Schumann la Ateneul Român, cu Christian Badea
0
Nu mai ţin minte când am ascultat ultima oară o simfonie de Schumann în concert. Demult. Cât despre un întreg program dedicat acestui mare compozitor german în stagiunea simfonică, sigur e pentru prima dată când asist la aşa ceva. Cu atât mai atractivă alegerea lui Christian Badea pentru această săptămână la Ateneul Român.
Articol publicat pe blogul Despre Opera.
A fost mai întâi Manfred, cel mai puţin cunoscut, al lui Schumann, mai rar întâlnit în sălile de concert decât poemul simfonic al lui Ceaikovski, pe care-l veţi putea asculta la Ateneu şi la Sala Radio în această stagiune, după ce anul trecut Casa Radio a lansat un CD cu acelaşi titlu. Sigur, între lucrările lui Schumann şi Ceaikovski doar sursa de inspiraţie e comună, anume poemul lui Byron, în rest totul diferă. Uvertura din această seară a devenit, prin forţa împrejurărilor, deschiderea unui întreg festival Schumann, punând în valoare construcţia romantică, articulaţia complexă a orchestrei şi frumuseţea temelor. Un preambul reuşit, în care orchestra a răspuns prompt cerinţelor dirijorului, lăsându-ne să intuim că întreaga seară va fi una deosebită.
Într-adevăr, aşa a fost. Concertul pentru violoncel l-a avut ca solist pe Gabriel Schawbe, un violoncelist care, întocmai ca Andrei Ioniţă, este la începutul unei cariere promiţătoare. Concertul lui Schumann nu accentuează virtuozitatea solistului, cele trei părţi cântate fără nici o pauză vizează mai mult o concepţie şi un sound romantic. Schwabe a reuşit însă să se detaşeze în mod fericit, etalând o tehnică impecabilă şi o siguranţă dezarmantă. A oferit şi un bis, o Fantezie compusă de Gaspar Cassadó, celebru violoncelist al secolului trecut, un invitat aproape permanent al stagiunilor interbelice ale filarmonicii bucureştene, irepetabile azi, când tot ce înseamnă muzică simfonică este umbrit de Festivalul Enescu.
Simfonia Nr. 3 a urmat după pauză şi a fost practic momentul de vârf al serii. E o muzică a unei călătorii reale pe care Schumann a făcut-o, alături de soţia sa, în landurile Rinului. Dacă vreţi, ar putea avea o legătură cu Simfonia Nr. 9 de Dvořák, într-o cheie mai interiorizată, dar nu mai puţin romantică. Întotdeauna această simfonie te ia prin surprindere în prima parte, prin energia pe care o descarcă spre public. Dar totul într-o structură fixă, de sonată, din care se simte la tot pasul Beethoven. Aş putea spune că e climatul muzical care i se potriveşte foarte bine lui Christian Badea, mereu în elementul lui când are de stăpânit o masă orchestrală apreciabilă în furtună, legând toate partidele de instrumente într-un discurs foarte închegat. Deşi în bibliografia muzicală această simfonie a lui Schumann este legată mereu de Beethoven şi Berlioz, totuşi partea a doua, cel puţin aşa cum a sunat la Ateneu, mi s-a părut că-l prefigurează într-un fel pe Wagner, mai exact uvertura orchestrală a Aurului Rinului. Desigur, e o diferenţă de structură evidentă, dar valurile sonore păreau să se refere la acelaşi lucru. Celelalte părţi au decurs la fel de bine, cu ritmuri susţinute solid, cu o dinamică sonoră perfectă, amplă. Păcat că alămurile, deşi impresionante ca sonoritate în coralul din partea a patra, n-au reuşit să intre la unison de prima dată în dificila temă (făcând-o, totuşi, la reluarea ei), dar dincolo de acest detaliu, mi-ar fi greu să reproşez ceva orchestrei.
Un concert foarte bun, la sfârşitul căruia aproape am regretat că nu am putut veni şi joi.
Caseta tehnică:
A fost într-o vineri, 12 Februarie 2016, la Ateneul Româm
Robert Schumann:
Uvertura „Manfred”
Concertul pentru violoncel şi orchestră în la minor, op. 129
Simfonia nr. 3 în mi bemol major, op. 97, „Renana”
Solist: Gabriel Schwabe
Dirijor: Christian Badea
Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Se încarcă comentariile...
