Arte

articolul anterior articolul urmator

Salman Rushdie: „Dacă n-aş fi emigrat, n-aş fi scris”

0
1 Dec 2009 20:03:47
Autor: adevarul
 Salman Rushdie a acordat un autograf redacţiei ziarului Adevărul
Salman Rushdie a acordat un autograf redacţiei ziarului Adevărul

Salman Rushdie e convins că are succes pentru că romanele lui sunt „un motor de poveşti”.Aflat în vizită la „Adevărul”, celebrul scriitor britanic de origine indiană a depănat amintiri despre începuturile carierei şi a vorbit despre emigraţia din viaţă şi din literatură.

Aşadar, scriitorul a inventat cărţile sau cărţile au inventat scriitorul?

Adevărul e că mi-a luat mult timp să devin scriitor. Mulţi dintre contemporanii mei din Anglia, Ian McEwan, Kingsley Amis, Julian Barnes şi alţii şi-au găsit drumul repede, când erau foarte tineri. Cred că Martin avea 25 de ani când i s-a publicat „Rachel Papers". De-a dreptul indecent! Deci a „decolat" la o vârstă foarte fragedă.Iar Ian McEwan avea 26-27 de ani când i-a apărut primul volum de povestiri. S-a impus foarte repede.

Însă la mine începutul a fost încet, ezitant, cu hopuri: cărţi care nu-mi ieşeau, pe care le abandonam, scrieri pe care nimeni nu voia să le publice. Mie mi-a luat 13 ani să mă descopăr ca scriitor. Am terminat facultatea în 1968, iar romanul „Copiii din miez de noapte" a apărut în 1981. Cred că a fost aşa în mare parte din cauza că eram emigrant. Martin şi McEwan erau tineri londonezi cu rădăcini londoneze, crescuţi în Anglia, cu părinţi englezi. Ei ştiau cine sunt. A fost simplu.

„A trebuit să aflu cine sunt cu adevărat"

Povestea vieţii mele a fost mult mai încâlcită. Nu numai pentru că am emigrat, ci şi din cauza divizării Indiei. O jumătate din familia mea era în India, iar celaltă, în Pakistan. Părinţii mei se certeau pe tema ţării în care să locuiască: în asta sau în cealaltă? Aşa că a trebuit să aflu cine sunt cu adevărat înainte de a învăţa să fiu scriitor.

Şi cred că mi-a luat mult mai mult decât m-am aşteptat. Într-un fel, a trebuit să mă curăţ de urmele lăsate de educaţia primită la un pension englezesc şi să descopăr cine era fiinţa ascunsă dedesubt, cea care avea să creeze texte bune. Iată ce s-a împlinit prin „Copiii din miez de noapte": afirmarea sinelui autentic. Însă a durat mult, ceea ce azi nu-mi mai pare în neregulă. Atunci era înfricoşător să-ţi petreci 13 ani făcând un lucru cu care nu ai nici o garanţie că vei reuşi sau că merită efortul. A fost opera unei dorinţe arzătoare.

A fost un pariu.

Da, un pariu pe care azi nu l-aş mai face. Dacă m-ar întreba cineva dacă nu vreau ca, vreme de 13 ani, să fac ceva pentru care n-am nici o garanţie, i-aş spune că e ţăcănit. Deci am fost cam ţăcănit.

Dar aţi aflat cine sunteţi?

Da. M-am întors la începuturi şi mi-am dat seama că sunt un băiat din Bombay. Şi mi-a zis: „Deci să vorbim despre asta". Când am început să scriu „Copiii din miez de noapte", nu-mi trecea prin cap că va deveni un roman istoric de proporţii. Eu mă gândeam la un roman despre copilărie. Asta a fost intenţia mea iniţială. Voiam să pornesc de la copilăria mea în Bombay, ca să pot găsi răspunsul la întrebarea despre propria mea identitate.

Dar, dacă porneşti de la momentul naşterii unui copil, care corespunde cu momentul naşterii unei ţări, nu mai ai de ales. Trebuie să spui povestea ţării şi povestea copilului. Iar dacă nou-născuţii sunt gemeni, trebuie să spui poveştile amândurora. Aşa că mi-am dat seama că romanul va fi mult mai mare.

M-am gândit că-l voi scrie în şase luni sau un an. Dar mi-a luat cinci ani şi jumătate! Scriindu-l, am învăţat, de fapt, să scriu. Iată romanul care m-a iniţiat în literatura pe care voiam s-o scriu. A fost un mijloc de descoperire. Romanul avea multe pagini scrise prost la început, când nu ştiam cu adevărat ce fac, bâjbâiam.

Primele obstacole

Aţi căutat un editor?

Am avut noroc. A fost publicat de prima editură la care m-am dus. Altminteri, ar fi fost greu. Şi oricum a fost, pentru că primul meu roman, „Grimus", n-a plăcut deloc. Nu aveam „presă bună". Şi, dintr-odată, îmi apare un roman lung...

Şi vin şi primii bani câştigaţi în calitate de scriitor...

Da. Am luat 1700 de lire pe „Grimus", care atunci însemnau mai mult ca acum, dar nu foarte mult. Pe „Copiii din miez de noapte" am luat un avans de 1200 de lire!

Recunosc că am mai încasat ceva mai târziu! Dar avansul a fost o sumă ridicolă. Unul dintre rapoartele întocmite de lectorii editurii a fost negativ. Recomandarea era să scriu povestiri mai întâi. Dar, din fericire, editorului în plăcuse cartea şi a fost dezamăgit când a citit referatul. Şi a mai dat romanul unui lector. Al doilea referat a fost elogios.

Pe-atunci editura Jonathan Cape era condusă de un adevărat profesionist, care i-a cerut editorului un fragment din romanul meu, primele 150 de pagini, ca să le citească. Le-a luat acasă, le-a citit şi a doua zi de dimineaţă i-a spus editorului: „Dacă nu cumperi cartea asta până la ora 12, eşti concediat!" S-a sfârşit cu bine, dar am avut de trecut un hop.

Am avut noroc şi că Jonathan Cape colabora atunci cu editura Knopf din SUA, care a cumpărt romanul. Şi astfel cartea a stârnit interes, din moment ce a fost achilizionată de profesionişti de un asemenea nivel.

Excentrici pentru publicitate

Şi vă câştigaţi existenţa lucrând la o agenţie de publicitate...

Publicitatea e un univers foarte bizar. În anii '70, era cu totul altfel decât acum. Agenţiile aveau mult mai mulţi bani la dispoziţie şi le plăcea să lucreze part-time cu oameni excentrici, care să facă lucruri mai interesante. Erau mulţi care nu doreau să lucreze în domeniu, dar aveau nevoie de bani, aşa că se angajau în regim part-time.

Erau o groază de oameni interesanţi - scriitori şi artişti care mai târziu au avut succes ca cineaşti. O mulţime din ei au început cu reclame. Mulţi dintre cei care acum fac parte din plutonul întâi al industriei britanice de film au început de la reclame: Alan Parker, Hugh Hudson, Ridley Scott, Turney Scott. De Cu Nicholas Rope? Am făcut o reclamă la şampon şi una la un uscător de păr. Înainte de „Top Gun"! Era plăcut, fiindcă oamenii erau foarte ingenioşi. Erau ca mine: aveau o slujbă care să le permită să facă şi altceva.

Mai ţineţi minte vreun slogan pe care l-aţi creat?

Da. Unul celebru în Anglia, dintr-o reclamă la prăjiturele cu frişcă: „Naughty, but nice!" („Rele, dar bune!") Iniţial, clientul l-a respins, spunându-mi: „De fapt, le zici oamenilor că prăjiturile cu frişcă îngraşă"! Şi i-am răspuns că oamenii oricum ştiu asta! Aşa că se concentreze pe „dar bune"! Dar l-a respins. Apoi am plecat de la agenţie. Dar anul următor un om mai convingător l-a preluat şi a fost acceptat. Eu nu mai lucram acolo. Într-o zi, mergând pe stradă, am dat de sloganul meu. Şi m-am gândit „E clar că cineva se pricepe mai bine ca mine!"

„Emigraţia e cel mai interesant fenomen din zilele noastre"

Apoi aţi scris despre emigraţie în mai toate cărţile dvs.. Cum se poate transforma tristeţea, trauma acestei experienţe în bucurie? E posibil?

Cred că, în general, am încercat să prezint fenomenul nu ca pe o tragedie, ci ca pe o forţă creatoare. Încă din etapa de început a carierei mele, am simţit că trăim într-o epocă pentru care emigrarţia este definitorie. Este pentru prima dată în istorie când atât de mulţi oameni se tot mută, în întreaga lume, şi sfârşesc în alt spaţiu decât cel din care au pornit.

