Arte

articolul anterior

Despărţiri: „The Island Within” (r. Ru Hasanov), „My Morning Laughter” (r. Marko Đorđević)

0
24 Aug 2020 16:09:44
Cătălin Olaru

Laureat cu Premiul pentru cea mai bună regie, “Daxildəki Ada”/”The Island Within” e împărţit în două capitole clar delimitate, care oglindesc narativ şi vizual traseul parcurs de erou către propria sa emancipare.  Laureat cu Premiul pentru cea mai bună regie, “Daxildəki Ada”/”The Island Within” e împărţit în două capitole clar delimitate, care oglindesc narativ şi vizual traseul parcurs de erou către propria sa emancipare.

În prima jumătate a filmului, viaţa lui Seymour Tahirbekov (Orkhan Ata) este dedicată în întregime şahului şi se desfăşoară în interiorul unor coordonate trasate cu o mână extrem de fermă de Khanlan Tahirbekov (Vidadi Hasanov), tatăl şi antrenorul său. Solemnitatea (pe care tandreţea nu o contaminează nici măcar în treacăt) cu care Khanlan prezidează asupra circumciziei în flashbackul din debut se prelungeşte în prezentul narativ, cu un plus de brutalitate. Aflat acum la o vârstă incertă (oricât între 20 şi 30 de ani), Seymour nu a devenit doar mai imprevizibil, ci are totodată o valoare de piaţă, dictată de titlul pe care îl deţine, de Mare maestru al şahului. Astfel, Khanlan nu doar că îl domină pe Seymour, ci anihilează simbolic influenţa pe care ar putea-o exercita orice alt ocupant al propriului său teritoriu: angajaţii hotelului unde sunt cazaţi pe durata unui turneu de şah, jurnalistul care îi ia un interviu fiului său, fotograful care se vede pus la punct în propriul lui studio sau ceilalţi membri ai echipei lui Seymour, pe care îi cheamă la ordin şi îi expediază în registrul contondent şi ocazional cu sadismul unui comandant de trupe.

Emasculările simbolice ale lui Seymour de către tatăl său sunt semnele de punctuaţie care marchează acest prim capitol, de la circumcizia din debut, la patul dublu pe care cei doi ajung să îl împartă, la palma pe care i-o administrează, care funcţionează ca substitut de şedinţă de life coaching. E un supliciu care se desfăşoară, în cea mai mare parte, într-o serie de interioare ale căror linii drepte şi culori contrastante sunt delimitate cu o rigurozitate manifestă.

În partea a doua a filmului, Seymour refuză să mai interpreteze partitura care i-a fost dată. Structura narativă devine mai laxă (scenariul lui Ru Hasanov lasă loc pentru improvizaţie, în acest segment), mişcările de cameră sunt mai ample, interioarele desenate cu rigla în mână lasă loc peisajului sălbatic de insulă aproape nelocuită, astfel încât roşul şi culorile puternice sunt înlocuite de griuri şi de tonuri crepusculare. Pe acest teren instabil, Hasanov e mai puţin în largul lui, regăsirea libertăţii fiind creionată stereotip, într-un portret din care nu lipsesc caii şi motocicletele. Dar acelaşi Hasanov are inspiraţia de a muta accentul pe fizicul mătăhălos al lui Seymour, care trece de la o instabilitate permanentă, de la o epuizantă luptă cu spaţiul înconjurător (cu aerul dislocat, cu scaunele pe care se aşază, care parcă trebuie cucerite, unul câte unul), la un nesperat echilibru. Centrul de greutate al filmului este acest corp, cu mişcările, cu carnea, cu hainele şi cu goliciunea lui.

Prezentat în cadrul secţiunii necompetiţionale In Focus, “Moj jutarnji smeh”/”My Morning Laughter” (r. Marko Đorđević) are în centru un erou masculin în multe privinţe similar, posesor al unui corp greoi şi mereu stingher, victimă a unor forţe pe care nu le poate controla.

Încă din prima scenă a filmului, Dejan (Filip Đurić) arată frustrare (că tatăl lui, despre care încă nu ştim că e tatăl lui, ci doar constatăm că arată ca o persoană fără adăpost, i-a mâncat toate clătitele), apoi neputinţă (de a-şi controla reacţiile – sparge un geam, apoi îşi cheamă mama să-l ajute). Neputinţa lui iniţială se va prelinge prin aproape toate scenele filmului. Dejan este victima tatălui său, dar şi a unui şofer de autobuz (al cărui cântec e clar că îl deranjează, dar nu ştie cum să gestioneze situaţia), a unui şarlatan (care ar trebui să-i ghicească viitorul, dar pare mai preocupat de  propriile lui compulsii de ordin erotic), al colegei care vorbeşte despre cancer la doar câteva zile după moartea tatălui său, al colegei care îl tot invită să o curteze (iar el îşi acoperă lipsa de experienţă sub o pătură de dezinteres mâncată de foarte multe molii).

Dejan se pierde în tot acest peisaj într-un mod cât se poate de concret. Raiaţii lui bej şi puloverul lui cu dungi se contopesc cu tapetul cancelariei, în care eroul chiar ar vrea să dispară, dacă s-ar putea, când Kaća (Ivana Vuković) porneşte o lungă şi stânjenitoare discuţie. Camera îl ajută, respectându-i spaţiul intim, ba chiar de multe ori se sitează la o distanţă apreciabilă faţă de el. Este cazul secvenţei în care acelaşi dreptunghi de hol de şcoală este încadrat suficient de mult timp încât Dejan să urce o scară, să-şi rezolve o treabă, nu se ştie care (timp în care pe scară urcă şi coboară alte personaje, elevi ai şcolii unde Dejan predă), apoi să se întoarcă, prefigurând o scenă din final. În acea scenă, Dejan decide să părăsească apartamentul Kaćei, dar camera încadrează cu încăpăţânare aceeaşi uşă, din dreptul căreia Kaća a plecat deja. Asta face ca noi să ştim deja că Dejan se va răzgândi şi, mai devreme sau mai târziu, va bate sau va suna, iar uşa se va deschide.

Debutantul în lungmetraj Marko Đorđević pune camera acolo unde nu te-ai aştepta şi o lasă să filmeze mai mult decât ai crede, ceea ce e un indiciu destul de clar al faptului că, spre deosebire de protagonistul lui, se simte cât se poate de bine în propria-i piele.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările