Secvenţe lirice bucureştene, „Boema” şi „Rigoletto”
0
Am mers la cele două spectacole, stimulat de distribuţii tinere şi de un oaspete străin. În prima privinţă, este clar că managementul Operei Naţionale Bucureşti se orientează către întinerirea afişului, în măsura în care vocalitatea rolurilor se pretează abordării de către unii cântăreţi aflaţi la începuturile carierelor, demersuri de multe ori riscante dar, dacă sunt precaut gândite, funcţionează şi atrag.
O „Boema” pulsând de autenticitate...
... a adus prezenţa pentru a doua oară pe platou a sopranelor Bianca Mărgean şi Veronica Anuşca, debutante cu puţin timp înainte în rolurile Mimì (cel puţin la Bucureşti, în producţia lui Ionel Pantea), respectiv Musetta. S-a confirmat aplicarea unei cutume, a unei legi nescrise, dacă vreţi, care datează de multe decenii, aceea de a da posibilitatea celor ce apar pentru prima oară într-un spectacol să cânte şi în imediat următorul. Scopul este uşor de înţeles, se urmăreşte eliminarea emoţiilor debutului, începerea finisajelor muzicale şi scenice... care pot să dureze. S-a constatat şi acum.
Lirismul vocii Biancăi Mărgean, susţinut de un registru central consistent şi unul grav care aduce sensuri profunde odată ce foloseşte emisia „de piept”, a dat culoare şi expresivitate delicatului personaj, conturat cu sinceritate şi frazare cultivată. În spaţiul de deasupra portativului, câteva sunete opace sau cu tendinţe de asprimi s-au mai strecurat.
Veronica Anuşca a adus expansivei Musetta graţie şi eleganţă în expunerea şi finalizarea măiestrită a desenului melodic din valsul „Quando m'en vo'” (actul secund), aşa cum cere Puccini. Dacă sonoritatea a fost, pe alocuri, defavorizată, s-a datorat şi faptului că eroina îşi cântă aria în planul din spate al scenei, aşa cum a dorit regizorul.
Dintre ceilalţi foşti debutanţi, baritonul Daniel Pop a fost Marcello cu glas potent calibrat pentru marea intervenţie din actul secund „Gioventù mia tu non sei morta”, iar basul Filip Panait, Colline lipsit de căldură în importanta arie „Vecchia zimarra” din actul al patrulea, în care i se poate reproşa şi un decalaj major cu orchestra. Li s-a alăturat Sándor Csaba (Schaunard), bariton cu remarcabilă articulare şi accentuare a rostirii. Cei patru prieteni, Rodolfo, Marcello, Schaunard şi Colline, au format o echipă minunată, autentică, dăruită. În alte roluri au fost distribuiţi Iulian Sandu (Benoît şi Alcindoro), Adrian Ionescu (Vameşul) şi Constantin Negru (Parpignol).
I-a susţinut bagheta alertă a lui Marcello Mottadelli, uneori rigidă, alteori introspectivă, la pupitrul unei orchestre prea puţin preocupată de acurateţe. Mă gândesc la intervenţii neglijente de corn şi, o supriză, de clarinet, în primul act, în al treilea... Artiştii Corului Operei Naţionale, aflaţi sub conducerea lui Daniel Jinga, şi-au dezlănţuit efluviile sonore în Cartierul Latin, aşa cum trebuie pentru un Ajun de Crăciun pulsând de viaţă.
Cazul Alin Stoica
În trecute cronici, i-am acordat junelui artist elogioase aprecieri, cu referire la rolul Alfredo din „Traviata” (https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/momente-pe-scena-operei-nationale-bucuresti-1766787.html şi https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/final-de-aprilie-la-opera-din-bucuresti-1780555.html). Le susţin. Posedă unul din glasurile tenorale cele mai importante care au apărut în ultima perioadă, la noi. Şi, mai ales, cu perspective spinte, o raritate. Numai că rolul Rodolfo i-a solicitat o ţesătură vocală mai înaltă decât partitura verdiană. Aşa încât carenţe de continuitate a sunetului au ieşit în evidenţă la acuta ariei „Che gelida manina”, care şi-a pierdut temporar poziţia de emisie, s-a voalat, deşi finalizarea a fost strălucitoare, ca şi atacul. Evident că Do-ul duetului cu Mimì de la sfârşitul actului a fost evitat, spre deosebire de soprană.
Este un subiect asupra căruia Alin Stoica trebuie să reflecteze şi să-şi pună la punct notele deficitare din extremitatea superioară a registrului. Fără corijarea lor, împlinirea nu poate exista. Avusesem o pildă similară într-un recent recital de foaier, când Si bemol-ul final al ariei lui Turiddu din „Cavalleria rusticana” suferise, după o intrare fabuloasă „Mamma, mamma, quel vino è generoso” şi o continuare la cel mai înalt nivel. Criticul, doar constatator, nu poate nota decât recomandarea către adâncirea studiului profesionist, alături de îndrumătorii corespunzători.
Cât priveşte încadrarea stilistică, analizarea marilor înregistrări îl poate conduce spre progres. În spectacol, Alin Stoica a dezvoltat deja frumos frazele din arie, a strecurat poetică subtilă („Questa è Mimì, gaia fioraia” – actul al doilea, „... alla stagion dei fior...” – mezzoforte în actul al treilea sau „O Mimì tu più non torni” – actul ultim), a depăşit prin amploare o orchestră cu sonorităţi nu tocmai comode – exemplul vine din scena de la Café Momus, a nuanţat „Mimì è una civetta” din actul al treilea şi şi-a arătat anvergura pasională („Ah! mia Mimì...” sau „Ah! Mimì, mia bella Mimì!” din actul final). Sunt doar spicuiri. Să urmărim în continuare cariera lui Alin Stoica.
S-a reluat „Rigoletto” de Verdi...
... într-o distribuţie nouă, parţial indigenă. Clujeanul Lucian Petrean a reabordat rolul titular, Veronica Anuşca şi-a mai adăugat, în avalanşă neîntreruptă, încă un personaj interpretat în ultima vreme pe prima scenă lirică naţională, Gilda, după Lucia, Oscar şi Musetta, pentru Ducele de Mantua a fost invitat un oaspete bulgar, Mihail Mihaylov, iar costumele Maddalenei au fost îmbrăcate de Liliana Mattei Ciucă din Cluj-Napoca.
Se ştie, producţia, cu plusurile şi minusurile cunoscute, este semnată de Stephen Barlow şi datează din 2014.
Veronica Anuşca şi Lucian Petrean
Spectacolul a stat sub semnul vocii dominatoare a baritonului Lucian Petrean, un instrument voluminos şi autoritar, glas tunător în care accentuările incisive impresionează. Era de aşteptat că pasajele dramatice vor fi servite de minune, pe întregul ambitus, cu sonorităţi copleşitoare, aşa a şi fost, dar curiozitatea a mers către modul în care Petrean urma să trateze paginile mai introspective, mai dureroase, personajul său fiind de mare complexitate psihologică, un erou frământat, lovit, ironizat. A reuşit mult în această direcţie. A nuanţat temător duetul cu Sparafucile, expresiv „Deh non parlare al misero”, moale şi afectuos „Ah! veglia, o donna, questo fiore”, ambele din duetul cu Gilda (actul prim). Mai există secvenţe cărora baritonul le poate dărui tălmăciri adâncite, pentru evitarea monotoniei. Nu sunt multe, am convingerea că le va identifica.
LIliana Mattei Ciucă şi Mihail MIhaylov
Tânărul tenor oaspete a avut o prestaţie inegală. Să afirm de la bun început că are o timbralitate plăcută, lirică, fără ca glasul său lejer să fie larg dimensionat şi foarte penetrant impostat. Spre pildă, în replicile schimbate cu Matteo Borsa în primul act, proiecţia vocii tenorului Andrei Lazăr a depăşit-o pe cea a lui Mihaylov. În finalul primei arii a Ducelui, „Questa o quella”, a utilizat o formulă ciudată de respiraţie, iar în pasajele „Ah! sempre tu spingi lo scherzo all'estremo” (primul act) şi recitativul „Parmi veder le lagrime” (gama ascendentă „... della mia diletta”) s-au perceput uşoare detimbrări.
Atu-urile lui Mihail Mihaylov vin din zona frazărilor susţinute de o linie frumoasă, cantabilă, chiar cu inflexiuni „di grazia”, cu care a înzestrat inclusiv cabaletta „Possente amor mi chiama”, deloc avântată, cu atitudine molcuţă. Trecerea către registrul acut s-a făcut de multe ori timorat, deşi notele de Si bemol din duetul cu Gilda („saro per te”) sau cvartet, ca şi de Si natural din celebra „La donna è mobile” au fost bine ancorate. A evitat sunetele mai înalte, ce-i drept, neobligatorii.
Veronica Anuşca
Pentru soprana lirică de coloratură Veronica Anuşca, rolul Gilda a fost prilejul de a-şi etala vocea fluidă şi cântul „spianato”, cu un superb „... fate ch'io sappia la madre mia”, fremătând tulburată („Oh quanto dolor!”) . O copilă visătoare, delicată şi neprefăcută („Signor nè principe io lo vorrei”) cu rostiri diafane şi schimbări armonioase de atitudini, de la tristeţea reprimată în aria „Tutte le feste al tempio” la revolta din finalul actului secund, care a revelat o eroină „du chair et du sang”, ascunsă sub mantia purităţii.
Păcat că dificila vocaliză supra-acută din aria „Caro nome” a deranjat-o şi sunetul rezultant a fost strident şi sub tonul corect. Îl cred un accident, soprana posedând siguranţa notelor din acea porţiune de registru, mergând până la Re bemol sau Mi bemol.
Cu voce „neagră” şi grave abisale, basul Horia Sandu a fost Sparafucile, în timp ce mezzosoprana Liliana Mattei Ciucă i-a dăruit Maddalenei timbralitatea sa rotundă şi agreabil rezonantă.
Afişul i-a mai cuprins pe Adriana Alexandru (adorabilă compoziţie scenică în Giovanna), Marius Boloş (cu glas nefocusat suficient în Monterone), Vasile Chişiu (nu foarte sonor în Marullo, la debut), Daniel Filipescu (Contele Ceprano), Andreea Novac (debutantă în minusculul rol al Contesei Ceprano), Adrian Strezea (Uşierul), Claudia Caia (cu voce neomogenă în episodicul personaj al Pajului), Andrei Lazăr (Borsa).
Din fosă, Vlad Conta a condus cu ştiinţa tempourilor corecte, dătătoare de potrivite imagini dramaturgice, poziţionate între liric şi tragic. Poate că, uneori, sonorităţile instrumentiştilor au excedat firescul şi îmi amintesc acum începutul cvartetului, defavorizant pentru mezzosoprană. Dar, orchestra a fost în seară bună, cu remarci pentru pachetul compact al „cordarilor” şi pentru suflătorii grijulii în evitarea derapajelor. Referitor la forma optimă, îi adaug pe coriştii lui Daniel Jinga.
Deşi complicat ca montare şi mişcare scenică, spectacolul şi-a păstrat spiritul şi presupun că faptul se datorează lucrului tuturor celor de pe platou cu asistenta de regie Paula Gherghe (înscrisă în programul de sală), ce trebuie să poarte răspunderea întreţinerii producţiei, în absenţa regizorului.
Opera „Rigoletto” face parte dintre titlurile indispensabile oricărei stagiuni şi, întrucât nu se mai programase de ceva vreme, sper s-o revedem în iunie şi, apoi, ciclic.
(Fotografiile din „Rigoletto” au fost puse la dispoziţie de
Biroul PR al Operei Naţionale Bucureşti)
Se încarcă comentariile...
