Arte

articolul anterior articolul urmator

Români de geniu. Nicolae Grigorescu, alungat din ţară de indiferenţa românilor

32
22 Feb 2020 21:46:34
Autor: Ana-Maria Şchiopu
Portretul tânărului pictor Nicolae Grigorescu
Portretul tânărului pictor Nicolae Grigorescu

Nicolae Grigorescu a surprins în tuşe groase şi subţiri tot ce este mai de preţ pentru un popor: istoria, credinţa şi oamenii lui. A pictat bisericile, soldaţii şi ţăranii români. Munca lui i-a adus faima, dar numai pe podiumuri, în discursuri publice şi în editoriale de presă. Susţinerea financiară n-a venit şi-a fost forţat să părăsească ţara.

Era trecut de jumătatea secolului al XIX-lea, iar România se înnoise: avea un lider modern, principele Carol I, venit din Vest cu bagajul plin de reforme. Se modernizau toate domeniile, se aducea un nou suflu în artă, ba chiar se instaura şi o nouă Constituţie. Toate erau însă parcă în zadar, căci România încă avea titulatura de stat privilegiat în cadrul Imperiului Otoman. Chestiunea Orientală şi, mai apoi, războiul ruso-turc au favorizat jocurile românilor. La 10 mai 1877, Carol I semna proclamaţia de Independenţă şi intra în război de partea Imperiului ţarist.

Pregătirile de război erau mai complexe şi prindeau în organizare mai multe domenii – bugetul de cheltuieli se mărise considerabil, căci tributul care se plătea Porţii era acum direcţionat către bugetul de apărare al ţării. Aşa că, înafară de sectorul militar, administrativ şi de sănătate, statul român, la iniţiativa prim-ministrului Ion C. Brătianu, a investit în documentarişti – artişti şi gazetari care urmau să însoţească armata pe front. Această modalitate de a fixa detalii veridice ale acţiunilor militare prin artă plastică datează de undeva din perioada Războiului Crimeei, însă la noi era aplicată pentru prima dată.

„Un nou pictor se deştepta în Grigorescu“

Toată spuma artiştilor îşi servea patria, „batalionul“ fiind condus de către Carol Popp de Szathmári, pictorul şi fotograful oficial al Casei Regale. Unul dintre cei mai de seamă artişti plastici ai perioadei moderne era Nicolae Grigorescu – avea aproape 40 de ani şi se afla la Paris, când a primit invitaţia semnată personal de către generalul-medic Carol Davila, şeful serviciului medical al Armatei. Cu toate că suferea de friguri, iar viaţa pe front nu era una tocmai confortabilă, pictorul n-a ezitat nicio clipă şi la jumătatea lunii iunie era prezent la Cartierul General. I s-a oferit o trăsură de campanie, cu trei cai şi mânată de un dorobanţ care era tot ce îi trebuia – mâncare, adăpost şi atelier. „În rând cu soldaţii, înfruntând moartea, a privit de aproape toate atrocităţile războiului, a înţeles cine sunt adevăraţii eroi, şi lor le-a închinat toată iubirea şi toată admiraţia sufletului lui; pe ei, pe opincarii aceia uscaţi şi vânjoşi, care se azvârleau cu frenezie în braţele morţii […] În faţa îngrozitoarei tragedii a războiului, un pictor nou se deştepta în Grigorescu“, aşa îl plasează prietenul şi biograful său, Alexandru Vlahuţă – în linia întâi.

Grigorescu venea de la Paris, unde impresionismul era în floare şi unde învăţase să picteze aşa cum vede – fără să-şi imagineze, fără să distorsioneze. Tocmai din acest motiv şi-a dorit să vină pe front. Ce nu a ştiut el, poate, a fost că războiul nu te lasă să alegi. De fapt, nici nu prea ai ce alege sau nu prea ai unde căuta frumosul. „Eu aleg, nu corectez. Fac ce-mi place mie, ce corespunde sufletului meu. Că nici n-aş putea să fac altceva. Numai în război am fost silit să ies din hotarele firii mele. Dar acolo aveam o chemare mai presus de arta şi de viaţa mea. Eram în război. Sunt atâtea lucruri frumoase în natură! […] oricât ne-am strădui, întotdeauna rămânem departe, subt adevăr. Foarte departe... Dar cel puţin, unde nu mai ştim ce să spunem şi cum să spunem, să tăcem – să nu minţim!“, spunea mai târziu pictorul. Aşadar, Grigorescu a tăcut şi a spus în pictura sa adevărul Războiului de Independenţă.

„El n-are timp să caute o poză academică pentru vreun erou de atelier“

El devine unul dintre observatorii cei mai de seamă ai războiului. Nimic teatral, nimic static – exact ca un fotograf-martor. Trasează tuşe chiar în linia frontului, căci modesta brişcă pe care o primise, care îi servea şi drept atelier, îi permitea să urmeze soldaţii peste tot, în fiece operaţiuni militare. Soldatul de rând, soldatul necunoscut – iată eroii picturii sale. Într-o discuţie cu un gazetar corespondent, Grigorescu îi mărturisea: „...soldaţii noştri sunt nişte bravi şi zău c-am avut poftă să viu să-i desenez aci, în această baie de foc”.

 Probabil din acest motiv „Atacul de la Smârdan“ este una dintre capodoperele picturii istorice. Poveştile vremii spun că, aflat în faţa tabloului, un general i-ar fi reproşat lui Grigorescu că nu se văd ofiţerii. Replica pictorului, în tonuri de modestie şi ironie a fost: „Sunt înainte. Au ieşit din cadrul pânzei mele”.

Despre maniera sa de a reda războiul, Barbu Ştefănescu Delavrancea spunea: „Într-adevăr, el nu a fost pictorul paradei, ci al luptei adevărate. El vedea masa, iar nu detaliile; soldaţii, iar nu ofiţerii; şi în năpraznica pornire a maselor, n-are timp să caute o poză academică pentru vreun erou de atelier”.

„Eu aleg, nu corectez. Fac ce-mi place mie, ce corespunde sufletului meu. Că nici n-aş putea să fac altceva. Numai în război am fost silit să ies din hotarele firii mele. Dar acolo aveam o chemare mai presus de arta şi de viaţa mea“.

„Santinela“, „Dorobanţul“, „Alarma“ (cunoscută şi drept „Gornistul“), „Spionul“, „Atacul de la Smârdan“ cu multele sale variante sunt documente şi mărturii ale războiului. Grigorescu analiza lupta, gesturile, armamentul, uniforma – toate aşteptate de către public să fie atent şi veridic redate. Toate acestea, care astăzi sunt mari capodopere, au fost mici desene realizate în creion, cărbune sau cu peniţa. Crochiurile şi studiile pe care le-a realizat în timpul bătăliilor l-au ajutat pe artist să ducă la bun sfârşit multe opere cu tematică militară, însă nervul şi tragedia pură s-au pierdut. „Numai într-o schiţă poţi rămâne sincer până la sfârşit. Într-un tablou migălit, începi să te observi – iar în momentul acela este mai mult meşteşug decât artă. A face schiţa este cel mai bun lucru. Altceva n-aş vrea să mai fac. Este monstruos a relua un subiect deja tratat; ar fi împotriva naturii să-l sfârşeşti rece, oricum – numai să fie!“, scria pictorul în jurnalul său.

Un moment descris precis, dar la care nu a asistat

Suprinzător, singurul moment pe care Grigorescu l-a pictat fără să fii participat, dar a cărui acurateţe este de necontestat este chiar „Atacul de la Smârdan“. Plasează acţiunea în câmp deschis şi prezintă infanteriştii Regimentelor 4 şi 6 (nu dorobanţi, cum adesea de comite greşeala), echipaţi şi îmbrăcaţi corespunzător. Lucrarea a fost comandată de către Primăria Capitalei chiar la puţin timp după încetarea focului, în primăvara lui 1878. Cu toate că nume grele ale picturii româneşti au fost aduse în discuţie, precum Theodor Aman sau Gheorghe Tattarescu (care nu participaseră la război), Grigorescu a primit cele mai multe voturi şi susţinerea unor persoane importante ale vremii, ca generalul Davila sau Mihail Kogălniceanu. Realizarea operei de mari dimensiuni, pe o pânză de 10 metri pătraţi, a durat şapte ani – abia în aprilie 1885 a fost prezentată publicului. La începutul lunii mai a fost mutată în sala de consiliu a Primăriei, iar în cadrul evenimentului, Nicolae Grigorescu a primit titlul de cetăţean de onoare al Capitalei. Numărul mare de vizitatori a făcut ca opera să fie dată Pinacotecii, în 1910, intrând şi în patrimoniul naţional. Pentru „Atacul de la Smârdan“, Primăria i-a oferit 10.000 lei plus un teren – teren pe care astăzi este construit Palatul Victoria. Grigorescu avea atelierul lui, iar viitoarele expoziţii de la Paris pe care le plănuia nu îi dădeau răgaz să îşi construiască o casă. Aşa că i-a vândut terenul prinţului Grigore Sturdza pentru suma de 100.000 de lei, o sumă fabuloasă la cea vreme.

„Cum s-aruncau înaintea morţii! Acolo s-a dovedit ce popor avem noi. Am văzut ofiţeri străini plângând de înduioşare şi admiraţie“

Albumul Independenţei, creat degeaba

Cele mai bune desene şi schiţe, Grigorescu le-a adus laolaltă sub forma unei colecţii de stampe, „Albumul Războiului Independenţei”. Însuşi Frédéric Damé, fondatorul primului jurnal de limbă franceză din România, „La Roumanie“, îl sfătuieşte indirect, printr-un editorial: „Doresc ca opera d-lui Grigorescu se se reproducă prin gravuri şi se compună un album, albumul resboiului independenţei române, şi ca, astfel, fiecare, Român sau străin, să poata urma pas cu pas istoria însufleţită a acestui resbel”. Grigorescu imprimă albumul tocmai la Paris, pe propria cheltuială. Procedeul era unul nou şi costisitor, fotolitografia, şi s-a realizat chiar în atelierul lui Charles Chardon aîné, calcograful Muzeului Louvre. Prima serie a fost gata în 1879, iar pentru distribuirea ei în toată ţara, pictorul a apelat la ministrul de Interne, Mihail Kogălniceanu. Războiul însă trecuse şi nimeni nu mai era interesat de gravuri militare. Şase ani a durat ca Grigorescu să obţină puţinii bani de la prefecţii care au cumpărat sau să primească înapoi albumele. Apoi, a încercat cu scăderea preţului – nici aşa nu a funcţionat. Şi aşa, marele pictor, a ajuns ca la împlinirea a 25 de ani de la obţinerea Independenţei, să le ofere gratis Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice spre a fi distribuite în şcoli.

Lichidare generală

Toate aceste nedreptăţi au născut dorinţa lui Grigorescu de a pleca definitiv din ţară. Ziarul „Timpul“ anunţa pe prima pagină că în Grădina Episcopiei – grădina Ateneului Român – pictorul îşi va scoate la vânzare toate obiectele de artă deţinute: peste 200 de tablouri, colecţia sa de tapiserii, arme, mare parte a mobilierului şi multe altele. Tot ce agonisise şi crease era acum vândut pe un preţ de nimic, mânat doar de furie şi mâhnire. „M-am prefăcut în negustor ca să-mi vând tot calabalâcul meu de pictor şi să plec mai repede în străinătate”, spunea în acea zi artistul.
 

Toate picturile de la Unirea din 1859 s-au pierdut

Cu mult înainte de cucerirea Independenţei, Nicolae Grigorescu a fost martorul unei alte bucurii istorice a românilor. În ianuarie 1859, viforul şi gerul îi erau companioni pe schelele care înconjurau mănăstirea Agapia. De acolo, de sus, de unde picta sfinţi şi îngeri a auzit vestea cum că Alexandru Ioan Cuza a fost ale domn şi în Ţara Românească, şi în Moldova: „Într-o dimineaţă ne vine vestea că s-a ales Cuza Domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal şi fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îţi ieşeau oamenii în drum cu oala plină de vin […] se îmbrăţişau şi încingeau hori în mijlocul drumului“.

Pentru o vreme, cuprins de bucurie şi entuziasm, Grigorescu pune pe locul doi pictura bisericească şi îşi dedică măiestria ţării. „Vreo săptămână n-am mai putut lucra. Trimiteam la târg de două ori pe zi după veşti. […] Mi-aduc aminte că stăteam seara până târziu şi făceam desene alegorice despre Unirea Principatelor. Vremi de credinţă erau acelea! Era mai multă iubire între oameni şi mai multă cinste“, îşi amintea peste ani pictorul.

Din opere de atunci, pictate sub impuls patriotic, nu a mai rămas nimic. Şi nici nu se ştie ce s-a întâmplat cu ele. Cert este că, sentimentul s-a păstrat, la fel şi imaginile, iar peste ani, cu măiestria şlefuită de studiu, Grigorescu a pus pe pânză atât hora Unirii – simplă, cu oameni dansând entuziasmaţi în praful de la ţară –, cât şi Unirea Principatelor – Moldova şi Ţara Românească îmbrăţişate sub ocrotirea unei Victorii înaripate.

Viaţa boemă de la Barbizon

Grigorescu a fost un copil simplu. A fost ucenic şi a devenit apoi meşter. Dorinţa lui cea mai arzătoare era însă aceea de a studia. De a studia departe, la Roma sau la Paris. Chiar la împlinirea majoratului îi trimite domnitorului Barbu Ştirbei o petiţie însoţită de pictura „Mihai scăpând stindardul“, cu rugămintea de a-i acorda o bursă de studii înafară. Domnitorul îl refuză, pe motiv că până a ajunge în Vest mai trebuie să studieze şi aici. Tânărul Grigorescu nu îşi permitea nici asta, aşa că acceptă lucrările oferite de către diverse lăcaşe de cult. Aşa se face că, în 1861, Mihail Kogălniceanu, iubitor de artă şi el însuşi artist cu studii la Lunéville, a vizitat mănăstirea Agapia şi a rămas pe loc impresionat de talentul lui Grigorescu – în toamnă, visul i se împlinea şi primea bursa de studii la Paris, la recomandarea politicianului-mecena.

Ajuns în capitala Franţei, Grigorescu a studiat, a studiat, şi a studiat şi mai mult. A fost ucenic în atelierul lui Charles Gleyre, precum şi în cel al lui  Sébastien Cornu, unde a învăţat noţiuni de bază şi tehnici despre care doar auzise. În martie 1962, românul intră la Şcoala de Arte Frumoase – din cei 80 de candidaţi, Grigorescu ocupă locul 45, surclasându-l chiar pe marele Auguste Renoir. Influenţat poate şi de valul impresionist francez, Grigorescu ia de la academism ce consideră că îl ajută să se dezvolte, iar mai apoi îşi găseşte locul acolo unde artiştii uneau arta cu natura: Şcoala de la Barbizon. Departe de aglomeraţia Parisului, în satul Barbizon şi, mai ales, în pădurea Fontainebleau ce-l înconjura, peisagiştii şi-au ancorat atelierele şi nu au creat doar artă, ci un stil de viaţă. „De câte ori nu mă găsea răsăritul soarelui în câmp, cu paleta în mână, şi de câte ori nu mă apuca asfinţitul, lucrând încă seara sub umbra bătrânilor fagi din pădure. Natua de acolo, pădurea, stejarii, stâncile atrăseseră pe Rousseau, Millet, Diaz, Daubigny. Îi întâlneam lucrând, îi vedeam la hanul lui Ganne”, îşi amintea peste ani pictorul român.

La masă cu marii artişti francezi

Localul lui Ganne, locul de veselie şi de dezbatere al artiştilor mai există şi astăzi. Printre picturile de pe pereţi şi printre scrijeliturile cu numele fraţilor Goncourt şi cel al marelui Delacroix, stă ortografiat şi „Gregoresco“. Viaţa era boemă, aşa cum ne imaginăm cotidianul artiştilor: „se întâlneau seara la o pipă şi la un pahar de bere, îşi aveau colţul lor, masa lor ştiută: acolo schimbau impresii, discutau artă, aruncând în tunete de glas, cu gesturi largi, gândiri proaspete, repezi, aprinse – adevărate revelaţii. Tânărul cu ochi scânteietori, necunoscutul ce se aşeza cu respect, aproape cu teamă, într-un colţişor, la măsuţa cea mai dosită era Grigorescu“, creionează Alexandru Vlahuţă atmosfera de la Barbizon.