Nu este vorba numai despre emigrarea dintr-o ţară în alta, ci şi despre cea de la nivel naţional. Strămutarea de la ţară la oraş, de exemplu, este un fenomen de amploare aproape pretutindeni. Aseara am aflat că şi aici, la Bucureşti, se stabilesc oameni din alte spaţii.

Uneori, am impresia că migraţia din interiorul aceleiaşi ţări poate fi un fenomen şi mai complicat decât cea transnaţională. Dacă vii de la Bombay la Londra, ca mine, te muţi dintr-o metropolă în alta. Dacă ştii ce înseamnă să trăieşti într-un oraş mare, acomodarea nu e atât de grea. Dar dacă vii dintr-un sătuc într-o metropolă, adaptarea porneşte de la un şoc, chiar dacă eşti în ţară ta.

Emigraţia este cel mai interesant fenomen din zilele noastre, din epoca oraşului modern. Dacă locuieşti într-un oraş mare, în New York, de pildă, constaţi că doar 20%-30% din locuitori s-au născut la New York. Este, aşadar, o lume creată graţie emigraţiei. Dacă mergeam pe această idee, fenomenul are, evident, un potenţial uriaş. Oraşul modern e rezultatul migraţiei.

Cu toţii locuim în metropole şi ne place. Dar în ultimele decenii s-a conturat un fel de ostilitate faţă de fenomen. Şi era are legătură cu rasismul, bigotismul etc. Şi există probleme şi în interiorul fiecărei comunităţile de imigranţi. Există şi conflictul dintre generaţii, între părinţi şi copii. Comunitatea musulmană din Anglia are o ciudăţenie: generaţia părinţilor e mai liberală decât cea a copiilor, ceea ce e contrariant.

Imigranţii din primele generaţii sunt conservatori. Însă copiii lor s-au familiarizat cu civilizaţia în care s-au stabilit şi sunt mai deschişi. Iar apoi a fost invers.

Părinţii au devenit flexibili, însă odraslele lor nu.De ce?

Este consecinţa Islamului global. Aşa stau lucrurile. E cam neplăcut. Prin urmare, iată o temă inepuizabilă şi ofertantă pentru mine. Şi sigur că după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 şi schimbarea produsă în lume, emigraţia e percepută ca un fenomen mai deranjat, ceea ce înainte nu se întâmpla în aceeaşi măsură. Reacţia este extrem de negativă, mai ales în SUA. În definitiv, şi eu sunt un scriitor emigrant. Dacă n-aş fi emigrat, n-aş fi scris.

„N-am simţit niciodată că sunt în două lumi separate"

Pentru dvs., tânărul născut în India, cum a fost adaptarea la Occident?

Am avut norocul să cresc într-un oraş foarte cosmopolit. Pentru mine, cultura occidentală şi cea orientală sunt de-a pururi inseparabile. Erau astfel chiar când trăiam la Bombay, chiar dinainte să ajung în Occident. Bombay nu e o străveche cetate indiană, ci un oraş construit de britanici în India.

Înainte de venirea englezilor acolo erau doar sate de pescari, iar un oraş străvechi nici n-a existat. Să creşti în Bombay înseamna să înţelegi că oraşul exista graţie întâlnirii dintre civilizaţii. N-am simţit niciodată că sunt două lumi separate. Dimpotrivă, întotdeauna am simţit că sunt legate una de cealaltă, nu doar teoretic, ci chiar în mine însumi. La Bombay, am mers la Şcoala Catedralei. După cum arată şi numele, era o instituţie britanică de misionariat creştin.

Şi când aţi ajuns în Anglia?

Mi s-a părut că ştiu multe despre lumea de acolo. Apoi mi-am dat seama că, de fapt, nu ştiu absolut nimic. Am aflat ce înseamnă rasismul şi să fii diferit. Dar eu nu m-am simţit niciodată diferit. În India, nu m-am simţit niciodat altfel şi nu m-am aşteptat să fiu tratat altfel.

Dar am fost. Ştiţi, copiii sunt răi, sunt nişte făpturi extrem de crude, mai ales băieţii închişi în pension. Sunt nişte bestii. De aceea primul contact a fost dur. Am înţeles că, pentru alţii, sunt un străin, deşi înainte nu mă simţisem niciodată de pe altă planetă. Adevărul e că timpul petrecut la pensionul din Anglia n-a fost uşor. Nici n-am vrut să rămân acolo. Am plecat de la Cambridge şi l-am implorat pe tata să nu mă trimită înapoi.

Universitatea din Bombay e una foarte bună. I-am zis că n-am nici un motiv să nu studiez acolo. De ce să mă întorc în ţara aia groaznică? Tata studiase şi el la Cambridge, tot la King's College.

A insistat şi m-a convins să mă întors. Acum îmi pare bine că a fost aşa şi îi sunt recunoscător. În loc de excludere şi discriminare, la Cambridge am trăit o experienţă mult mai amplă şi nu m-am simţit exclus. Mi-a plăcut la universitate. Anii '65-'68 au fost vremuri bune pentru studenţi, probabil cea mai bună perioadă din ultimii 50 de ani, din tot felul de motive.

Inteligent, străin şi slab la sport

Colegii vă credeau inferior pentru că eraţi din India?

Când eşti la un pension englezesc, există trei greşeli impardonabile. Dacă faci doar două, scapi. Dar nu şi dacă le faci pe toate trei. Prima e să fii inteligent. Mare greşeală! A doua e să fii străin. Încă o greşeală gravă!

Şi a treia, cea mai gravă, e să nu fii bun la sport. Dacă eşti şi inteligent, şi străin, dar te pricepi la sport, eşti iertat. Dacă eşti străin, te pricepi la sport, dar nu eşti prea isteţ, eşti iertat. Dacă eşti deştept, nu te pricepi la sport, dar eşti de-al lor, eşti iertat. Eu eram inteligent, străin şi slab la sport.

Deci mi-au venit de hac. Iată cu ce formă de rasism am dat piept! Nu cu rasismul serios, deşi el exista. De câte ori, când am ajuns în camera mea, mi-am găsit documentele şi hârtiile sfâşiate şi împrăştiate şi am dat de slogane scrise pe pereţi. Nici acum nu ştiu dacă a fost o formă cât se poate de serioasă de rasism sau doar răutatea unui băietan. Fiind vorba despre adolescenţi de 14-16 ani, nu poţi să iei un astfel de comportament drept o consecinţă a unei ideologii. Am trăit şi momente grele, şi clipe minunate la Cambridge.

„Legăturile nu se pot rupe"

Şi emigraţia a devenit o temă omiprezentă, alături de relaţia dintre cultura occidentală şi cea orientală.

Desigur. Aşa arată lumea acum. Ne place sau nu, legăturile nu se pot rupe. Astfel e lumea în care trăim. Dacă treci printr-o experienţă ca a mea - am trăit în India şi Pakistan şi am ajuns să locuiesc în Anglia şi SUA - poţi povesti ce înseamnă să trăieşti într-o asemenea lume.

Dar lumea n-a fost întodeauna aşa. Când lucram la „Copiii din miez de noapte", voiam să scriu o carte despre universul în care crescusem, fără să am în vedere o perspectivă globală. Apoi, treptat, am conştientizat că legăturile constituie un subiect, o tema vitală.

Pe 11 septembrie 2001, istoria occidentală s-a ciocnit radical cu istoria arabă la New York. Şi în ziua aceea cele două istorii au fost una singură. Ca să înţelegi istoria New York-ului, trebuie să înţelegi măcar unele aspecte din istoria lumii arabe. Oamenii au înţeles că nu trăiesc în căsuţe separate. Şi cred că spre această zona s-au îndreptat cărţile mele.

„Un roman trebuie să fie un motor de poveşti"

Ele au succes datorită poveştii sau datorită scriiturii?

Secolul XX a fost secolul ficţiunii, care avea de toate: personaje, limbaj, stil, idei. Dar adesea nu era un motor de poveşti. Or, un roman trebuie să fie un motor de poveşti, mai ales dacă e unul de proporţii. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să spui întotdeauna o poveste cap-coadă. Dar trebuie să ai ceva care să-l facă pe om să citească 600 de pagini. Dacă n-ai, nu citeşte. Eu nu recurg la naraţiunea liniară.

Poate că, din punct de vedere formal, "Versetele satanice" e cel mai complicat roman al meu. Am recurs la o tehnică cu care oamenii nu erau familiarizaţi la momentul respectiv: mai multe poveşti întreţesute. Atunci părea o ciudăţenie. Acum e ceva normal, mai ales în arta cinematografică. Multe filme sunt astfel. Acum avem cititori iniţiaţi. Dar atunci ce am făcut eu în carte era şocant, un roman cu poveşti care se schimbă. Întorci pagina şi dai de alta. Şi mi-am dat seama că, dacă sunt în stare să fac inventez poveşti interesante, cititorii nu vor renunţa la cărţile mele.

Dar ce reacţii au stârnit „Versetele satanice"...

Romanul a atras cititori neavizaţi. L-au luat pentru că l-au văzut la ştiri. Dar mă bucur că acum, după 20 de ani, oamenii se mai apucă să-l citească numai pentru că îi interesează literatura, ci nu pentru că a stârnit un mare scandal.Când conferenţiez în universităţi, observ că studenţii nu mai ţin minte incidentele de atunci. E normal, în 1989 aveau 2-3 ani. Pentru ei, contează opera de ficţiune. Literatura în sine îi interesează. E o împlinire adusă de trecerea timpului. Acum romanul are, în sfârşit, o viaţă în universul literaturii.

Controversa stârnită de acest roman şi consecinţele ei au dat naştere câtorva legende despre Salman Rushdie. Avem o curiozitate: e adevărat că Ian McEwan v-a adăpostit în taină când eraţi ameninţat?

Da. O noapte! Astfel de născociri iau nişte proporţii nebuneşti. Am petrecut o noapte în casa lui McEwan din Oxfordshire, cu nişte prieteni. Am luat cina împreună! Altă fabulaţie e că mulţi ani aş fi stat ascuns în casa lui Bono din Dublin. Irlandezii chiar au crezut ani buni că mă pitesc în casa lui Bono! Dar n-am fost acolo decât trei weekend-uri, ceea ce nu înseamnă că am locuit acolo! Sunt nişte fabulaţii care circulă despre mine. Însă e adevărat e că prietenii mei m-au sprijinit, ceea ce a contat mult mai mult. Mi-au fost loiali, au strâns rândurile în jurul meu, ceea ce m-a ajutat să depăşesc momentul. Au fost un aliat minunat.

Cititorul primează

Când scrieţi, vă gândiţi la cel care vă va citi?

Din ce în ce mai mult. Reacţia cititorului depinde de înlănţuirea secvenţelor care dau informaţiile. Pentru că, orice carte ai scrie, poţi descoperi cel mai bun mod în care poţi spune povestea. Dar trebuie s-o descoperi şi să înţelegi ordinea pe care o preferă cititorul.

Dacă descoperi asta, îi poţi spune aproape orice. Regizorul Pedro Almodovar e un maestru în această artă. Filmele lui au o structură foarte complicată: mai multe timpuri şi poveşti-în-poveşti. E complexă. Dar să le vezi nu e o experienţă complexă, simţi că decurg firesc, ca şi cum ţi-ar spune exact ce vrei să ştii exact în clipa în care vrei să ştii. Şi se opreşte când vrei să se oprească. Are o dibăcie aproape neverosimilă în a-i da spectatorului ce vrea să vadă. Cu alte cuvinte, ştie să spună o poveste.

Scriind „Seducătoarea din Florenţa", m-am confruntat cu o problemă tehnică: există două planuri ale acţiunii, separate de o distanţă de mii de mile în spaţiu, iar în timp, de o jumătate de secol. Cititorul trebuie să treacă rapid de la unul la altul. Dacă povestea nu e scrisă bine, poate fi foarte enervant pentru cititor, care s-ar putea întreba „De ce suntem aici? Parcă eram dincolo! De ce trebuie să ascult asta acum?"

Când am terminat de scris romanul, am apelat la câţiva prieteni şi editori, rugându-mi să citească şi să-mi semnaleze secvenţele la care s-au enervat şi de ce. Le-am zis că n-am nevoie să-mi spună că romanul e bun, că nu asta mă interesează. Ei au citit şi mi-au spus care sunt problemele, din punctul lor de vedere. Mi-am dat seama că folosisem prea des procedeul „înainte-înapoi", ceea ce distrăgea atenţia cititorului. Aşa că am simplificat structura şi am construit secvenţe mai ample pentru ambele planuri ale poveştii. Şi, la un moment dat, am conştientizat că astfel mecanismul nu stârneşte iritare.


„Nu ştiam cum să scriu"

Scrisul e un fel de ocupaţie de zi cu zi pentru dvs.?

Da. Scriu ca şi cum a scrie ar fi o slujă de zi cu zi. Numărul de ore pe care le petrec scriind în fiecare zi variază. Depinde de punctul în care am ajuns cu cartea. Să creezi ceva din nimic e cel mai solicitant pentru mintea omenească. E epuizant să stai cu o pagină goală în faţă 3-4 ore. E istovitor.

Poţi lucra mai mult, dar e în zadar. În câteva ore, ţi se goleşte creierul. Aşa că iau o pauză, iar seara recitesc întotdeauna ce am scris. Uneori, reuşesc să ameliorez situaţia. Dar atunci cânt textul e în fază înaintată pot lucra ore în şir, 10-12 pe zi. Devine un fel de nebunie.

Dar dacă n-aveţi inspiraţie? Cum ieşiţi din impas?

Lucrând. N-am alt răspuns. Dar perioadele în care n-ai nici un plan, nu ştii ce va urma sunt cele mai fertile. În astfel de momente o poţi lua în orice direcţie. Eu sunt acum într-o astfel de perioadă. Am terminat de scris un roman şi un scenariu. Nu ştiu ce-o să fac în continuare.

Deci a scrie înseamnă în primul rând a trudi.

Da. Inspiraţia nu vine decât prin trudă. Nu poţi sta la umbra unui copac să-ţi vina inspiraţia. Asta e o fabulaţie. Dar se poate ca, scriind, să descoperi ceva neaşteptat, ceva despre care-ţi dai seama că e ofertant. Şi îţi păstrezi entuziasmul cât scrii vreo 10 fraze. Dar, din nefericire, astfel de clipe nu sunt suficient de multe. Ori de câte ori ţi se întâmplă, nu te atinge de acel „ceva", orice ar fi el. Lasă-l aşa!

Aşa a fost când am scris primul paragraf din „Copiii din miez de noapte". Nu ştiam cum să scriu, bâjbâiam. Nici măcar nu era la persoana I, ci la persoana a III-a. Nu-mi ieşea. Şi într-o zi mi-am zis „Ia să văd ce iese dacă las personajul să spună povestea."

M-am apucat de scris şi vocea lui s-a ivit dinlăuntrul meu. Pur şi simplu n-am ştiu de unde a apărut şi ce e. Apoi mi-am spus „orice o fi fiind, e un lucru bunicel." A fost inspiraţie, dar a apărut după luni întregi de căutat ceva ce nu vrea să-şi dezvăluie taina. Dar apoi şi-a dezvăluit-o. Mă tem că truda nu poate fi înlocuită cu altceva.

Scrieţi numai în engleză?

Da. Limba mea maternă e urdu şi încă o vorbesc. Ştiu şi hindi foarte bine. Scrisorile pentru mama le scriam în urdu.

Cum arată romanul perfect? Există romane perfecte?

Nu. Criticul literar american Randall Jarrell spunea că un roman este o scriere de dimensiuni mari cu care ceva nu e în regulă! Cred că are dreptate. Dacă vrei să scrii ceva ce nu e poezie şi are câteva sute de mii de cuvinte („Copiii din miez de noapte" are 300. 000 de cuvinte), n-ai de ales.

E clar că nu toate cuvintele vor fi perfecte. Nu trebuie să fii Shakespeare. Vor fi imperfecţiuni. Şi, la un moment dat, te resemnezi şi accepţi realitatea. Încerci, evident, să le redresezi. Dar o scriere perfectă nu poţi face. În sfera literaturii nu există absolut. E o chestiune care se reduce la gustul personal.

Cărţile mele au avut cronici pozitive, în care o anumită frază era dată exemplu pentru reuşită, şi cronice negative, în care exact aceeaşi frază era dată exemplu de nereuşită. Tocmai aici e problema. Vorbim despre ce se întâmplă când imaginaţia scriitorului interacţionează cu cea a cititorului.

„Traducerea e cea mai subestimată artă din lume"

Dar traduceri perfecte există? Aveţi vreo metodă prin care verificaţi traducerile cărţilor dvs.?

Pe de o parte, e minunat că se traduc şi o mulţime de oameni află câte ceva despre Orient. Pe de altă parte, engleza e o limbă din şi în care e greu de tradus. Aşa că adesea mi se întâmplă să cunosc scriitori care m-au citit, ca aici, în România, dar pe care eu nu i-am citit, pentru că nu sunt traduşi. Uneori, pare o impoliteţe. Ei ţi-au citit cărţile, dar tu nu le-ai citit pe ale lor.

Să fii traducător înseamnă să fii hărăzit cu un talent minunat. Traducerea e cea mai subestimată artă din lume.

E o muncă extrem de grea şi o traducere bună e o realizare foarte importantă. Iar o traducere reuşită presupune să nu simţi arta traducătorului şi personalitatea lui, astfel ca originarul să-i poată vorbi cititorului. Tocmai de aceea traducătorii nu sunt preţuiţi la justa valoare nu de scriitori, ci de ceilalţi. Am avut probleme cu traducerea cărţilor mele.

