Rui Zink, scriitor: „Astăzi suntem obsedaţi de cultul geniului“

Scriitorul portughez Rui Zink, al cărui roman „Destinaţia turistică“ a fost recent tradus în româneşte, vorbeşte despre modestie şi crede că dacă vrei să fii original, trebuie să-ncepi să imiţi.

Scriitorul Rui Zink, în vârstă de 50 de ani,  este unul dintre cei mai cunoscuţi autori portughezi şi a fost un apropiat al laureatului cu Nobel, José Saramago. Zink a fost prezent la Bucureşti în luna septembrie pentru a-şi lansa cel de-al patrulea titlu: „Destinaţia turistică". În româneşte i-au mai fost publicate romanele „Cititorul din peşteră", „Aşteptarea" (apărute la Editura Humanitas) şi „Banca de rezerve" (Editura Curtea Veche). „Destinaţia turistică" (Editura Humanitas, 2011) este o distopie despre destinul uman, moarte şi Dumnezeu. Cu un umor nebun, Zink încearcă să înfrunte tragedia şi se întreabă cât de departe poate merge omenirea până la autodistrugere.

„Weekend Adevărul": Cel mai recent roman al dumneavoastră tradus în româneşte, „Destinaţia turistică", vorbeşte despre moarte, despre Dumnezeu şi despre condiţia umană. Şi reuşeşte, totuşi, să fie plin de umor. Cum aţi găsit tonul, vocea potrivită pentru a-l scrie?

Rui Zink: Dacă eşti scriitor, ai 50 de ani şi încă n-ai o voce, caută-ţi de lucru în altă parte! (Râde) Vocea îl defineşte pe scriitor. Pentru mine, ea nu e doar o modalitate de a face faţă cuvintelor, ci şi ideilor. E o muzică a minţii. Vocea sunt eu. N-a fost „eu" dintotdeauna, dar astăzi e. Mereu am încercat să găsesc o modalitate diferită de-a privi lucrurile. Să văd ambele chipuri ale situaţiei, să văd şi punctul de vedere al celuilalt. De pildă: o scrumieră; mă uit la ea şi când e răsturnată.

Spuneţi că n-aţi fost dintotdeauna plin de umor. Cum eraţi, atunci, în trecut?

Copiilor le lipseşte ironia. E unul dintre lucrurile pe care le spun şi-n carte: Fiţi atenţi, subconştientul nu înţelege ironia! Apoi: Nu poţi să-i spui unui copil: Ah, te-am cumpărat din piaţă, nu eşti al meu!, pentru că el nu are genul ăsta de înţelegere şi de ironie. Dar vine un moment în viaţa ta, unul dramatic, când începi să descoperi ironia şi umorul vieţii. De obicei, se-ntâmplă în adolescenţă. Atunci unii copii câştigă simţul umorului, alţii îl pierd pentru totdeauna. La maturitate, ca scriitor gândesc că trebuie să foloseşti cu atât mai mult umor cu cât subiectul despre care scrii e mai serios.

Când aţi descoperit, ca adolescent, ironia, umorul vieţii?

Am un catalog de perete plin cu experienţe de acest fel. (Râde) Aş alege o experienţă tragică. Am trăit un episod kafkian în tinereţe când mă jucam de-a v-aţi-ascunselea cu nişte prieteni din şcoală. Nu ştiu de ce, tocmai în ziua aceea alesesem să mă îmbrac cu o cămaşă albă. Alergam şi-am sărit peste un mic gard şi braţul mi-a rămas agăţat într-o bucată de fier. Am simţit o arsură şi când mi-am desfăcut cămaşa, am văzut sângele ţâşnind. Mi-am dat seama că braţul meu e deschis larg: puteam vedea pielea, carnea, venele. Mi-am strigat prietenii: Ajutaţi-mă! Iar ei mi-au răspuns: E o şmecherie? (Râde) Într-un final, l-au găsit pe bunicul meu şi m-au dus al spital. Acolo, a trebuit să aştept cinci ore pe-un coridor, pentru că accidentul se întâmplase la 9 dimineaţa şi când am ajuns, abia începea pauza de masă. Eram în 1973. Pe-atunci, în Portugalia, nu era indicat să ai un accident în weekenduri sau în pauzele de masă...

Rui Zink spune că un roman este un „tren  al gândurilor“

La finalul „Destinaţiei turistice" există o notă despre José Saramago. De ce aţi ales s-o folosiţi?

Îl admir mult. Şi i-am fost prieten - deşi oricine poate susţine asta după moartea sa. Lăsând gluma la o parte, am fost unul dintre puţinii care i-am luat apărarea când a apărut ultima sa carte. Încerc mereu să nu fiu excesiv de respectuos, chiar şi cu oamenii pe care îi admir. Cu toţii putem fi ridicoli, uneori. Am folosit ce spunea Saramago fiindcă era adevărat: Unele romane poartă vina poveştii pe care o spun. Şi ştiam că n-o să se vândă cartea la fel de bine decât dacă apare Saramago în ea.  (Râde)

Ca scriitor, ştiind că atunci când spui Portugalia spui Saramago şi Pessoa, e greu să faci faţă unei asemenea moşteniri literare?

Era greu când aveam 20 de ani. Mai ales că, spre deosebire de marii fotbalişti, care se retrag, scriitorii rămân în viaţă mii de ani. Aşa că te-ntrebi: De ce ar trebui să fie cartea mea într-o librărie alături de cărţile acestor scriitori? Mi-au trebuit câţiva ani ca să fac faţă acestei nelinişti.Apoi, mi-am spus: Eu pot să fac romane grafice, Shakespeare nu putea face asta! (Râde) Realitatea se schimbă şi chiar dacă nu voi putea scrie niciodată atât de bine, chiar dacă nu voi putea scrie „Odiseea" sau „Ulise", pot scrie despre odiseea unei vieţi în 2010. Realitatea e diferită şi are nevoie de cuvinte diferite. Iar datorită unui scriitor ca Saramago, un scriitor ca mine poate fi astăzi tradus în lume. A deschis o uşă. 

"Să-i copiezi pe scriitorii mai mari decât tine e minunat, e ca şi cum tu ai fi un copil şi cineva te-ar ţine de mână şi te-ar învăţa cum să mergi.''

Dacă cititorii vor să afle ceva despre viitorul Europei, să-mi citească romanul

„Scrisul e un act de imitare, parodiere şi sinteză", spuneaţi la un moment dat. De ce „imitare"?

În zilele noastre suntem obsedaţi de cultul geniului. Cred că dacă vrei să fii original, trebuie să-ncepi să imiţi. Să-i copiezi pe scriitorii mai mari decât tine. E minunat, e ca şi cum tu ai fi un copil şi cineva te-ar ţine de mână şi te-ar învăţa cum să mergi.

Fiindcă aţi adus vorba despre scris: o altă carte a dumneavoastră, „Cititorul din peşteră", e o parabolă despre cât contează cititul în viaţă. Sunteţi şi profesor. Care e prima lecţie despre citit pe care le-o spuneţi studenţilor?

Primul lucru e să-i întreb ce citesc. Şi dacă mai mulţi răspund: O, iubesc să citesc, dar nu am timp!, le spun că n-are rost să se mintă. A-i minţi pe alţii nu e numai salvator, ci şi acceptabil, iar uneori chiar etic. Dar să te minţi pe tine e cea mai mare tâmpenie! Dacă nu citeşti, înseamnă că nu-ţi place să citeşti. Atunci, fă altceva! Ieşi din dulap! De pildă, nu e nicio plăcere pentru un om să spună că e homosexual la 60 de ani. Cred că e mult mai bine să şi-o asume când e mai tânăr. Aşa că ce le spun studenţilor mei e: Bucuraţi-vă de cine sunteţi!

Ca cititor,  aţi avut momente când v-aţi simţit un marginalizat din cauza asta?

Multe. Eram printre puţinele familii care aveau cărţi acasă. Şi asta nu pentru că restul celor din cartier erau săraci, ci pur şi simplu pentru că ai mei erau profesori de liceu şi erau mult mai interesaţi de cărţi. Biblioteca ne făcea nişte ciudaţi. În schimb, mâncam foarte prost! Eram singurul puşti din zonă a cărui bunică nu ştia să gătească. Şi dacă nu capeţi simţul umorului când bunica ta nu ştie să gătească, atunci când? Îmi plăceau cărţile şi-mi plăcea să citesc, însă ştiam că din momentul când ies din casă nu mă pot ascunde. Şi voiam să fiu acceptat. Aşa că a trebuit să-nvăţ cum să vorbesc. Vorbeam prea frumos. A trebuit să-nvăţ să înjur, să spun: „Rahat!", „Fir-ar al naibii!". Aveam 8 ani.

Revenind la maturitate, credeţi că un roman devine un act politic de îndată ce e publicat. Asta e menirea scriitorul astăzi?

Nu există un răspuns simplu. Fiecare scriitor trebuie să-şi definească propriul rol. Nu aparţinem unui club. Mie îmi place felul în care Saramago a luat Premiul Nobel ca pe o datorie de a fi implicat, active, în societatea portugheză. Îl admir pe Rushdie. Mulţi ar trebui să fie geloşi pe Rushdie fiindcă una dintre problemele scriitorului astăzi e că nimeni nu încearcă să-ţi facă ceva. Or, mai bine decât să fii câştigătorul Nobelului e să fii ameninţat că vei fi împuşcat din cauza unui roman! (Râde) Unul dintre scopurile supreme ale scriitorului, cred, e ca oamenii să poată spune despre cartea lui: Mi-a schimbat gândirea! Sunt o persoană politică - votez, mă implic, ca cetăţean. E mai bine, însă, ca un articol de ziar să pătrundă în aceste realităţi. Un roman n-o poate face. El e politic într-un sens mai amplu: chiar dacă o carte influenţează nişte oameni, nu-i va influenţa pe cei pe care ar trebui să-i influenţeze. Deci, mi-aş dori ca romanele mele să fie citite de politicieni. (Râde)

Aţi făcut karate. Există vreo asemănare între karate şi scris?

Karate e un dans. De asta îmi place mai mult decât boxul, unde înveţi să te aperi, dar o faci spărgându-ţi nasul. La karate poţi petrece o viaţă fără să te baţi cu cineva, poţi foarte bine să răspunzi atacurilor unor duşmani invizibili. E despre respirat, despre a deţine controlul, despre a te elibera. Iar scrisul e tot despre asta: să controlezi cuvintele, dar şi să te pierzi pe tine, să respiri şi să dansezi pe pagina de hârtie. Să te mişti. Romanul e viu. E un tren al gândurilor călătorind printre câmpii.

Ca scriitor protughez care locuieşte în Portugalia - o ţară puternic afectată de criza economică mondială - , cum vedeţi viitorul?

Am scris romanul „Destinaţia turistică" în urmă cu trei ani şi cred că este despre ce se întâmplă astăzi. Eu sunt un optimist sceptic. Asta înseamnă că sper la ce va fi mai bun - de aceea îmi cresc copiii şi încă nu m-am împuşcat. Ce mă face să fiu sceptic e, însă, felul în care oamenii folosesc cuvântul „niciodată". Acest „niciodată" este exact ca în povestea cu fata care se îndrăgosteşte mereu de tipul nepotrivit şi de fiecare dată‑şi zice: „Niciodată n-o să mai fac asta!". Şi iar dă peste un tip... Aşa că, atunci când Europa spune: „Niciodată nu vom mai avea un război!", mă îndoiesc. Parcă a mai spus asta şi-n anii '80, nu? Îmi pare rău să admit, dar Europa şi statele europene şi noi europenii suntem în situaţia asta. Dacă eram pesimist, spuneam chiar că suntem ca în anii '20. Deci, dacă cititorii vor să afle ceva despre viitorul Europei, să citească romanul meu. Asta e găselniţa mea de vânzare. (Râde)

"Aşa că, atunci când Europa spune: „Niciodată nu vom mai avea un război!", mă îndoiesc. Parcă a mai spus asta şi-n anii '80, nu?''

"Îmi plăceau cărţile şi-mi plăcea să citesc, însă ştiam că din momentul când ies din casă nu mă pot ascunde. Voiam să fiu acceptat. Vorbeam prea frumos. Aşa că a trebuit să-nvăţ să înjur.''