Ruinele Atenei la Ateneu, în deschiderea anului Beethoven

Ludwig van Beethoven

Anul muzical 2020 a debutat ridicol. În timp ce Filarmonica repeta pentru aniversarea celor 250 de ani ai lui Beethoven, guvernul, prin ministerul Culturii, îşi comanda un concert exclusivist de ziua culturii naţionale, cu invitaţii pentru nomenclatură. Au venit şi preşedintele şi premierul (ceea ce nu se întâmpla pe vremea  PSD).

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Prilej de moţăială pe muzică românească, cu tresăriri de bucurie la recunoaşterea şlagărelor (Rapsodia română de Enescu sau Balada lui Porumbescu). E bine totuşi că ministrul a supravieţuit evenimentului, nu ca bietul Romaşcanu, acum doi ani, care a intrat la concertul de ziua lui Eminescu în chip de mare oficial şi a ieşit din Ateneu ca persoană fizică, demis. În mărginirea lor, aceşti oameni care se prefac că administrează cultura nu sunt capabili să realizeze că aniversarea lui Beethoven este, de fapt, o ocazie de a privi integrarea europeană a României şi din punct de vedere muzical. Mă bucur însă că adevăratul eveniment a fost concertul de stagiune, deschis publicului, în timp ce „aleşii” au fost expuşi la valsul penibil al lui Eugen Doga. Pentru o dată, poporul a avut parte de un program artistic mult mai bun şi, mai ales, mai interesant.

Tomescu, insuficient

În aceste condiţii, concertul de deschidere al anului Beethoven a revenit lui Jin Wang. Un dirijor educat în Austria, cu o prezenţă constantă în România în ultimul deceniu, unde s-a dovedit mai bun decât mulţi „maeştri” naţionali, dar ţinându-se departe de vreo funcţie în cadru instituţionalizat, astfel încât n-a  stârnit încă invidii devastatoare. Faptul că aniversarea lui Beethoven a avut un invitat „străin” e un lucru bun. La fel şi prezenţa violonistului Alexandru Tomescu, câştigător al concursului Enescu acum mulţi ani, la una din rarele sale evadări în afara Orchestrei Naţionale Radio.

Alexandru Tomescu (foto: Romeo Zaharia)

Prima parte a serii a început cu uvertura Creaturile lui Prometeu, nu doar o bună introducere, ci şi un moment de anticipare a programului de după pauză. Jin Wang a condus bine, foarte atent la detalii, dând intrări precise, zâmbind afabil reuşitelor individuale, dar în ansamblu interpretarea sa a fost cuminte, fără vervă.

Impresie confirmată apoi şi în Concertul pentru vioară, în care dirijorul n-a construit o progresie dramatică autentică în lunga introducere orchestrală, ci s-a limitat la o lectură fără greşeală, atât de atentă la formă, încât Beethoven a început să semene prea mult cu Haydn. De partea cealaltă, Alexandru Tomescu, după ce a încercat să se conecteze la tensiunea concertului în cele trei minute şi ceva ale orchestrei, legănându-se, dublând gestica dirijorului prin aprobări părinteşti din cap adresate şefului de partidă, a pus arcuşul pe coardele viorii şi nimic din acea „trăire” vizuală nu a părut să se continue în muzica lui. O lipsă evidentă de legato în cel puţin două momente din Allegro ma non troppo n-a putut ascunde faptul că abordarea sa nu e nici măcar iconoclastă (opusă celei a lui Menuhin, de exemplu), ci că pur şi simplu nu are mare lucru de spus dincolo de livrarea notelor. Bună tehnică, totuşi, în cadenţele din finalul primei părţi şi din Rondo. Allegro. Mi-ar fi plăcut să aud însă un sunet mai viu, mai colorat din Stardivarius-ul său în momentele în care cânta odată cu orchestra Filarmonicii, care are un sunet cu personalitate mai mare decât cea a Radioului, ceea ce presează soliştii să găsească soluţii pentru a ieşi în evidenţă. Cu toate astea, Tomescu are...

Citiţi mai departe articolul pe blogul Despre Opera.