Însă am avut norocul ca în anumite ţări romanele să-mi fie traduse de acelaşi traducător. Uneori, traducătorul ajunge să cunoscă opera scriitorului mai bine decât scriitorul însuşi. Aici e vorba despre încrederea în cineva care a plonjat în adâncurile muncii tale. Ştii că va face treabă bună.

Pe de altă parte, contractul de traducere a cărţilor mere include o prevedere standard: un expert independent care să verifice traducerea şi să facă un referat. Aşa că, dacă apar probleme, le putem rezolva. Însă editorul e principalul responsabil de calitatea traducerii.

Dacă el zice că traducerea e proastă, e clar că romanul meu va fi mort în limba cu pricina. Deci e şi în interesul lui să se asigure că traducerea e bună. În cele din urmă, editorul e omul pe care te bazezi.

„Îmi plac o mulţime de scriitori"

Care sunt scriitorii dvs. preferaţi? Dar gânditorii contemporani?

Vedeţi dvs., eu nu sunt o structură de tip teoretic. Am impresia că oamenii mă cred mai intelectual decât sunt! Când scriu, încep de la un personaj, de la un anumit tip de vorbire sau de la o situaţie. Aşadar, de la un element neteoretic.

Îmi plac scriitorii de pe lista clasică. Nici o noutate. Stilul lui Italo Calvino, cu care m-am împrietenit în ultimii lui ani de viaţă, mi-a fost de un real ajutor când am scris „Seducătoarea din Florenţa". La apariţia traducerii în italiană a romanului meu „Copiii din miez de noapte", m-a încurajat foarte mult.

A scris un articol amplu despre cartea mea în revista „Republica" din Italia şi astfel cititorii italieni au făcut cunoştinţă cu opera mea. „Seducătoarea.." abundă în călătorii şi spaţii diferite. Citind romanul, n-ai cum să nu te gândeşti la „Oraşele invizibile" ale lui Calvino. Dialogul dintre Marco Polo şi Kublai Khan, de exemplu, prezintă unele asemănări cu această proză a scriitorului italian, deşi „Oraşe invizibile" are de-a face mai mult cu Veneţia decât cu Florenţa.

Oricum, este vorba despre o modalitate de a reflecta asupra trecutului. Şi stilul în care Calvino scrie poveşti cu tâlc m-a ajutat. În „Seducătoarea..." există chiar un pasaj cu rol de omagiu pentru Italo Calvino. El a fost prozator, dar şi editorul unei minunate culegeri de poveşti populare din Italia. Bănuiala mea e că pe unele le-a născocit el. Unele sunt foarte cunoascute, cum ar fi „Dragostea celor trei portocale", dar altele prea seamănă cu stilul lui Calvino.

În romanul meu, un personaj spune la un moment dat povestea uriaşului mort pe jumătate. E născocirea mea, o fabulaţie pe care am inserat-o tocmai ca să trimită cu gândul la Calvino. E vorba despre un uriaş care ziua e mort, iar noaptea învie. Am ales o asemenea istorisire pentru că am dorit ca romanul să aibă ceva din aroma basmului popular, să dea senzaţia de poveste de demult, pe care întâmplare face s-o spun acum. Am urmărit să descopăr tonul potrivit. Deci cartea lui Calvino a avut o contribuţie.

Îmi plac o mulţime de scriitori. Dar opiniile se mai şi schimbă. Când eram mult mai tânăr, îl admiram enorm pe prozatorul american Thomas Pynchon, de exemplu. Dar acum nu-mi mai place aşa de mult. I-am citit ultimele cărţi şi nu mi s-a mai părut un scriitor atât de bun cum credeam eu. Alteori, se întâmplă invers.

Am descoperit mult mai multe în cărţile unor scriitori pe care îi lăsasem deoparte. Când am scris „Furia", scriitorul pe care l-am avut îm minte a fost Balzac. Însă nimeni nu m-a asociat vreodată cu el! În realitate, m-a influenţat „Eugenie Grandet". La începutul romanului, Balzac face un zoom încet. Întâi ne arată oraşul şi atmosfera lui, apoi cartierul, împrejurimile, strada şi oamenii ei, apoi o anumită casă, o încăpere şi, în sfârşit, înăuntru, o femeie care stă pe un scaun. Şi aşa începe să ne spună povestea ei. Dacă ştii cum să ajungi la femeia care stă pe scaun, ai cheia. Mi s-a părut o şmecherie bună şi am încercat s-o fur.


„Să creezi o lume de care să se bucure oamenii"

Dar la romanul „Seducătoarea din Florenţa" de ce aţi simţiti nevoia să adăugaţi o bibliografie?

Mi s-a părut un gest de minimă politeţe. Din moment ce anumite cărţi mi-au folosit, mi s-a părut normal să arată că, fără ele, ficţiunea mea n-ar fi existat. Nu e nimic neobişnuit pentru un roman istoric. Pe de altă parte, când scrii o carte vrei să creezi o lume de care să se bucure oamenii şi în care să dorească să pătrundă. Şi m-am gândit că, dacă romanul a plăcut, poate că cititorii vor dori să meargă mai departe, să continue călătoria, nu numai prin intermediul romanului meu.

Poate că i-a interesat universul indian, lumea otomană, Renaşterea sau descoperirea Lumii Noii, o secvenţă din ultima parte a cărţii. Toată lumea m-a întrebat de ce am pus o bibliografie. Ca să-mi exprim recunoştinţa şi ca prin alte cărţi călătoria poate continua.

Apropo de călătorii în spaţii diferite, cunoaşteţi vreun scriitor român?

Nu. Cum spuneam, traducerea e problema. În engleză sunt disponibile foarte puţine cărţi ale scriitorilor români. Cele mai cunoscute îmi sunt piesele lui Eugen Ionescu. Am şi jucat în două dintre ele. Şi chiar îmi plac piesele lui. Am avut o perioadă în care m-a preocupat teatrul absurd. Ionescu e, probabil, cel mai bun. Despre Beckett nu cred că e într-adevăr scriitor de literatură absurdă.

„Fiecare premiu e o formă de excentricitate"

Herta Muller, scriitoare de origine română, a câştigat Nobelul pentru literatură anul acesta. Ce părere aveţi despre literatura ei?

Nu prea am nici o părere. Desemnarea ei m-a suprins, iar scrierile nu-mi erau cunoscute. „Granta", revista de literatură anglo-americană, a publicat câteva texte de-ale ei. Le-am citit. Dar romanele nu. Din câte ştiu, cărţile ei povestesc ce cumplit era în epoca Ceauşescu şi chiar era, fără îndoială.

Ce mai înseamnă premiul Nobel azi?

Nu ştiu. E o chestie care se decernează la Stockholm în fiecare an. Pentru câştigător, înseamnă o grămadă de bani. Problema e aceeaşi în cazul tuturor premiilor: juriile sunt alcătuite din fiinţe omeneşti. Iar oamenii fac alegeri idiosincratice. Alegerea câştigătorului Nobelului pentru literatură e acelaşi lucru cu alegerea papei. Dacă încuiem nişte oameni într-o încăpere, vom constata că mulţi fac alegeri bizare. Fiecare premiu din lume e o formă de excentricitate. Booker Prize e o ciudăţenie pentru că juriul se schimbă în fiecare an.

Are cinci membri, dar alţii în fiecare an. Gustul personal al membrilor juriului poate varia dramatic. Dacă juriul e interesat de exact tipul de carte pe care ai publicat-o în acel an înseamnă că ai noroc. În cazul premiului Goncourt, problema e că nu contează decât volumele publicate la cele patru edituri care domină piaţa. Dacă nu eşti publicat de una dintre ele, n-ai nici o şansă. La premiul Strega, juriul e mereu acelaşi.

Prin urmare, membrii fac lobby pentru un anumit câştigător. Trebuie să-i suni şi să-i rogi să te voteze pe tine.

Nu doar unul e ciudat, ci toate. Premiul Nobel e de neînţeles. Asta se întâmplă şi pentru că decidenţii nu fac niciodată nici o precizare despre dezbatere. Totul e o speculaţie. E valabil pentru toate premiile.

Valorile evidente ar trebui să câştige Nobelul

Contextul politic joacă vreun rol?

Habar n-am. Ei neagă întotdeană, ceea ce nu înseamnă că e aşa. Însă nu cunosc situaţia, sincer. Nu am fir care să mă conecteze la Academia

Şi Salman Rushdie!

Eu vorbeam despre scriitori răposaţi! Dacă aş avea putere de decizie, aş opta pentru Philip Roth. Nu mai e tânăr. Iar opera lui cuprinde scrieri de tinereţe strălucite, scrieri de maturitate strălucite şi scrieri recente strălucite. Nu ştiu care alt scriitor ar merita Nobelul mai mult decât el. Cred că e dezamăgit an de an! Glumesc, fireşte.




Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările