Serendipity

Nu a fost cântat de niciun poet, nu face parte din niciun vers celebru, nimeni nu a compus, creat sau descifrat vreo frază memorabilă din care acest cuvânt să facă parte. Şi totuşi, este cel mai frumos cuvânt al acestui an, de fapt, cel mai frumos cuvânt pe care îl cunosc. Pe scurt.

Nu face parte din limba română, şi dacă pentru englezi este "serendipity", pentru francezi "serendipité", nemţii îl numesc "serendipität", portughezii au un "serendipidade", pentru români ar fi, probabil, serendipitate. Admiţând posibilitatea ca cineva cândva cumva să decidă introducerea sa în DEX. Am promis un ultim articol pentru acest an: ei bine, va fi despre acest cuvânt minunat, pe care mulţi nu îl cunoaşteţi încă, dar care, fără să vrem, ne permite să credem că uneori cele mai nebuneşti vise pot deveni realitate. Şi uneori ele chiar devin, cu condiţia ca cele câteva caracteristici care îi sunt iminente şi imuabile să fie respectate.

Deci, serendipity este un accident fericit, o întâmplare neaşteptată, care ne cade pe cap exact ca şi carapacea de broască ţestoasă din povestea lui Eschil. Este o întâmplare care ne...ucide, dintr-un anumit punct de vedere, căci provoacă mutaţii esenţiale la nivelul existenţie noastre. Mutaţii pozitive. Însăşi definiţia cuvântului este, cumva, absurdă. Accident fericit. De accidente ne ferim cu toţii, ne temem, căci ele ne rănesc, ne ucid. Dar un accident fericit, este oare posibil aşa ceva? Strict etimologic, serendipity este un eveniment şocant, neaşteptat, care ne zguduie, ne schimbă, ne deschide ochii, adeseori, fiind în acelaşi timp redus la stadiul de detaliu. Poate fi o întâmplare, o întâlnire, o revelaţie sau...nimic. Sau toate împreună. Dar este un eveniment, o întâmplare, o persoană, o revelaţie, care ne schimbă tot restul existenţei într-un mod fericit. Şi definitiv. Din această perspectivă, serendipity este un cuvânt care sperie. Rămâne totuşi cel mai frumos cuvânt. Câţi am avut oare parte de el? Câţi dintre noi au plecat fără să-i fi simţit tandreţea, adierea, dulceaţa pe care fiecare literă o îngână: s-e-r-e-n-d-i-p-i-t-y...

Legenda vrea ca acest cuvânt să însemne şi o descoperire în căutarea căreia nu am mers, nu am dorit-o. Este sensul său iniţial, dat de Horace Walpole, în "The Three Princess of Serendip". Este, prin definiţie, valabil în cazul inventării penicilinei!

Oricum, este un cuvânt care place sau nu place, fără alte grade de comparaţie. Eu îl ador. Pur şi simplu. Pentru tot ceea ce înseamnă, pentru tot ceea ce induce, pentru sonoritate şi pentru tandreţea pe care o transmite. Cred că anul care se încheie a fost pentru mine anul acestui cuvânt. A fost un an teribil, un an care a adus un al nu ştiu câtelea Crăciun nu teribil. Vor fi oare şapte ani identici? Dar a fost, totuşi, anul serendipity, al accidentelor care au şocat cumva din temelii toate credinţele mele, toate ideile şi chiar toate modalităţile de a înţelege anumite lucruri. Am fost uimită să descopăr că am prieteni acolo unde nu mă aştept, că îmi sunt aproape oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată, şi că înţeleasă sunt, şi acceptată, de persoane care continuă să mă uimească zilnic. Acest cuvânt m-a făcut să mă descopăr şi pe mine, şi poate că aceasta este imensa sa forţă. Şi calitate. Şi defect, în acelaşi timp.

Dacă vreţi să-l înţelegeţi, există un mod de întrebuinţare, un manual imagistic: filmul "Serendipity", cu John Cusack şi Kate Beckinsale. Altfel, este acest şir nesfârşit de coincidenţe care ni se impun, independent de voinţa noastră, ca pentru a ne reaminti că degeaba negăm, degeaba fugim, degeaba ne apărăm: anumite lucruri se întâmplă orice am face şi oriunde am fugi. Pentru că până la urmă nimeni nu poate fugi de el însuşi. Nu e nici măcar destin, nici măcar fatalitate, ci doar o evidenţă care nu poate fi negată, aşa cum nimeni nu poate nega răsăritul soarelui sau apariţia stelelor. Semne la care luăm aminte sau la care nu luăm aminte. Dar care sfârşesc prin a ne termina. Intr-un fel sau altul. De care fugim, prostindu-i pe ceilalţi, şi pe noi, un timp, dar de care nu putem fugi la nesfârşit. Carapacea, vă amintiţi?

Bucureştiul nu cunoaşte acest cuvânt, dar deţine, asemeni New York-ului, un local cu acest nume. L-am descoperit din greşeală (oare?) într-o noapte de decembrie, nu demult. Am rezervat o masă pentru o seară în care avea loc un concert de jazz. Un local ciudat, parcă dincolo de timp, cu fotografii pe pânză agăţate de pereţi. Ce-a urmat e...doar serendipity. M-am îndrăgostit de un tablou, cu valuri, de o încăpere pe ai cărui pereţi erau agăţate, lipite, cărţile lui Kafka. Am convins patronul localului să-mi permită să plec cu acele valuri. Şi mi-a spus şi povestea lor. Localul, oaza de linişte cu ceai purtând nume exotice şi foarte ...romantice, l-a creat pentru că iubita lui văzuse filmul. Acum, Serendipity este o întâmplare. Dar o întâmplare cu cărţi pe pereţi, cu mult Kafka, cu multe concerte ...intime, mult jazz, multe poveşti.

De fapt, nu daţi like acestui text. Nu simt că aş fi reuşit să vă transmit tot ceea ce înseamnă cu adevărat cuvântul. Sentimentul. Asemeni unei regăsiri, nu are nevoie de cuvinte. L-ar ucide. Ci doar de şoapte: serendipity, serendipity...