În artă, lucrurile se schimbau. „În Franţa pictura îmbracă straie noi... Forma se învecheşte: e ca o haină purtată pe care trebuie să o lepezi”, afirma Grigorescu – era 1865 şi lumea întreagă era şocată la întâlnirea cu „Olympia“ lui Manet. În 1872, lumea artistică din România o cunoaşte pe „Ţiganca de La Ghergani“ – arta se schimba şi la noi.

„Toată noaptea visam numai îngeri“

 

Nicolae Grigorescu s-a născut pe 15 mai 1838, în satul Pitaru, comuna Potlogi din judeţul Dâmboviţa. Era cel de-al şaselea copil din cei şapte pe care familia Ion şi Ruxandra Grigorescu îi avea. Micul Nicolae avea doar cinci ani când tatăl lui a murit, lăsându-i pe cei mici cu lipsuri şi nevoi. Mama, croitoreasă de meserie, a considerat că le va fi mai bine copiilor la Bucureşti, aşa că, în scurt timp de la moartea tatălui, întreaga familie pleacă la Bucureşti, unde se stabileşte la o rudă apropiată din Mahalaua Cărămidarilor. „... Din umbra aceasta, din cuibuşorul acesta ascuns în fundul unei mahalale din marginea Bucureştilor s-a ridicat marele Grigorescu... Singur s-a ridicat. Era un copil delicat, sfios, care se uita în juru-i cu ochii pururea proaspeţi ai nevinovăţiei, ai acelei naivităţi divine care a fost farmecul puterii lui şi care niciodată nu l-a părăsit“, îl descria mai târziu Alexandru Vlahuţă.

Cea mai fericită zi

Copilăria şi-a petrecut-o vrând, nevrând printre artişti – unchiul şi fratele său pictau biserici. Cât era prea mic, de era nevoit să stea acasă, Ruxandra, mama lui, l-a învăţat să scrie şi să citească. Apoi, când s-a mai mărit, pe la zece ani, s-a băgat în ucenicie la un iconar celebru la acea vreme: Anton Chladek. A stat doi ani la el, unde a cunoscut oameni din înalta societate, dar mai ales fineţea realizării miniaturilor.

După doi ani s-a întors acasă, pregătit să devină stâlpul familiei: „[...] am început să fac singur iconiţe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi aşterneam hăinuţa jos, îmi întindeam marfa pe ea şi-mi aşteptam muşterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la ţară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu... şi cumpărau, bieţii oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveţi, şi când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, şi m-a întrebat îngrijată de unde-s — că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva, şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea. Eram mare -aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, cu munca mâinilor mele... Cine mai era ca mine!“, îşi amintea peste ani Grigorescu.

Semnat, NICU

Mâna de artist începe să i se formeze, iar oamenii bisericii îl angajează la început pentru diferite picturi. Mici icoane sau picturi murale din acea perioadă el avea să le semneze simplu, într-un colţ: NICU. Una dintre primele sale mari lucrări a fost la mănăstirea Zamfira din Prahova. Acolo s-a îndrăgostit prima dată şi tot acolo şi-a cunoscut mentorul spiritual, bătrânul călugăr Isaia. Despre mica romanţă, pictorul povesteşte: „Eram de 15 ani când meşterul care zugrăvea biserica de la Zamfira m-a luat cu el să-i fac sfinţii de la catapeteasmă. Acolo, am cunoscut o fetică tot aşa cam de vârsta mea. Foarte frumoasă. Avea nişte ochi mari, albaştri, şi-n toată figura o expresie dulce, de-o cuminţenie îngerească. Şi, nu ştiu cum, că ne-am împrietenit. Seara, când isprăveam de lucru, ne întâlneam în grădina bisericii. Era vară, linişte, frumos ca-n vis”. Tânărul artist o îndrăgeşte atât de mult pe fată încât ea ajunge să fie pictată, lucru observat chiar de meşterul zugrav: „Bravo, mă băiete, să trăieşti! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu. Leită Măriuca popii, da parcă-i şi mai frumoasă aici”.

