Arte

articolul anterior articolul urmator

Sibelius, de ziua Ateneului, cu Remus Azoiţei

0
16 Feb 2020 18:52:02
Alexandru Pătraşcu
Remus Azoiţei salutând publicul la finalul concertului de la Ateneu
Remus Azoiţei salutând publicul la finalul concertului de la Ateneu

Ce-i drept, aniversarea Ateneului, inaugurat la 14 Februarie 1888, s-a potrivit foarte bine cu programarea unuia dintre cele mai frumoase concerte pentru vioară, cel al lui Sibelius. Foarte dificil din punct de vedere tehnic, de o muzicalitate subtilă şi întunecată, punând pe picior de egalitate orchestra şi instrumentul solist, care se confruntă şi se îmbrăţişează permanent.

Articol publicat iniţial pe blogul Despre Opera.

O interpretare bună a sa omagiază nu doar solistul din sală, ci şi atâţia mari violonişti care au cântat aici, începând cu Enescu şi sfârşind cu invitaţii ultimei ediţii a Festivalului.

Ba chiar am avut o strângere de inimă în faţa pariului curajos al lui Remus Azoiţei, a cărui activitate pedagogică la Royal Academy of Music primează în faţa celei concertistice: nu e prea mult? Va reuşi ceva memorabil? Recunosc că, după gustul amar lăsat de concertul de săptămâna trecută şi de „premiera” de ieri cu Turandot la Operă (despre care voi scrie în curând), am fost la un pas să dezertez de la Ateneu săptămâna aceasta. M-am răzgândit şi bine am făcut.

Remus Azoiţei

Privită dintr-o perspectivă tridimensională, interpretarea lui Remus Azoiţei a încântat. O virtuozitate intelectuală: violonistul a cântat cu tot corpul pentru a învinge dificultăţile primei părţi, în acelaşi timp atacând temperat cadenţa, pe care a executat-o subliniindu-i toate detaliile. N-a debordat de sunete mari, atacul său a fost deseori cuminte, dar cu un motiv: acela de a nu pierde pe drum muzicalitatea. Şi aşa a reuşit ca în partea lentă (a doua, Adagio di lento) să aibă un discurs de bun gust, cu accent pe latura sumbră a muzicii, evitând nonşalant romantizarea inutilă. În fine, în Allegro, ma non tanto din partea a treia, Azoiţei a atacat frenetic, extrovertit, cu multe momente realmente înălţătoare. Singurul capitol la care concertul a rămas dator a fost relaţia dirijor-solist. Emil Tabakov, un reputat dirijor bulgar de anvergură regională, n-a reuşit să echilibreze bine orchestra, acoperindu-l uneori pe solist şi a renunţat la un dialog care ar fi putut crea un foc de artificii, în favoarea unui stil care a părut uneori confruntaţional şi lipsit de subtilitate. Cu toate acestea, finalul concertului a fost electrizant, am văzut cu ochii minţii scântei sărind la contactul arcuşului cu corzile viorii, dublate de un discurs epic realmente emoţionant. Ce concert! Şi când te gândeşti că Sibelius l-a compus într-o perioadă în care alcoolismul îl devora, între două beţii, varianta care se cântă astăzi, privată, după multe revizuiri, de secvenţe foarte dificile în special în prima parte, rămâne în continuare o partitură atât de grea.

Rămânând pe linia „naţională” (pentru că Sibelius este un simbol pentru Finlanda poate chiar mai mult decât Enescu pentru România), Remus Azoiţei a oferit două encore  din creaţia românească, Lăutarul lui Enescu, o lucrare pe care o promovează de multă vreme, dar mai interesant a fost Capriciul no 3 pentru vioara solo de Vasile Filip, cu sonorităţi populare foarte subtile şi de o dificultate tehnică notabilă.

Emil Tabakov a modificat geometria orchestrei, aşezând cornii în stânga scenei (de obicei, această partidă instrumentală e plasată în dreapta, imediat sub alămuri, în aşezarea tradiţională a Filarmonicii) pentru ambele părţi ale serii. A dirijat Şeherezadafără partitură şi a fost nu doar o declaraţie de intenţie, a fost foarte clar că ştie lucrarea foarte bine. Însă tot la fel de evident a fost şi că nu a descoperit în timp util, la repetiţii, nici limitele orchestrei şi nici acustica oarecum particulară a Ateneului (un articol pe această temă găsiţi tot aici, pe blog). Au fost şi câteva greşeli personale, revenirea şefului de partidă de la corn s-a simţit imediat, când jumătate dintre solourile sale au sunat cel puţin nesigur. În schimb fagoţii au fost poetici şi seducători, primul violoncel a fost inspirat, iar restul intervenţiilor solistice au sunat cel puţin competent. A fost şi o ocazie bună de a compara virtuozitatea lui Remus Azoiţei cu cea a lui Rafael Butaru. Concertmaistrul FGE a încercat să se plaseze pe latura epică a Şeherezadei, un sunet dulce, seducător, o frazare narativă, dar oarecum uniformă de-a lungul timpului, violonistul părând să obosească spre final. În rest, lipsa de echilibru a orchestrei a făcut ca totul să sune destul de dur, în special în momentele de mare intensitate. Trombonii au tunat, percuţia a fost cam prea prezentă, rezultatul imaginii sonore de ansamblu fiind cea a unei fotografii luate dintr-un unghi bun, dar stricată de supraexpunere. Ce mult contează un dirijor care ştie să spună „Nu”, temperând excesul de elan…

Caseta tehnică:

într-o Vineri, 14 Februarie, la Ateneul Român

Jean Sibelius: Concertul în re minor pentru vioară şi orchestră, op. 47
Nikolai Rimski-Korsakov: Suita simfonică Şeherezada, op. 35
Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Emil Tabakov
Solist: Remus Azoiţei

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii