Sărbătoarea inedită, cea a spectacolelor noastre de operă

Încerc să observ ce anume i-a îndemnat la drum - în  zilele sfârşitului de lună, ale începutului de iulie - pe artiştii celor nouă teatre muzicale şi de operă din România şi din Moldova, din Chişinău.

Să recunoaştem, la noi, la Bucureşti, a fost o primă – aş numi-o – defilare de acest fel. Nici căldura excesivă şi nici oboseala firească nu a clătinat intenţia sutelor de artişti, de cântăreţi, de instrumentişti, de balerini, anume de a se întâlni cu publicul bucureştean, prezentându-ne, de la o zi la alta, creaţiile muzical-regizorale şi coregrafice cele mai populare, fiecare din zona sa de acţiune. Mă refer, desigur, la cele mai apreciate dar – pe cât a fost posibil – şi la cele mai originale în felul lor, din punct de vedere regizoral dar şi muzical-artistic.

În mod cert, în epoca dominată de percepţia vizual-dinamică, aspectul regizoral s-a bucurat de o sporită atracţiozitate. Am putut distinge, în parte, o anume strategie atent cântărită. In cazul în care vocile nu erau cele de excepţională etalare, aspectul scenic regizoral a fost cel care a compensat, cu rare excepţii, reuşita întregului spectacol. Este motivul pentru care prefer să menţionez, prioritar, reuşitele fiecărui colectiv în parte. Căci bucuria de a fi asistat la această paradă a colectivelor teatrelor noastre muzicale, de operă, a producţiilor lor coregrafice, a fost mare. Iar ocazia a fost una cu totul rară.

Au existat două spectacole pe care le consider a fi fost în adevăr excelente; din multe, foarte multe punctele de vedere. Totul porneşte de la respectul acordat publicului, spectatorului-meloman, de la consideraţia acordată poziţiei instituţiei muzical-dramatice, poziţie deţinută atât în plan local cât şi în afara acestuia.

Mefistofele de Arrigo Boito – celebrul libretist al lui Verdi, este actualmente un spectacol al Operei Române – Craiova, un spectacol pe care îmi permit a-l considera ca fiind magnific! Nu poţi să nu observi, investiţia a fost importantă iar rezultatul este pe măsură! Este o lucrare grandioasă pe care arareori o întâlneşti pe afişele marilor case; este un libret şi o partitură la care Boito a lucrat aproape un deceniu şi jumătate. N-a stăruit în zadar. Avea ştiinţă, cultură, o natură muzicală generoasă, dar nu şi geniul lui Verdi pe care l-a servit cu credinţă.

Stăruinţa artiştilor craioveni a fost şi aceasta pe măsură. Regretatul regizor german Peter P. Pachi – ne-a părăsit cu totul recent, răpus de această maladie pandemică – a imaginat un spectacol cu vădit conţinut spiritual asamblând câteva dintre episoadele celebrei drame Faust de Goethe. Este un spectacol modern, dinamic, strălucitor, un spectacol extins, foarte bine construit, spectacol modern ce dispune de o scenografie funcţională, inspirată, datorată artistului plastic Răzvan Dragănescu.

Pentru susţinerea marilor roluri au fost invitaţi solişti aflaţi actualmente pe o linie ascendentă în dinamica teatrelor muzicale europene, anume basul başchir Askar Abdrazakov, de asemenea artiştii italieni, soprana Barbara Frittoli, tenorul Walter Fraccaro; în rolul Frumoasei Elena am reîntâlnit-o cu firesc interes pe soprana Cellia Costea. Susţinerea orchestrală, realmente coerentă, a fost asigurată de maestrul Dumitru Cârciumaru în colaborare cu corul, cu ansamblul de balet al Operei.

Un alt spectacol susţinut la nivel pe care-l consider a fi fost unul de excelenţă, Lacul Lebedelor de Ceaikovski, spectacol al artiştilor Teatrului Naţional de Operă şi Balet din Chişinău, a readus în prim plan datele baletului academic, admirabil susţinute de coregrafia devenită clasică, semnată în epocă de Marius Petipa – Lev Ivanov, concept coregrafic reluat perpetuu spre bucuria unui numeros public. Observând rolurile principale, în susţinerea acestora au fost invitaţi trei artişti, solişti principali ai renumitei instituţii StaatsBalletBerlin din capitala Germaniei.

Dat fiind un accident absolut regretabil, în ziua spectacolului, zborul Berlin – Bucureşti a fost anulat! In consecinţă, în miezul zilei de sâmbătă 25 iunie, rolurile au fost atribuite unei garnituri principale a artiştilor Operei bucureştene, balerinei Ada Gonzáles – stabilită de ani buni la Bucureşti, în dublul rol Odette/Odille, savurosul balerin Răzvan Cacoveanu în rolul bufonului, şi Ionuţ Diniţă în rolul prinţului, intrat în rol pentru prima dată cu acest prilej! Indiscutabil, artiştii români care au salvat spectacolul colegilor de la Chişinău, merită, o dată în plus, toată consideraţia noastră!

 Trupa de balet a teatrului moldovean nu este mare dar, la fel ca şi colectivul orchestral condus de dirijorul Svetlana Popov, ambele sunt ansambluri coerente de autentică funcţionalitate.

Drept o remarcă strict personală, am remarcat şi de această dată, în cazul baletului academic în mod special, nivelul excelenţei – deşi admirabil – nu este astăzi suficient; ...pentru a crea emoţia artistică înaltă a expresiei coregrafice. Îmi pare a fi o artă în bună parte osificată în formule considerate a fi ideale.

Şi în această artă nivelul genialităţii îl ating cei puţini! 

Alt spectacol ce vizează imaginea însăşi a unei bijuterii muzical-teatrale, a fost producţia La Serva Padrona, a Operei din Timişoara. Datorată lui Giovanni Battista Pergolesi - creator în perioada de apogeu a Barocului muzical european, lucrarea anunţă zorii clasicismului. A fost compusă la Sankt Petersburg, la curtea imperială a ţarinei Ecaterina, drept un intemezzo comic, muzical-dramatic. Autorul este contemporan cu Bach, cu Vivaldi, cu Haendel, dar se apropie de spiritul luminos, imaginativ-dinamic al melodiei mozartiene, al teatrului muzical mozartian din a doua jumătate a secolului XVIII.

Pe această direcţie au acţionat cei doi creatori ai spectacolului, regizorul Silviu Purcărete şi scenograful Dragoş Buhagiar susţinuţi de ansamblul corzilor orchestrei operei timişorene, ansamblu condus de dirijorul Mihnea Ignat. Am avut parte de un spectacol modern, strălucitor, evocator al spectacolelor curţii vieneze, spectacol pe parcursul căruia înşişi muzicienii ansamblului, dirijorul, au beneficiat – spre încântarea noastră – de redingote aurite, de peruci pudrate. Rolul stăpânului casei a fost admirabil realizat cu participarea basului de caracter George Proca în rolul Uberto.

Revelându-ne lumea celor mici în spectacolul  Copilul şi Vrăjile,  regizorul Tompa Gabor realizează un spectacol de cuceritoare savoare în compania colectivului Operei Maghiare clujene; căci este de admirat felul în care strălucirea de o uimitoare plasticitate a momentelor muzicii lui Maurice Ravel îşi găseşte un corespondent scenic de o suculenţă imagistică potopitoare, luminoasă, în salba de situaţii muzical-dramatice menite a stimula imaginaţia copilului, personajul central al lucrării. Este direcţia pe care s-a orientat şi Carmencita Brijboiu, creatoarea scenografiei, a costumelor. Absolut înduioşătoare s-a dovedit a fi fost însăşi participarea corului de copii al instituţiei, ansamblu condus de Kálló Krisztián! Conducerea muzicală, atent întreţinută, i-a aparţinut dirijorului Selmeczi György.

O seară dedicată unui spectacol-mamut a fost susţinută de Teatrul Naţional de Operă şi Balet din Constanţa. Mă refer la Povestirile lui Hoffmann de Jacques Offenbach, spectacol al cărui gabarit depăşeşte posibilităţile actuale – de altfel bine intenţionate – ale instituţiei. Câteva au fost momentele – le voi numi – forte ale spectacolului, anume evoluţia partidelor corale bărbăteşti, în prolog şi în epilogul partiturii, întregul ansamblu fiind condus de dirijorul Adrian Stanache; ...şi, de asemenea, evoluţia tenorului Doru Iftene, voce măiestrit condusă, voce de personalizată coloratură vocală baritonală. Regia artistică, decorurile şi imaginea light-design au fost asigurate de Ştefan Munteanu. Trebuie să recunosc, spre bucuria mea personală am apreciat gustul vestimentar de somptuoasă orientare al creatoarei costumelor, nimeni alta decât însăşi soprana Daniela Vlădescu, curajoasa directoare a instituţiei, o luptătoare demnă de cauze dintre cele mai nobile.

Un moment a cărui prezenţă în Festival mi-a fost greu de înţeles a fost spectacolul  Zorba, producţie muzical-coregrafică a Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca. Este un spectacol care reia momentele esenţiale ale romanului lui Nikos Kazantzakis. Realizată cu şase decenii în urmă, muzica a fost semnată de Mikis Theodorakis; şi-a sporit popularitatea dată fiind celebritatea actorului Anthony Quinn în rolul titular, în filmul cu acelaşi titlu. Înclin să cred că spectacolul clujean răspunde unei înclinaţii sentimental-paseiste a unei părţi a publicului local.

Trebuie să recunosc, concepţia coregrafică este dinamic spectaculoasă şi, aşa cum era de presupus, reţine specificul de neconfundat al dansurilor naţionale greceşti, reţine acele particulare poziţionări în atitudine, fapt atent valorificat de coregraful invitat, Lorca Massine; este un artist american ce provine din marea emigraţie artistică rusă a deceniilor de început ale secolului trecut. In mod cert, aşa numitul modernism al Baletelor Ruse, celebra companie pariziană din urmă cu o sută de ani, spiritul acesteia, acea tentă naţională a modernismului acelor timpuri, l-a influenţat pe actualul descendent al ilustrei sale familii. Unda unei anume atitudini desuete poate fi detectată. Totuşi prefer să accept, de gustibus non disputandum.

Este de notat, corul şi orchestra operei clujene au fost eficient conduse de dirijorul Vladimir Lungu. Andrei Şerban este autorul a două momente festivaliere, o montare celebră în plan internaţional, anume Indiile Galante de Jean Philippe Rameau, prezentat de Opera din Iaşi, celălalt – Don Giovanni de Mozart, prezentat în premieră pe scena bucureşteană cu cinci ani în urmă.

Strălucitor, imaginativ, suculent, cu totul antrenant, spectacolul artiştilor ieşeni – condus de dirijorul Adrian Morar – a excelat prin fluenţă, prin antren; ...dar şi prin contribuţia cu totul remarcabilă a baritonului Alexandru Constantin.

Spectacolul mozartian Don Giovanni a fost reluat de artiştii bucureşteni într-o abordare obsesiv orientată de autor spre una dintre problemele actuale ale societăţii contemporane, anume violenţa sexuală. Pancartele ridicate de corpul feminin al artiştilor casei, îmbrăcate într-un alb imaculat, depersonalizant, exprimă explicit această poziţionare. Sunt cele care în final – pe parcursul unei scene bine compuse – îl exclud din această viaţă pe afemeiatul cuceritor. In rolul titular, baritonul Adrian Mărcan a susţinut un rol extins, important în evoluţia carierei domniei sale; a realizat o construcţie caracterologică marcată puternic de obsesia cuceritorului absolut. Este de remarcat evoluţia cu totul pertinentă din punct de vedere vocal dar şi scenic, a tenorului liric Andrei Lazăr în rolul Don Ottavio.

Susţinerea orchestrală, realizată cu participarea dirijorului Tiberiu Soare, a fost eficientă, s-a plasat într-un funcţional plan secundar, cu excepţia momentului de deschidere, cel al celebrei uverturi parcursă de o manieră cu totul rutinieră; atât de dirijor cât şi de ansamblul orchestral.

În alt sens, trebuie să recunosc cu regret – dată fiind suprapunerea unor programe festivaliere bucureştene, cu totul încărcate – nu am putut participa la spectacolul Candid al Teatrului bucureştean de Operetă. O voi face în prima parte a stagiunii viitoare.

A fost cu totul binevenit acest prim Festival al teatrelor de operă  din România. A fost realizat la iniţiativa, cu perseverenţa criticului muzical Oltea Şerban-Pârâu. Fiecare teatru muzical a prezentat ceea ce a considerat a fi fost mai potrivit din patrimoniul actual al instituţiei. Probabil criteriul aprecierii publice, în fiecare loc în parte, a prevalat.

Observând cu anume atenţie întregul desfăşurător al evenimentelor festivaliere, nu poţi să nu constaţi că titlurile româneşti au lipsit cu desăvârşire. Identitatea manifestării, pe ansamblu, a fost una limitată. O spun cu deplină credinţă, valori muzical-dramatice româneşti există. Unele – o ştim - de excepţională valoare. Discuţia poate fi extinsă.

Iar principala instituţie îndatorată pe această direcţie, rămâne Opera Naţională bucureşteană din repertoriul căreia, de ani buni, lipseşte una dintre capodoperele teatrului muzical de secol XX, anume opera enesciană Oedipe.

În actuala situaţie nu ne putem resemna. 

P:S. Nu pot să nu amintesc, cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, spectacolul  La Serva Padrona a fost prezentat cu limitată mişcare scenică, chiar pe scena Ateneului Român. Rolul titular a fost susţinut atunci de inegalabilul muzician de concert al momentului, care a fost soprana Emilia Petrescu. Rolul Uberto, stăpânul casei, a fost admirabil susţinut de basul Marius Rintzler; amândoi, artişti de prim rang al liricii vocale europene.                                  

Materialul a apărut anterior în publicaţia România Literară.