Agapia, trei ani şi-o capodoperă

„Toată noaptea visam numai îngeri şi scene religioase. Erau zile în care tot ce făceam, tot ce făcusem mi se părea trist, fără viaţă, fără armonie, şi atunci îmi venea să las toate baltă şi să plec în lume“. Cu toate că uşile închise de care se lovea în încercările sale de a obţine o bursă erau dese, iar pictura bisericească nu o mai vedea decât ca pe o modalitate de a obţine bani, perioada petrecută la mănăstirea Agapia a fost definitorie pentru arta sa. „Trei ani frumoşi în acest loc retras, al cărui nume înseamnă iubire. Toată întârzierea, toată vremea asta de aşteptare, petrecută în ruga cea mai curată a muncii, s-ar zice că e un noviciat — o pregătire a sufletului pentru a putea intra în tainele artei“, spunea Vlahuţă.

Pe 2 aprilie 1858, Nicolae Grigorescu semna contractul. Misiunea: pictarea întregii Scripturi. Timp de aproape trei ani, pensula lui a prins stilul Renaşterii – liniile, formele şi culorile lui Tizian, da Vinci sau del Sarto pot fi identificate cu uşurinţă. Şi nu acesta este motivul pentru care pictura murală în ulei mănăstirii Agapia este atât de specială. Aura magică şi-o capătă prin prisma chipurilor, căci Grigorescu găseşte sfinţii printre ţărani şi printre oamenii bisericii – cu riduri, cu piele arsă de soare, cu mâini muncite. „[…] cutare măicuţă, uitată de vremi, slabă, cocoşată şi zbârcită ca un hrib, cată azi cu jale la sfânta Varvara, îşi vede tinereţea ei acolo, aidoma gura şi ochii ei de-acum cincizeci de ani, şi zice oftând: «Mare dar ş-aista, Doamne. Eu am să fiu oale şi ulcele, ş-aici... tot aşa am să stau»...“, spunea Grigorescu despre muzele sale.

La întâlnirea cu mănăstirea Agapia, oricărui vizitator i-ar fi greu să creadă că toată acea măreţie a fost realizată de mâinile unui tânăr de 20 de ani, care nu calcase în viaţa lui într-un muzeu. El spunea că „icoana cea mai credincioasă, dacă-i făcută cu răceală, dacă n-are aer, spaţiu şi ceva din vibrarea intimă a sufletului prin care a trecut, nu-i decât o fotografie colorată. Sinceritatea lucrează întocmai ca natura – fără compas şi fără cumpănă“.

Conform documentelor vremii, pictorul a primit ultima tranşă de bani pe 7 mai 1860, urmând ca până la plecarea sa la Paris, în toamna lui 1861, să mai realizeze o altă operă bisericească de mare anvergură: biserica Puchenii Mari. Doar icoanele au mai supravieţuit timpului; pictura murală s-a degradat din cauza intemperiilor, iar restauratorii nu au fost aleşi pe măsura artisului original. Grigorescu şi-a pus semnătura şi pe icoanele de la biserica din Băicoi sau mănăstirea Căldăruşani – aici există una dintre cele mai complexe icoane din România, „Duminica tuturor sfinţilor“.

După biserici, războaie, expoziţii, Paris şi Bucureşti, Nicolae Grigorescu se retrage spre sfârşitul vieţii la Câmpina, mai aproape de natură. A luat la pas împrejurimile şi a pictat cu veridicitate specificul românesc de la sat, cu tot praful drumului şi toată truda ţăranului. Acolo, în atelierul său, astăzi devenit casă memorială, Grigorescu s-a stins din viaţă pe 21 iulie 1907.

A privit opera sa românească cu mâinile

Cu Nicolae Grigorescu, destinul a jucat cartea ironiei – pictorul suferea de hipermetropie. Degradarea vederii o simţea de la an la an. Obiectele începeau să îşi piardă conturul, totul devenea neclar, iar efortul de a focaliza era un proces dureros. Ochelarii nu l-au ajutat, însă din vreme în vreme îl păcăleau cu momente de limpezire.

Culoarea din pensula lui Grigorescu începe să îşi piardă intensitate în ultima parte a vieţii – cu cât orbea mai mult, cu atât culoarea dispărea mai mult de pe pânză. Portretele devin mai diluate, fără o formă bine definitivă, căpătând astfel o notă mai personală. Coincidenţă sau nu, această „perioadă albă“, cum am numit-o specialiştii, este şi cea mai românească. Portretele cu ţărănci, carele cu boi şi pădurile realizate aşa cum învăţase de la Barbizon au fost privite mai mult cu mâinile, considerate de către artist o continuare a ochilor.

„Tulburările de vedere, care începuseră să-l îngrijoreze încă de prin 1887, se accentuează. Înceţoşată, privirea lui făcea ca înseşi peisajele să capete o anumită nebulozitate, poetică ce e drept şi uneori asemuitoare câmpiilor noastre dunărene estompate într-un colbuit amurg de vară pictate aproape fără contur, în culori diluate, reduse la tonalităţi alburii, tablourile lui păreau a fi presărate cu o pulbere argintie, cu un dalb zăbranic ce le da acel aspect ceţos care va îndreptăţi pe istoricii de artă de mai târziu să denumească această perioadă «albă». În contrast cu epoca tinereţii şi a maturitătii, când paleta pictorului era de o viguroasă bogăţie cromatică“, îi critica îngăduitor opera Barbu Brezianu.

Operele din „perioada albă” au reprezentat, fără îndoială, apogeul maturităţii sale artistice. Însă criticii vremii, descurajaţi de formele difuze, n-au văzut în ele poezia României profunde. Le-au desconsiderat, catalogându-le lucrări de o calitate slabă. Grigorescu n-a mai vândut ca-n tinereţe. La moartea sa, chiar s-a subliniat că nu ar trebui judecat după ultimele sale creaţii - iată, din nou, ironia sorţii. 

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

32 Comentarii

Dan Enache
22.02.2020, 22:28:27

Super articol. Felicitari autoarei.

+9 (13 voturi)
Azzumbo Jo
22.02.2020, 22:50:07

Titlul este intentionat provocator, speculativ si nu prea are legatura nici cu realitatea, nici cu textul. Grigorescu a murit la Campina, in Romania, nu in strainatate. Pentru Atacul de la Smardan a fost recompensat cu un teren pe care l-a vandut ulterior cu 100.000 lei, o suma imensa pentru vremea aceea, nu se poate spune ca statul roman a dat dovada de indiferenta. Faptul ca nu a administrat intelept banii aia si a iesit in pierdere cu albumul litografiat la Paris, este o alta problema, care tine mai mult de lipsa sa de fler. Asta este, a fost un mare pictor, nu un om de afaceri.

-2 (18 voturi)
Tomescu Tom
22.02.2020, 22:52:49

Felicitări !

+10 (14 voturi)
Mihai Tarnopol
23.02.2020, 00:17:17

Foarte bun articolul, sper ca urmeaza inca multi romani in seria asta. Din pacate starea asta de indiferenta a societatii romanesti fata de valorile ei nu s-a schimbat, ba chiar e si mai rau acum. Ne-am batut joc de Brancusi, ne-am batut joc de Eminescu, Caragiale s-a autoexilat la Berlin, Cioran a scris o vreme numai in franceza, scarbit de tara lui, pe Iorga l-am omorat, la fel pe Labis. Vi se pare ca valorile tarii ocupa acum locul pe care-l merita? Nici pe departe. Astazi valorile tarii, si cele care educa cu adevarat tineretul, sint vedetele cocalare si inculte, de teapa Dragusancei, Prodancei, Marutza, Halep, Selly, care au armate de fani. Fani goi in cap, dar multi. Uitati-va bine la alde Plesu si Patapievici. Sunt ultimii.

+9 (17 voturi)
Cristian saileanu
23.02.2020, 00:18:23

bravo! inca un mare roman exilat de prostia contemporanilor

-5 (9 voturi)

Vezi toate comentariile (32)