Arte

articolul anterior articolul urmator

Scene de Festival, scene de bucurie, cât să ne ţină până la următorul

0
12 Sep 2021 15:12:41
Florentina Ţone

Dacă Stravinski şi-a descris Les Noces/Nunta drept „scene coregrafice cu muzică şi voci” sau „scene coregrafice pentru cor, solişti, patru piane şi percuţie”, îmi iau şi eu libertatea – pe care mi-o oferă muzica, pe care mi-o oferă Festivalul – să numesc câteva minunate întâmplări ale Enescului cu titlul de mai sus. Citiţi, deci, şi vă bucuraţi – ca să nu mă bucur doar eu.

 
Un vis de vară la începutul toamnei


London Symphony Orchestra cântând Beethoven, Pastorala (cu profilul contrabasiştilor proiectându-se pe cerul înstelat pe care-l reprezintă fundalul de anul acesta al Festivalului) pare un minunat vis de sfârşit de vară-început de toamnă.

Căci e aproape un vis, o minune venirea unei orchestre ca LSO la Bucureşti, în Festival, la ediţie aniversară, cand lumea s-a închis şi se închide în continuare. Şi dacă toamna se anunţă deja tot gri-cenuşie, această seară anume, cu limpezimea, cu bucolicul şi frumuseţea ei, va ramâne ca un intermezzo luminos, luminos şi bucuros.

Ce minune de simfonie pentru sufletele şi minţile noastre greu încercate, ce vis, ce dar!

Şi ce orchestră plină şi netulburată, fără fisuri, la unison! Care croieşte sunet cald, rotund, şi parcă sunetul trece ca un cuţit încălzit în ceai care taie untul.

Şi ce norocoşi am fost noi toţi cei din Sala Palatului ascultând LSO, cu Sir Simon Rattle la pupitru. Care întinde braţele, de parcă ar vrea să cuprindă toată orchestra, dar şi pe noi, în spate, după atâtea şi atâtea pasaje. Şi-am face şi noi acelaşi lucru la finalul serii: am trimite o îmbrăţişare mare şi efluvii de laude şi recunoştinţă.

Şi e cu adevărat un vis acesta – căci doamna mărunţică din faţa mea, un trupuşor firav, cu părul alburiu, pare c-a şi adormit în timpul Pastoralei. Şi a visat, desigur, un vis senin, cu fluiere şi ciripeli, în care nu existau nici pandemie, nici incertitudini, nici angoase. După un an şi jumătate plin de emoţii grave, în sfârşit, un somn bun, sănătos, odihnitor.

La final, într-un avânt de bucurie, o descătuşare, întinzând mâinile în aer la aplauze, doamna îşi rupe lanţul cu mărgele. Şi nu părăsim sala noi, cei din jurul ei, până nu recuperăm tot lanţul, mărgică cu mărgică.

Aşa ne recuperăm şi capacitatea de a ne bucura din nou de muzică, din nou de noi: mărgică cu mărgică.

Intermezzo: iarnă la Buenos Aires



Ce bucurie să asculţi Iarna (Iarna şi celelalte Anotimpuri ale lui Piazzolla) la Ateneul Român, să vezi zapada cum cade, cum se răsucesc în aer fuioarele albe...

Ah, bine ai venit piele de găină, piele de zăpadă, credeam că te-am pierdut.

Protagoniştii serii: Camerata Regală, dirijorul Constantin Adrian Grigore şi mai ales violonistul Shlomo Mintz.

Tuturor un mare mulţumesc.

O seară cu Claude Debussy



Ce călătorie sinceră, impresionantă, adesea veselă, ironică, adesea îmbibată de tristeţe, în viaţa şi muzica lui Claude Debussy, într-o duminică de început de septembrie, în Salonul Cerchez al Muzeului Naţional Cotroceni.

În chip de Debussy, Robert Powell (da, da, chiar el, Iisus din Nazaret din filmul lui Zeffirelli, rol de care a încercat să se dezbrace permanent, după 1977. „Nu sunt Iisus”, a tot spus de-atunci – l-o fi crezut cineva?)

În timpul Festivalului Enescu, Robert Powell a fost ba Noe, în Potopul lui Stravinski, ba Claude Debussy, în piesa de teatru-muzică numită chiar aşa, „Claude Debussy – O viaţă pasională”. Un Debussy amuzant, sarcastic, generos, fermecător, neconvenţional, plin de sine şi de muzica sa.

Parteneră-recitatoare, şi încă una foarte convingătoare, i-a fost Rohan McCullough, personificând toate femeile vrăjite de artist în cursul vieţii sale aventuroase.

Şi nu numai atât: minunate bucăţi muzicale, de Debussy, de Erik Satie, au împânzit povestea biografică, i-au dat şi mai multă culoare. [La flaut: Clive Conway, la pian: Nathan Tinker.]

Şi credeţi-mă pe cuvânt: să asculţi pasaje din Clair de Lune, din Prélude à l’après-midi d’un faune, din La fille aux cheveux de lin în salonul alb al Reginei Maria, iată o mare şi frumoasă întâmplare de duminică, de duminică în Festivalul Enescu.

Se poate spune şi aşa: am fost, vreme de o oră şi mai bine, în atmosfera unui salon parizian din vremea lui Debussy, iar asta nu-i deloc puţin.



Dar cine detensiona atmosfera foarte prezidenţială a Cotrocenilor la 7 fără un pic, înaintea recitalului? Sus-semnata, desigur, şi sticla ei cu apă minerală, care a pocnit la deschidere – cât să tresară nişte umeri, să se ridice nişte sprâncene, dar şi să stârnească râsul sincer, zglobiu, al unei doamne blonde. Râdem împreună: da, nu-i locul cel mai potrivit să desfaci o sticlă care sună a bombă!

Cu câteva minute înainte trecuse pe holul lung, cu multe ferestre, de lângă salonul alb, chiar Robert Powell – şi un responsabil cu protocolul închisese uşile, ca actorul britanic să treacă netulburat. În mod sigur, în amintirea rolului antologic Iisus din Nazaret (vedem pelicula în fiecare an, de Paşte, de parcă am trăi un prezent continuu, de parcă Robert Powell ar fi rămas la vâsta christică), câţiva i-ar fi cerut autografe. Ştefania Dinu, de la Muzeul Cotroceni, gazda evenimentului, spune jumătate amuzată, jumătate emoţionată: „Powell a primit biroul meu astăzi... Îţi dai seama, Iisus la mine în birou... E un rol care pe mine m-a marcat”. „Ne-a marcat pe toţi, l-a marcat cu siguranţă şi pe el”, adaug, cu gândul la cele citite, cum că i-a fost extrem de dificil actorului britanic să se scuture de mantia acestui rol cu totul special.

Şi sigur că, în primele minute, tot în rolul acesta de Iisus îl căutăm. Doar câteva minute, căci Powell e categoric Debussy – şi aşa rămâne până la sfârşitul serii, până la finalul vieţii artistului, în 25 martie 1918, când Debussy trece dincolo, e îngropat în cimitirul Passy, printre copaci şi păsări, aşa cum şi-a dorit, iar noi ascultăm ultimele acorduri din Clair de Lune...

Ferice de noi că am avut şansa să-l vedem, să-l auzim pe Robert Powell şi-n alte ipostaze în cadrul Festivalului Enescu. Dar ferice şi de cei pentru care actorul britanic rămâne – pentru totdeauna – Iisus nazarineanul.

Am murit şi-am înviat ascultând Şostakovici


„Sunt la concert o să mor”, trimite un mesaj pe watsapp, aşa cum îl vedeţi, puştoaica din faţa mea. [„Cât durează?”, se interesează şi mama îi răspunde.]

Ce să vedeţi, puştoaica a avut dreptate: o să murim cu toţii, o să murim şi o să înviem, de încântare şi de bucurie, pe parcursul reprezentanţiei de gală din Sala mare a Palatului, din 7 septembrie: Gautier Capuçon, Orchestra Filarmonică din München, dirijorul Valery Gergiev prezintă publicului thrillerul care e Concertul nr. 1 pentru violoncel şi orchestră de Şostakovici.

Forţa acestei bucăţi muzicale, care devine încet dar sigur favorita mea la violoncel, am remarcat-o şi cu alte prilejuri, în interpretări absolut impresionante. Dar parcă niciodată n-am simţit atât de acut deznădejdea, disperarea cruntă, emoţia strânsă în chingi şi apoi eliberată, din partea a doua.

Au fost aici nişte nuanţe, nişte fire de sunet, atât de subţiri, de plăpânde, şi apoi atât de grave, de tulburătoare, pe care nu le-am ascultat, nu le-am simţit niciodată.

Şi e atât de evident: e o chimie extraordinară între solist şi orchestră, între solist şi dirijor, între dirijor şi orchestră. Hotărât lucru, Şostakovici e ca a doua piele pentru toţi cei implicaţi în facerea acestei seri.

La bis, Capuçon oferă tot Şostakovici, Preludiul pentru violoncel – alături de cei patru violoncelişti cu care Münchner Philharmoniker a venit la Bucureşti; şi multe inimi merg deopotrivă către concertmaistrul Michael Hell: ce patos, ce interpretare.



Sunt emoţionată până peste poate – aşa încât nu părăsesc Sala Palatului fără un CD Capuçon-Gergiev (cu Mariinsky) cântând Şostakovici, ascult tot Şostakovici la ieşire, pe Calea Victoriei, cântat de un artist stradal (faimosul Vals nr. 2, ce întâmplare!), şi, ajunsă acasă, mai ascult o dată concertul pe site-ul festivalului, ca să nu fi ratat nimic.

Adorm greu, îmi răsună în minte numai sacadatul şi gravul: Ta-da-da-daaaa, Ta-da-da-daaaa, Ta-da-da-daaaa...

Acesta e! Acesta e, pentru mine, concertul definitoriu al Festivalului până acum, seara cu totul, cu Enescu-Şostakovici-Brahms. L-aş asculta, l-aş revedea în buclă până în 26 septembrie – şi nu mi-ar părea rău.

...în caz că vă-ntrebaţi, puştoaica n-a murit, Doamne fereşte, deşi s-a dat de ceasul morţii toată seara: s-a agitat, şi-a pus masca pe ochi, şi-a dat ochii pe spate (confirm, i-am văzut), şi-a aşezat capul pe umărul mamei, a dormit pe genunchii mamei – şi s-a trezit buimacă în finalul apoteotic al Simfoniei nr. 1 de Brahms.

Şi-un gând post-concert şi-n zilele care urmează: sper ca mâinile, preţioasele mâini ale lui Gergiev, cu tremurul lor care naşte muzică, sunt asigurate pe sume semnificative. Căci fac parte din tezaurul lumii.



Ce miez de Festival!


Nu-mi pot închipui sală mai potrivită decât Ateneul Român pentru muzica divină pe care o cântă ansamblul L’Arpeggiata condus magistral de Christina Pluhar, pe care o cântă Philippe Jaroussky şi Céline Scheen în după-amiaza zilei de 10 septembrie... Un triumf din cele autentice, cu valuri de aplauze, chemări la rampă, cu toată sala în picioare: un val de entuziasm şi bucurie de la noi la ei, de la ei la noi.

O energie fantastică – şi câte momente de felul acestuia trebuie să fi trăit Ateneul în istoria sa, între zidurile rotunjite...

Ce miez de Festival, ce-a fost, ce-o să mai vină!

Fotografii de Andrada Pavel, Cătălina Filip /George Enescu Festival, Muzeul Naţional Cotroceni

Disclaimer: acestea nu sunt, desigur, cronici muzicale – sunt cronici de emoţii; a se trata ca atare.

 

Ediţia 2021

Întoarcerea la muzică: inimă mare, inimă plină

Sub aripa lui Stravinski, la Festivalul Enescu

Poveştile muzicale ale ediţiei 2019:

De ziua lui Enescu

A început Luna Enescu

Petrenko. Kirill Petrenko

Muzicanţii din Berlin

Jurowski şi Enescu: declaraţie de dragoste

Culmi de Festival: călătorie emoţionantă în viaţa şi sfârşitul Ioanei d’Arc

 


 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările