă atunci lumea era mai reticentă. El a fost un inovator, iar oamenii în general se obişnuiesc mai greu cu lucrurile noi.

„A pierdut o parte din avere din cauza stilului de viaţă şi a încrederii pe care a avut-o în oameni. De asemenea, a fost genul de artist care a făcut destul de puţine compromisuri – de exemplu, portretele tip reprezentare se vindeau bine, însă el nu prea făcea la comandă astfel de portrete“ - Elena Olariu, director adjunct Secţia de Artă, Muzeul Municipiului Bucureşti

Avea spirit revoluţionar şi se implica în diverse mişcări artistice... 

A vrut să revoluţioneze arta românească, s-a implicat în asociaţii încercând să aducă ceva nou şi să îi ajute şi pe alţi artişti. De exemplu, avea o prietenie foarte frumoasă cu Artachino (n.r. – Constantin Artachino, pictor) şi chiar au pictat case împreună. Era solidar şi a încercat să formeze uniuni artistice, care erau foarte importante nu numai pentru tine ca artist, dar şi pentru ceilalţi. A fost implicat în Societatea „Ileana“, a expus la Tinerimea Artistică, dar nu numai. A avut o activitate foarte importantă în ceea ce priveşte ajutorarea celorlalţi artişti, pe care şi i-a dorit în jurul lui.

Foto: „Mahalaua Dracului“ - Ştefan Luchian 

Există diverse controverse despre situaţia financiară a marelui pictor, care a fost nevoit chiar să picteze biserici pentru a-şi completa veniturile şi a-şi asigura traiul. Cum arăta viaţa lui Ştefan Luchian ca pictor inovator, dar în acelaşi timp vândut destul de puţin şi rămas fără averea moştenită de la părinţi?

A dus o viaţă de boem, provenind dintr-o familie destul de înstărită, însă nu avea un spirit comercial foarte dezvoltat, nu era potrivit pentru societatea burgheză şi mercantilă de atunci. A pierdut o parte din avere din cauza stilului de viaţă şi a încrederii pe care a avut-o în oameni. A avut de suferit din cauza lipsei de bani. A avut şi perioade bune, însă ulterior starea de sănătate i s-a agravat. De asemenea, a fost genul de artist care a făcut destul de puţine compromisuri – de exemplu, portretele tip reprezentare se vindeau bine, însă el nu prea făcea la comandă astfel de portrete.

Luptând cu boala în arest la domiciliu

Spre sfârşitul vieţii, Ştefan Luchian s-a luptat cu o boală cumplită. Cu o stare de sănătate care pe mulţi poate i-ar fi doborât, artistul a continuat să picteze aproape până în ultima clipă...

În ultima parte a vieţii, fiind şi foarte bolnav, a avut o perioadă în care picta anumite genuri – aceste flori, care i-au adus şi cel mai mare succes. Nu mai putea ieşi din casă, fiind şi foarte bolnav, iubind foarte mult natura, picta flori – era singurul lucru din natură care putea fi adus în casă. Natura statică a fost una dintre temele lui predilecte din ultima perioadă deoarece nu mai putea ieşi din casă. Are şi picturi cu imagini pe care le vedea pe fereastra casei, întrucât nu mai putea ieşi prea mult afară. În cazul multora dintre ele, are şi mai multe variante, pentru că le vedea din altă lumină. În finalul vieţii ajunge să aibă succes, naturile lui statice sunt extraordinare şi sunt foarte decorative, iar datorită acestui lucru au fost dorite de colecţionari. În ultima parte a vieţii a preferat tehnica picturii, fiind una puţin mai uşoară, care îţi permite să acoperi o greşeală. Aceste opere artistice au avut un mare succes şi ulterior a devenit unul dintre cel mai bine cotaţi artişti români.

Cum credeţi că l-a influenţat boala atât ca om şi trăire, cât şi ca pictor?

În tinereţe a fost destul de boem, iar în perioada bună ieşea foarte mult în peisaje, îi plăcea mult fie în jurul Bucureştiului, fie la Brebu sau pe Dealurile Doftanei, unde sunt peisaje mirifice. Era un foarte bun colorist. În perioada în care a stat foarte mult în casă poate a devenit mai profund – inclusiv în privinţa florilor. În ele s-a concentrat întregul lui univers pictural şi datorită acestui fapt au o intensitate atât de mare. De asemenea, este un mare model de ambiţie: de la un tip boem şi oarecum răsfăţat, a ajuns la o anumită profunzime a artei şi a lucrat până în ultima clipă, nepierzându-şi speranţa. În fapt, munca şi exprimarea artistică au devenit foarte importante.

De asemenea, în acea perioadă a fost şi acuzat de fraudă şi arestat la domiciliu. Ne-aţi putea explica acest episod din viaţa lui?

Ar fi făcut anumite tablouri despre care se spunea că au fost realizate de altcineva, ci nu de el. Într-adevăr, suferea de acea paralizie, dar el îşi crea operele şi cei din jurul nu au dorit să facă un fals plastic, ci pur şi simplu să îl ajute, deoarece arta îl ţinea în viaţă.

 

 

 

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

3 Comentarii

Adrian Foanɡă
15.01.2022, 14:04:30

"De la un tip boem şi oarecum răsfăţat a ajuns să aibă o anumită profunzime a artei" - adica, spune doamna intr-un limbaj mai atenuat, Luchian a fost un oarecare in pictura europeana. De fapt, niciun pictor roman din acele vremuri nu este de a doua mana, poate nici de a treia, raportat la pictorii straini, mai ales la francezi.

-36 (38 voturi)
Radu Mircea
15.01.2022, 15:06:49

Fomfita Unde era iubitorul de cultura,si noi nu stiam. Esti gretos.

-13 (17 voturi)
Omul UnOm
16.01.2022, 04:07:57

Luchian a suferit de o boala cumplita - scleroza multipla. Este foarte grava si fara leac chiar si astazi dupa mai bine de 100 de ani.Ma mir ca a mai reusit sa picteze in ultima perioada a vietii.

+1 (1 vot)
Modifică Setările