România văduvei vesele

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Văduva veselă a părăsit Bucureştiul, căutându-şi triumful la Iaşi. Dincolo de părerile doar aparent împărţite, nu a fost deloc un cutremur, un şoc cultural, ci un eşec, iar singurul câştig al producţiei lui Andrei Şerban este că nu a lăsat indiferent pe nimeni şi a  provocat o dezbatere, deocamdată nedusă până la capăt.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Regizorul este un interpret sau un al doilea autor?

De fapt, Văduva veselă este un studiu de caz pentru regia de operă/operetă, fără a exclude din discuţie teatrul. Unde se opreşte rolul unui regizor? Răspunsul ar trebui să fie simplu: nu se opreşte nicăieri, rolul său poate fi împins oricât de departe, cu riscurile de rigoare. Atunci când un regizor nu se atinge de libret şi nici de muzică, se poate spune că rolul său rămâne în limitele canoanelor, acela de interpret. Când traversează Rubiconul şi începe ceea ce criticii mai conservatori consideră a fi un sacrilegiu, respectiv să rescrie libretul şi să modifice chiar şi partitura muzicală, avem de-a face cu un autor deja. În acest caz, regizorul devenit autor ar trebui să-şi asume opera, schimbându-i titlul. În cazul de faţă, nu doar ONB, sau ONRI, ci chiar Andrei Şerban însuşi ar fi trebuit să anunţe o premieră cu Văduva veselă după Franz Lehàr şi nu de Franz Lehàr. Ba chiar aş merge mai departe şi pretind că ar fi fost nimerit să fie schimbat chiar titlul în O văduvă veselă după Franz Lehàr (e un exemplu, sunteţi provocaţi să găsiţi variaţiuni pe această temă). Ar fi fost mai cinstit, dacă nu chiar etic. O discuţie amplă pe acest subiect puteţi citi chiar în ultimul număr al revistei Diapason (Mettre en scène l'opéra - Duel public, Piotr Kaminski şi Christian Merlin, în No. 649, Septembrie 2016).

Sigur, admiratorii necondiţionaţi ai lui Andrei Şerban pun înainte de orice validitatea discursului public al regizorului, care expune slăbiciunile societăţii româneşti. În plus, citatele din Paraschivescu şi Pleşu sunt aduse în discuţie drept noi dovezi pentru justeţea mesajului. Să cădem de acord că nu mesajul este contestabil, ci modul în care este împachetat.

Cine ştie, poate că, dacă această producţie ar fi revizuită radical – fiind readusă la dimensiunile iniţiale de două ore (în loc de patru), tăind replicile ostentative şi redundante şi renunţând şi la nefericitele lavaliere, –  spectacolul ar avea mult de câştigat în cursivitate, în ritm, în progresie dramatică şi ar repune muzica pe locul pe care-l merită. Ar fi un prim pas pentru salvarea producţiei de la uitare, căci doar scandalul din jurul premierei mai poate aduce publicul în sală la un revival (mergând pe ideea: „să văd şi eu cu ochii mei dacă e chiar aşa cum scriu ziarele”). Şi atunci am putea redescoperi un regizor, estompându-l pe autor.

Continuarea articolului, pe blogul Despre Opera.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite