Sămădăii nu mor VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Nevasta de crâşmar (Rodica Lazăr), în braţele „sămădăului“ Zoli (Bogdán Zsolt)
Nevasta de crâşmar (Rodica Lazăr), în braţele „sămădăului“ Zoli (Bogdán Zsolt)

ÎNAVUŢIRE Aflat la al treilea lungmetraj, regizorul Maran Crişan dă, în sfârşit, lovitura cu thrillerul „Orizont“, adaptare liberă (şi nu prea) după nuvela clasică „Moara cu noroc“, în care se vede că resorturile comportamentului uman rămân aceleaşi, indiferent de epoca istorică.

Era timpul, într-adevăr, ca aşa-zisul Noul Cinema Românesc să-şi domolească furia experimentală, alonja „mizerabilistă“ şi ignorarea, dacă nu dispreţul făţiş, faţă de public, aspecte care, în timp, i-au devenit un fel de mărci distinctive. Nimic mai potrivit, pentru aşa ceva, decât o ecranizare (fie ea şi liberă; mai importante sunt contemporaneizarea şi actualizarea materialului original) după un text clasic, canonic cum se zice, al literaturii române. Slavici face parte dintre cei patru „mari clasici“, şi de-abia acum putem vedea, cu o privire atentă, soliditatea materialului literar şi narativ, tipic ardelenesc, oferit de scriitor.

Un admirabil regizor mediu

La rândul său, Marian Crişan (care face 40 de ani în toamna acestui an) este un regizor care, încă de la apreciatul debut în lungmetraj cu „Morgen“ (2010), s-a instalat ferm într-un solid pluton mediu al NCR-ului, dând filme lăudabile şi necesare (şi, foarte important, cu poveşti care vin în întâmpinarea oricărui tip de spectator onest), dincolo de acţiunile unor genialoizi ca Puiu, Mungiu sau Porumboiu. Din acest demn de apreciat pluton mediu de care vorbesc, strict necesar oricărei cinematografii decente, mai fac parte Călin Peter Netzer, Constantin Popescu jr. şi ar mai fi putut intra şi Adrian Sitaru, dacă, după excelentul debut cu „Pescuit sportiv”, involuţia sa nu ar fi fost, după părerea mea, dramatică (rămâne să vedem şi noul lui film, „Ilegitim“, prezentat în premieră la Festivalul de la Berlin).

Al doilea lungmetraj al acestui autor, „Rocker“ (2012), era exact un astfel de film, dând seamă, pentru cine putea să vadă, de o „aşezare“ a „noului val“, de o domolire a „furiei“ experimentale şi narative a acestuia. În plus, să nu uităm nici că Marian Crişan este posesorul unui premiu foarte important, Palme d’Or pentru scurtmetraj la Cannes, obţinut în 2008 pentru „Megatron“ (chiar dacă nu era, după părerea mea, chiar un film extraordinar, nu contează) – performanţă pe care-a mai realizat-o, în anii 2000, doar Cătălin Mitulescu cu „Trafic“, în 2004. Aşadar, un film precum această adaptare după „Moara cu noroc“ a lui Slavici, transformată acum într-un thriller de atmosferă, era cum nu se poate mai aşteptat de la (încă) tânărul regizor.

Sămădăi au fost, sămădăi sunt încă

Marian Crişan este născut în Salonta, aşadar este un fiu al Bihorului, şi toate cele trei filme de lungmetraj ale sale dau seamă de specificul acestui loc, desfăşurându-se în spaţiul originar al artistului (primele două în Oradea, acesta de-acum în zona limitrofă dintre Ardealul propriu-zis şi Crişana). Nuvela lui Slavici era plasată în pusta arădeană, „cu Munţii Bihorului în spate“, scenaristul Crişan mută acţiunea mai la nord(-est): personajele din „Orizont“ au aceiaşi Munţi ai Bihorului în spate, dar se află pe direcţia spre Cluj. Ca şi în nuvelă, un cuplu, Lucian şi Andra (András Hatházi şi Rodica Lazăr), încearcă să strângă nişte bani gestionând o locantă, de data aceasta închiriind o cabană, numită „Orizont“, în vârf de munte, dar la marginea drumului de acces, aşadar „cu vad“.

Şi tot ca în textul de bază, cei doi cad în mrejele şi se încurcă-n iţele întinse de un cap al infracţiunii local, cum era Sămădăul (porcar cu stare) din nuvela lui Slavici. De data aceasta, nu mai avem turme de porci şi jafuri la drumul mare, ci este vorba despre mafia defrişărilor ilegale de păduri, condusă de un anume Zoli (Bogdán Zsolt), dar resorturile corupţiei sunt absolut aceleaşi. Cu certitudine, Marian Crişan a văzut în textul capodoperei lui Slavici tocmai această perenitate a relaţiilor dintre personajele principale, actualitatea sa „peste mode şi timp“. Dacă Victor Iliu realiza, în anii ’50, după nuvela lui Slavici un film cu structură de western, afirmând însă că toate elementele pentru aceasta se găseau deja în textul clasic, Crişan – servit de muzica haunting, „à la Hitchcock“, a lui Cristian Lolea – alege calea unui thriller de atmosferă (deşi filmul său nu este, totuşi, un adevărat film de gen), în care tensiunea se acumulează lent, dar inexorabil.

Mari actori maghiari

Este teribil felul în care furia, disperarea şi exasperarea încep să se citească pe figura altfel taciturnului şi paşnicului personaj interpretat de András Hatházi, până la dezlănţuirea şi explozia de violenţă din final. Este a doua oară când Marian Crişan lucrează cu acest excelent actor de origine maghiară, după admirabilul „Morgen“, şi important este şi că reface în acest film cuplul de excepţie pe care Hatházi şi Bogdán Zsolt îl construiesc pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca (a se vedea formidabilul spectacol cu „Unchiul Vania“ pus de Andrei Şerban aici în urmă cu nişte ani).

Li se alătură actori tineri, proveniţi tot din teatru, dar aflaţi în ascensiune, pe scenă şi pe ecran, în ultimii ani, cum ar fi Emilian Oprea (unul din ciracii lui Zoli) şi Rodica Lazăr. Valeriu Andriuţa, cunoscut din filmele lui Cristian Mungiu (preotul exorcist din „După dealuri“), îl interpretează pe cel care în nuvelă este poliţistul Pintea, acum un reprezentant al jandarmeriei montane.

Cuvântul „orizont“ care dă titlul funcţionează în acelaşi fel ca termenul „noroc“ din titlul iniţial, este o expresie a dorinţei personajelor de evadare, de schimbare de statut social. De altfel, regizorul renunţă la cadrele largi (peisaje montane etc.) şi creează o atmosferă din ce în ce mai claustrofobică, pe măsură ce „orizontul“ cuplului se îngustează implacabil (Crişan e ajutat permanent de creativitatea superbului director de imagine Oleg Mutu).


Info

Orizont (România, 2016)
Regia: Marian Crişan
Cu: András Hatházi, Rodica Lazăr, Bogdán Zsolt, Emilian Oprea, Valeriu Andriuţa

3 stele

Citeşte şi:

„Mizerie şi elegie“ – cronica mea la filmul „Rocker“ (2013), precedentul opus al lui Marian Crişan

interviul meu cu regizorul Marian Crişan, cu ocazia premierei debutului său cu „Morgen“ (2010)

un articol al meu din aceeaşi perioadă despre succesul filmului „Morgen“ la Festivalul de la Locarno

PORTRET DE REGIZOR

Unora le place Billy Wilder


Billy Wilder

Dacă ne referim strict la statuetele câştigate în calitate de regizor (/scenarist/producător, al aceluiaşi film), campionul absolut al Oscarurilor de acest fel, cu nu mai puţin de 6 distincţii, este Billy Wilder (1906-2002), evreul născut la începutul secolului XX în Galiţia austro-ungară, adoptat de Hollywood, după o scurtă etapă vienezo-berlineză, şi devenit unul dintre cei mai importanţi realizatori ai acestuia, decedat în mileniul III la 95 de ani, în Los Angeles-ul de la baza colinei care se identifică cu filmul american. Este incredibil numărul marilor lovituri cinematografice date de Billy Wilder de-a lungul unei cariere regizorale de doar patru decenii (25 de lungmetraje semnate între 1942 şi 1981).

Autor de comedii, drame, thrilleruri

Practic, nu există iubitor al comediei care să poată spune că nu a văzut niciunul dintre marile titluri realizate în acest gen de autorul de origine austriacă: „Sabrina“ (1954), „Şapte ani de căsnicie“ / „The Seven Year Itch“ (1955), „Unora le place jazzul“ / „Some Like It Hot“ (1959) – acestea două, roluri de referinţă pentru neuitata Marilyn Monroe –, „Apartamentul“ (1960) şi „Irma la Douce“ (1963) – ambele cu noua sa „muză“, actriţa Shirley MacLaine –, „Prima pagină“ / „The Front Page“ (1974) sau „Buddy Buddy“ (1981), acestea cu unul din cele mai durabile tandemuri de actori din istoria cinemaului, compus din Jack Lemmon (actorul-fetiş al regizorului) şi Walter Matthau.

Nici drama însă nu i-a fost străină marelui regizor, ba chiar este genul care l-a consacrat, în primul deceniu de carieră (până la prima comedie de succes, „Sabrina“): „Weekendul pierdut“ / „The Lost Weekend“ (dramă despre alcoolism, 1945), capodopera „Bulevardul amurgului“ / „Sunset Blvd.“ (una din cele mai mari pelicule despre Hollywood şi lumea filmului, 1950), drama de război „Stalag 17“ (1953), chiar şi filmul mai convenţional despre Lindbergh „The Spirit of St. Louis“ (1957), nu mai vorbesc despre un film neglijat de senectute ca „The Private Life of Sherlock Holmes“ (1970, despre care scrie pagini excelente romancierul englez Jonathan Coe într-un număr mai vechi al revistei „Cahiers du Cinéma“).

Reuşite majore a înregistrat chiar şi în genul thriller-ului: „Double Indemnity“ (1944, de fapt un tipic film noir) şi „Martorul acuzării“ / „Witness for the Prosecution“ (1957, după Agatha Christie) sunt cele mai clasice exemple. Cariera sa a culminat, spre final, cu un alt thriller, controversatul „Fedora“ / „Mitul Fedorei“ (1978), o nouă demascare a cinismului lumii filmului. Academia Americană de Film a ţinut cont de toate aceste segmente ale operei sale, pe care le-a premiat în mod egal: „Weekendul pierdut“ (pentru regie şi scenariu), „Bulevardul amurgului“ (pentru scenariu), „Apartamentul“ (pentru cel mai bun film, regie şi scenariu) sunt filmele pentru care a primit Oscarul, alături de numeroase alte nominalizări, ca scenarist şi ca regizor (plus Premiul Memorial Irving G. Thalberg în 1988).

S-a format într-un tabloid

Ca şi în cazul multor altora, Hollywoodul datorează geniul acestui artist creşterii antisemitismului în Germania după venirea la putere a lui Hitler, ceea ce a declanşat un veritabil exod peste Ocean al cineaştilor de origine evreiască. Samuel Wilder s-a născut în 1906, în Europa încă aflată spre final de belle epoque, într-o mică localitate din Galiţia, parte a Imperiului Austro-Ungar, acum aflată în Polonia. Iniţial se gândea să devină avocat (slavă Domnului c-a renunţat; probabil şi-a folosit această etapă pentru scenariul la „Martorul acuzării“), dar s-a răzgândit pentru a lucra ca reporter la un ziar vienez. Experienţa de aici l-a ajutat pentru a se muta la Berlin, unde a lucrat pentru cel mai mare tabloid al oraşului.

Intră în lumea filmului în 1929, ca scenarist, şi încă unul destul de prolific. Scrie scenariul pentru multe filme nemţeşti, până în 1933, când Adolf Hitler ajunge la putere. Restul este istorie. După o scurtă trecere prin Franţa, unde coscrie şi coregizează în 1934 un film, „Mauvaise graine“, traversează Oceanul, chiar în acelaşi an. Modelul său pe care în mod clar l-a emulat toată viaţa, atât în biografie cât şi în operă, este berlinezul Ernst Lubitsch (1892-1947), la rândul său devenit un pilon al Hollywoodului, pentru care a şi scris scenariul unor filme (cel mai cunoscut fiind „Ninotchka“, cu Greta Garbo, din 1939).

Top 5 filme importante

1. Unora le place jazzul / Some Like It Hot (SUA, 1959)
2. Bulevardul amurgului / Sunset Blvd. (SUA, 1950)
3. Apartamentul (SUA, 1960)
4. Double Indemnity (SUA, 1944)
5. Mitul Fedorei (Franţa-RFG, 1978)

Billy Wilder
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite