Ruxandra Donose: „Oricât de creativ ai fi, oricât de productiv, nu poţi să exişti ca artist fără public“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ruxandra Donose

Mezzosoprana Ruxandra Donose este unul dintre cei mai importanţi artişti lirici care reprezintă România pe scenele lumii, fiind stabilită împreună cu familia, la Viena.

Cu un repertoriu amplu şi divers, colaborând cu toate marile teatre lirice ale lumii şi cu nume de anvergură ale operei, în ultimii ani s-a îndreptat către repertoriul dramatic german, bucurându-se recent de succese de anvergură în mari roluri wagneriene.

Pe 27 aprilie urma să am premiera cu Tristan si Isolda la Royal Opera Covent Garden

O.Ş.P. Ne aflăm în mijlocul unei primăveri deconcertante pentru noi toţi, pentru a folosi un termen blând. Unde ar fi trebuit să fie acum Ruxandra Donose şi unde este în acest aprilie 2020, în condiţiile blocajului care a cuprins într-un mod adânc lumea artistică europeană şi americană. Şi cred că este pentru prima dată când, referindu-mă la România, îmi vine să scriu, să o includ în... lumea artistică occidentală. Efectele indirecte ale pandemiei care a blocat evenimentele publice din aproape întreaga lume se reflectă şi în viaţa artistică, cronologic una dintre primele oprite din mersul ei firesc.

R.D. Ar fi trebuit să fiu la Londra. Pe 27 aprilie urma să am premiera cu Tristan si Isolda la Royal Opera Covent Garden, debut de rol pentru mine şi o întoarcere semnificativă pe această scenă importantă cu un rol de Wagner, după ce debutasem aici cu 24 de ani în urmă într-un rol de Händel. Într-un fel aproape pictural, Covent Garden m-a văzut „crescând“, trecând de la Händel prin Mozart, Massenet şi Strauss şi iată ajungând la Wagner şi Verdi – este încă planificată producţia de Don Carlo, ar trebui să aibă loc în iulie cu repetiţii începând din iunie, dar desigur, deşi neoficial încă, trebuie să mă obişnuiesc probabil cu ideea că nu va avea loc.

Publicul este participant la actul artistic, împreună cu artistul de pe scenă, ei doar împreună creează un eveniment unic, inconfundabil şi irepetabil

Văd această perioadă ca extrem de dificila şi mutilantă pentru artişti, în special muzicieni, balerini şi actori

O.Ş.P. Cum credeţi că vor parcurge actorii, muzicienii… această perioadă? Pe de o parte cei mulţi, care activează în... sporturi de echipă şi pe de altă parte vedetele sau individualităţile...

R.D. Răspunsul este: cu greu. Oricât de creativ ai fi, oricât de productiv şi concentrat pe pozitivul reprezentat de ocazia de a studia, de a aprofunda şi aşa mai departe, nu poţi să exişti ca artist fără public. Mai ales în cazul artiştilor care se desfăşoară pe scenă, înăuntrul sau în afara unei echipe. La fel, dacă vorbim despre oferta bogată de spectacole de operă, balet, teatru şi concerte puse la dispoziţie online sau de vei cânta spontan şi onest din propria ta sufragerie în faţa unei camere de luat vederi, pentru un public virtual şi presupus, rezultatul nu are cum să fie şi nu va fi niciodată acelaşi cu cel din sala de spectacol, de concert, experienţa unică pe care o reprezintă, febra, concentrarea, bucuria de a dărui şi de a primi, schimbul benefic şi inegalabil de energie între artist şi public. Am mai spus-o, consider că publicul este participant la actul artistic, împreună cu artistul de pe scenă, ei doar împreună creează un eveniment unic, inconfundabil şi irepetabil. De aceea marele dirijor Sergiu Celibidache s-a opus toată viaţa înregistrărilor de studio, făcute fără public şi editate şi „îmbunătăţite“, pe care le numea „conserve“. Dacă ne referim la ceea ce facem noi pe scenă ca la o operă de artă, ea este creată prin toate elementele ei, chiar dacă e efemeră, asemănător unei instalaţii de artă plastică dintr-un muzeu. Iar dacă ne referim la evoluţia noastră pe scenă, umil, doar ca un aspect de „entertainment“ cu atât mai mult, fără public, noţiunea îşi pierde sensul. Ca să nu mai vorbim de calitatea intrinsecă pe care o poţi oferi într-un asemenea concert virtual. Va depinde mai mult de abilităţile tale tehnice, decât de talentul tău artistic…Cu alte cuvinte, văd această perioadă ca extrem de dificila şi mutilantă pentru artişti, în special muzicieni, balerini şi actori.

Ar trebui să se realizeze importanţa artiştilor. Spiritualitatea este ceea ce îl diferenţiază pe om de animale. Iar arta este spritualitate.

Ruxandra Donose

O.Ş.P. Cum ar trebui să se poziţioneze opinia publică acum în relaţia cu artiştii, în opinia Ruxandrei Donose?

R.D. Ar trebui să se realizeze importanţa artiştilor. Spiritualitatea este ceea ce îl diferenţiază pe om de animale. Iar arta este spritualitate. În colţurile de suflet pe care le atingi şi le deschizi, în starea de suspendare în care totul ţi se pare mai posibil, mai frumos şi mai bun, se află divinitatea, care te ridică deasupra mizeriilor zilnice. Fără asta oare cum s-ar putea trăi? Mi se pare esenţial să realizăm, nu doar cu vorbele, că arta este hrana sufletească fără de care spiritul uman nu poate exista, pandemie sau nu, iar opinia publică ar trebui să reflecte asta, elocvent.

Cred că în general muzicienii se simt destul de abandonaţi şi mulţi dintre ei se văd faţă în faţă cu o criză existenţială.

O.Ş.P. Locuiţi la Viena. Cum parcurg muzicienii din ansamblurile operei sau marilor orchestre vieneze această perioadă. Dar artiştii liber profesionişti

R.D. Artiştii angajaţi în companiile de teatru sau opera de stat din Viena sunt plătiţi cu jumătate de normă. Cei liberi profesionişti suferă mai mult prin pierderea pe termen indefinit a angajamentelor. Statul oferă un oarecare ajutor, însă procesul de aplicaţie pentru asta este destul de complicat şi nu e cert că în final te califici. Cred că în general muzicienii se simt destul de abandonaţi şi mulţi dintre ei se văd faţă în faţă cu o criză existenţială. Aici nu e vorba doar de Viena, ci de întreaga lume. Auzeam păreri şi temeri ale unor colegi cu nume importante din domeniul artei lirice, care deşi se află în mijlocul unor cariere fabuloase şi sunt foarte iubiţi de public, se întrebau sincer dacă îşi vor putea susţine familiile financiar până la sfârşitul anului, şi extins, ce se va întâmpla după aceea. Dacă vor mai putea să fie … cine sunt, artişti muzicieni, cântăreţi de operă cu talent şi o enormă muncă investită.

O.Ş.P. Pe ce repere ne-am putea sprijini acum, în acest context? Cum ar trebui să ne raportăm acum la ceea ce ne înconjoară, ca personalităţi artistice.

R.D. În măsura în care noi putem fi purtătorii unor mesaje de speranţă, sau poate nişte terapeuţi meniţi să aline şi să înfrumuseţeze aceste zile angoasante şi austere, trebuie, bineînţeles, ca artişti şi personalităţi publice, să o facem. Elementul de bază al profesiei noastre este acela de a dărui, deci, poate că dăruind, ne îmbogăţim la rândul nostru.

Anii 90 au fost o perioadă frumoasă, pentru că era plină speranţă, ba mai mult, de euforia şi certitudinea tinereţii că lumea nu va avea altă alternativă decât să-ţi stea mai devreme sau mai târziu, la picioare

O.Ş.P. Prezentul este dificil de analizat acum... Aşadar să vorbim puţin despre trecut şi să încercăm apoi să privim spre viitor. După studiile în România şi două importante concursuri international (premiul al doilea în 1990 la concursul de interpretare de la München, Premiul Charles Duke al Conservatorului "Marian Andersen" al Universităţii americane din Maryland-Washington, în 1991) Ruxandra Donose şi-a început activitatea artistică internaţională, pe marile scene ale lumii - Berlin, Viena, München, Frankfurt, etc. Cât de departe pare acea perioadă acum şi care au fost primele decizii artistice esenţiale pentru ceea ce a urmat?

R.D. Anii 90 au  fost o perioadă frumoasă, pentru că era plină speranţă, ba mai mult, de euforia şi certitudinea tinereţii că lumea nu va avea altă alternativă decât să-ţi stea mai devreme sau mai târziu, la picioare.:) Încrederea în propria pasiune şi în mersul normal al lumii făcea ca nici realizările şi nici eşecurile să nu te dărâme.  Decizile se luau pas cu pas, cu încrederea în steaua ta şi se acompaniau cu muncă şi răbdare. Era un proces de cunoaştere şi de învăţare.

O.Ş.P. Privind din perspectiva zilei de astăzi, anii petrecuţi la Opera de Stat din Viena au fost benefici? In 1992 aţi intrat prin concurs la Opera de stat din Viena, rolul de debut aici a fost cel din "Katia Kabanova", iar colaborarea cu Opera din Viena s-a încheiat în 1998. Ar fi fost altfel dacă Ruxandra Donose ar fi intrat direct în lumea liber profesioniştilor din arta lirică? Cum aţi descrie acea primă perioadă vieneză?

R.D. Fiecare artist are drumul lui unic, care nu trebuie să fie comparat cu al altuia. Şi în orice caz, indiferent de drumul pe care îl iei, important este să înveţi din el. Pentru mine, perioada aceea a fost benefică. Veneam dintr-o ţară fostă comunistă, de-abia terminasem Conservatorul, nu cunoşteam pe nimeni şi nu aveam vreun sprijin financiar în afara ţării, era important pentru mine să mă afiliez unei Opere de prestigiu, pentru a acumula experienţa de scenă şi repertoriu. În mod special experienţa de la Opera de Stat din Viena, pe lângă faptul că mi-a prilejuit să mă aflu pe scenă alături de idoli absoluţi ai lumii operei şi ai mei personali, pe care până cu puţine luni în urmă îi văzusem doar pe casete video aduse în ţară prin „contrabandă“,  m-a învăţat şi ce înseamnă să fii pregătit la maximum, în perioade foarte scurte de repetiţie. Pentru operele din repertoriul permanent, timpul standard de repetiţie era de trei zile şi nu includea decât rareori repetiţii pe scena principală sau cu orchestra. Mi-am făcut, de exemplu, debutul absolut în rolul Cherubino din Nunta lui Figaro de Mozart în acest fel. Şi multe altele. Eram „aruncaţi“ în scenă şi investiţi cu multă încredere, evident. S-ar putea spune că m-am „călit“. Iar după cinci ani de zile am obţinut dreptul de şedere nelimitat în Austria – nu trebuie să uităm că în acei ani îţi trebuia viză pentru orice pas făceai în afara ţării, am pierdut multe ocazii şi contracte din acest motiv – şi un bagaj de roluri şi experienţă cu care am putut să-mi iau zborul.

Ruxandra Donose

Odată cu episodul meu cu Scala din Milano, am început atunci să înţeleg cât de subiectivă este profesia pe care mi-am ales-o

O.Ş.P. Ruxandra Donose a cântat pe cele mai mari scene ale lumii - Royal Opera House Covent Garden, Metropolitan Opera New York, San Francisco Opera, Opera National de Paris, Vienna State Opera, Bayerischer Staatsoper in München, Los Angeles Opera, Deutsche Oper Berlin. Unde reveniţi de fiecare dată cu plăcere şi dacă a mai rămas vreun loc unde aţi vrea să cântaţi şi nu aţi făcut-o încă?

R.D. Toate operele mai sus amintite au fost experienţe valoroase, San Francisco, locul debutului meu american a fost un teatru pe care l-am iubit şi unde m-am întors de multe ori cu drag. În Europa, Royal Opera Covent Garden, Deutsche Oper Berlin şi Grand Theatre de Geneve sunt teatre de opera de care mă leagă amintiri multe şi frumoase şi unde mă întorc cu bucurie, ca acasă. În general mă întorc cu bucurie oriunde arta spectacolului şi artiştii sunt trataţi cu respectul pe care îl merită.

Nu am cântat la Scala din Milano, deşi a fost unul dintre primele teatre unde am fost invitată să cânt, la începuturile carierei mele, trebuie să fi fost în 1992 sau 1993, în urma unei audiţii pe care o făcusem, pentru opera La Donna del Lago. După audiţie, mi s-a dat imediat partitura, din biblioteca Scalei şi s-a vorbit cu agentul meu de atunci despre contract. Nu-mi venea să cred, dar era adevărat, urma să-mi fac debutul pe această prestigioasă scenă! Apoi, peste câteva săptămâni, fără prea mult pardon, am fost anunţată că rolul s-a dat până la urmă unei alte cântăreţe pe care o alesese maestrul Riccardo Muti. El nu fusese prezent la audiţia mea şi nu mă cunoştea. Odată cu episodul meu cu Scala din Milano, am început atunci să înţeleg cât de subiectivă este profesia pe care mi-am ales-o.

Maestrul Celibidache ocupă un loc special în inima mea, nu numai pentru că a fost un român şi muzician de geniu, ci şi pentru că a fost… primul, din cariera mea internaţională

O.Ş.P. Aţi colaborat cu mari dirijori ai lumii: Claudio Abbado, Pierre Boulez, Sir Colin Davis, Mariss Jansons, Sergiu Celibidache, Donald Runnicles, Vladimir Jurowski, Zubin Mehta… Care dintre aceste nume v-a fost mai aproape?

R.D. Într-adevăr cu toţi aceşti dirijori am avut întâlniri şi colaborări cărora le păstrez amintiri frumoase, dar bineînţeles maestrul Celibidache ocupă un loc special în inima mea, nu numai pentru că a fost un român şi muzician de geniu, ci şi pentru că a fost… primul, din cariera mea internaţională. Am „deschis ochii" în sala de repetiţie în care muzicieni şi asistenţi se uitau deopotrivă la el ca la un Dumnezeu, sorbindu-i fiecare cuvânt şi fiecare gest, iar el, maestrul Celibidache, se uita la mine şi îmi modela cu gesturi de sculptor interpretarea unui „Laudamus te“! Apoi m-a întrebat dacă e adevărat că am venit „tocmai din România, cu paşaport şi viză“… părea într-adevăr atunci, încă, o mare aventură. Celibidache şi Bach, Missa în si minor, Filarmonica din München, ce mod de a-ţi începe cariera internaţională! Ani mai târziu, aceste concerte au apărut pe CD la EMI.

Cu Pierre Boulez am debutat la Carnegie Hall din New York, în Ora spaniolă şi Copilul si vrăjile de Ravel. Cu incredibila Cleveland Orchestra. Îmi aduc aminte la prima repetiţie cu orchestra cum am avut impresia că aud în spatele meu o înregistrare de disc, atât de perfect suna! Cu Donald Runnicles am colaborat de multe ori, mai ales în Mozart, la Viena, la Berlin, avem şi o înregistrare minunată a Recviemului de Mozart, cu Orchestra Simfonică din Atlanta. De Vladimir Jurowski mă leagă o prietenie bazată pe multă admiraţie şi respect. Şi cu el am străbătut drum lung, de la Bach şi Rossini până la Enescu şi Wagner. Este un mare muzician, un gânditor şi un om de o calitate aparte. Cu el am înregistrat şi o variantă mai deosebită a operei Cenuşăreasa de Rossini, cu orchestra de instrumente istorice Age of Enlightenment, care are cu total altă sonoritate decât cea cu care suntem obişnuiţi.  Cântând Damnaţiunea lui Faust la Paris cu Georges Prêtre, l-am auzit spunând o frază care m-a marcat pentru tot restul carierei. Spunea că întreaga muzică este un singur „rubato“.. libertatea de interpretare a muzicianului este sfântă. Am fost într-adevăr privilegiată să lucrez cu oameni şi artişti de mare valoare.

Ruxandra Donose

Imprimările mai sunt importante pentru că documentează o desfăşurare istorică culturală

O.Ş.P. O activitate discografică prolifică, nominalizări precum cea din 2002, la a 44-a ediţie a Premiilor Grammy, la categoria cea mai bună interpretare, cu lucrarea "Stabat Mater" de Antonin Dvorak, multe opere integrale, un album “de autor“ în România… Vorbim despre o activitate consistentă în acest sens... Care dintre acestea este mai important pentru dumneavoastră?

R.D. Toate sunt importante, în măsura în care oferă unui public care nu a putut fi prezent în sală, acces la anumite opere, lieduri sau lucrări vocal-simfonice, sau acces la o variantă valabilă a acestora. La urma urmei, înregistrările sunt ca un fel de mesaje trimise către public, le dau oamenilor posibilitatea să le ajungă muzica la ei acasă, să o cunoască, să se împrietenească cu ea şi, poate, în spiritul acestei noi prietenii, unii dintre ei îşi vor ieşi din găoace şi vor îndrăzni să viziteze şi muzica la ea acasă, în sala de concert. Apoi, imprimările mai sunt importante pentru că documentează o desfăşurare istorică culturală. Sau, pe scurt, aşa cum zicea tata, „sunt istorie“.

Ca artist, te poţi întoarce la aceste înregistrări, ca la un album de fotografii – tot atât de rar – şi poate retrăieşti nişte sentimente. sau remarci o anumită evoluţie… Personal, nu îmi ascult înregistrările. Nu cred că a existat vreun moment în trecutul recent sau îndepărtat în care să mă fi îndreptat către bibliotecă, să scot de acolo un CD cu mine şi să mă aşez să-l ascult. Decât poate, fragmente, pentru motive de studiu. Asta nu înseamnă că diminuez importanţa lor, sunt fericită şi recunoscătoare pentru fiecare dintre ele, pentru şansa care au reprezentat-o de a avansa, de a mă cunoaşte mai bine, de a studia şi a mă perfecţiona. Cred în continuare că un CD cu muzică românească (un al doilea) ar putea fi un nou proiect drag.

Ruxandra Donose

Identitatea mea este de român, chiar dacă între timp sunt un cetăţean internaţional, si este o valoare nepreţuită

O.Ş.P. Ruxandra Donose a revenit cât a putut de frecvent în România în cele treidecenii de activitate. Pe de o parte la Festivalul Enescu alături de diferite orchestre. Pe de altă parte, de multe ori, la Sala Radio, cu opera în concert, în galele "Cele trei dive", de-a lungul anilor Ora spaniolă şi “L enfant et les sortileges“ de Ravel, "Ariadna din Naxos" de Richard Strauss, "La Favorita"… Care a fost motivaţia acestei apropieri constante, poate mai frecventă decât a oricărui cântăreţ român de o astfel de anvergură.

R.D. (foto dreapta Nicolae Alexa) Fără să vreau să devin prea sentimentală, eu am primit de la părinţii mei şi de la tatăl meu în special, care a fost un mare român, un sentiment de apartenenţă neclintită faţă de ţara mea. O iubesc, cu natura, cu tradiţiile, cu strălucirea, patosul, umorul şi toate celelalte calităţi şi neajunsuri, aşa cum îţi iubeşti familia. Şi dacă ni se pare normal, ca muzicienii germani să cânte în Germania, cei francezi în Franţa, cei italieni în Italia şi aşa mai departe, nu văd de ce ar trebui să mi se pară ceva neobişnuit faptul că eu, ca româncă, vreau să cânt în România. Am plecat, într-adevăr, pentru că mai ales la momentul acela din 1990, era unica soluţie pentru a putea să-mi urmăresc şi dezvolt profesia – atenţie, nu cariera – spre deplinătatea potenţialului dăruit de Dumnezeu, era aproape o datorie. Dar a mă întoarce acasă, de câte ori am posibilitatea, este tot o datorie, pe care însă o împlinesc cu toată inima. Şi am avut şansa să
colaborez foarte frumos cu Orchestra Radio de-a lungul anilor şi cu Radio România în general, de care, prin tata. mă leagă veşnic vii amintiri din copilărie. Am putut astfel să aduc pe această scenă titluri de operă şi lucrări vocal-simfonice care nu se mai auziseră de mult sau poate niciodată, pe o scenă românească. Mi se pare un lucru important! De exemplu Ora spaniolă şi L’enfant et les sortileges, întâi la Carnegie Hall din New York, apoi la Berlin, la Viena, la Covent Garden din Londra… şi apoi la Bucureşti, la Sala Radio. Ce poate fi mai frumos? Prin extensie, gândesc la fel în legătură cu muzica românească. Eu am un repertoriu imens, cu adevărat internaţional şi am cântat până acum în 10 limbi străine. Am cântat muzică franceză în Franţa, muzică italiană în Italia, muzică germană în Germania, engleză în Anglia…dar atunci când cânt în româneşte, muzică românească există o adâncime a înţelegerii, o încărcare emoţională şi spirituală care a crescut odată cu mine, ca să zic aşa, şi care se deosebeşte de tot restul. Identitatea mea este de român, chiar dacă între timp sunt un cetăţean internaţional şi este o valoare nepreţuită.

O.Ş.P. Atunci când lucrurile vor reveni la normal, care sunt producţiile aflate în plan după 2021?

R.D. Există planuri frumoase, întoarceri la roluri şi teatre de operă pe care deja le cunosc, ca de exemplu chiar Conception în Ora spaniolă sau Sieglinde în Walkiria, la Londra, Madrid sau San Francisco, roluri noi şi scene noi, opere contemporane, concerte camerale, dar şi proiecte mai deosebite, de suflet. Nu vreau însă să intru în detalii, acum, în aceste momente incerte, în care nici măcar lucrurile ferme nu mai sunt evidente.

Atunci când porţile se vor deschide, cred că vom trăi o erupţie de creativitate din partea artiştilor, dar şi din partea publicului

O.Ş.P. Un mesaj optimist pentru comunitatea artistică şi unul pentru comunitatea publicului iubitor de muzică clasică ar putea exista în acest moment?

R.D. Există multă frumuseţe în lume chiar şi în aceste momente provocatoare şi unul dintre ele este o anumită solidaritate, o înfrăţire care se ţese pe nesimţite între muzicieni şi cei ce iubesc muzica. Spontaneitatea cu care fiecare este pregătit şi dornic să împartă. Liniştea din jur ne dă răgaz să ajungem în profunzimile noastre şi să redecoperim acolo izvoare de inspiraţie, talent şi generozitate, iar atunci când porţile se vor deschide, cred că vom trăi o erupţie de creativitate din partea artiştilor, dar şi din partea publicului o dorinţă nestăvilită de muzică, artă şi frumos, ca o foame. Va reprezenta însăşi reîntoarcerea la libertatea individuală şi spirituală a omului.


 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite