Arte

articolul anterior articolul urmator

Sindromul „Tezele din iulie“ loveşte din nou. De data asta, la Ateneul Român

2
14 Apr 2019 12:43:38
Alexandru Pătraşcu
Ateneul Român (1944)
Ateneul Român (1944)

Îndepărtarea managaerului Filarmonicii, după un an 2018 în care Ateneul a găzduit o serie de concerte de o calitate comparabilă cu cele programate în Festivalul Enescu arată că fantoma „Tezelor din Iulie” ale lui Nicolae Ceauşescu bântuie şi astăzi Ministerul Culturii, la 30 de ani de la căderea comunismului.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Pentru cei care sunt prea tineri ca să fi fost martori şi pentru cei care nu ştiu, pur şi simplu.

După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, România a cunoscut o scurtă perioadă de liberalizare culturală: cinematografele au început să ruleze filme americane, franţuzeşti şi italiene, în teatru au apărut producţii tot mai moderne semnate de tineri (la acea vreme) precum Liviu Ciulei sau Lucian Pintilie, literatura publicată nu mai era doar despre colectivizare, poezia ideologică făcuse un pas înapoi, iar arta modernă a încetat să mai fie un subiect tabu. Sigur, eram departe încă de ceea ce se întâmpla în ţările democratice, dar lucrurile se aşezau pe un drum în direcţia bună, un drum ce părea fără sfârşit. A durat câţiva ani, pentru că, în Iulie 1971, Nicolae Ceauşescu va ordona întoarcerea la proletcultism şi subsecvent la naţionalism, printr-un discurs transpus apoi în legi şi regulamente, ce va căpăta  denumirea de tristă faimă de „Tezele din Iulie”.

În 1973, ca efect direct al acestor teze, după numai trei spectacole, piesa de teatru Revizorul de Gogol, în regia lui Lucian Pintilie, este interzisă. România devenise punctul de pornire al unui exod artistic. O părăsesc regizori (Ciulei, Pintilie, Şerban), cântăreţi de operă (Vasile Moldoveanu, Ileana Cotrubaş), balerini (Sergiu Ştefanski, Magdalena Popa), scriitori (prea mulţi pentru a putea fi înşiraţi aici).

După 1989

Unele arte n-au putut fi îngrădite, în primul rând cele care nu depindeau de finanţarea statului: literatura, artele plastice. Dar în ceea ce priveşte artele spectacolului, „Tezele din Iulie” au rămas aplicabile, pentru că puteau fi controlate prin ministerul culturii.

În Noiembrie 1993, regizorul Andrei Şerban demisionează de la conducerea Teatrului Naţional Bucureşti, după ce modernizase repertoriul, montase piese de teatru care erau revoluţionare pentru acea vreme (Trilogia Antică) şi teatrul începuse să facă turnee internaţionale. Motivul? Presiunile pentru întoarcerea la vechiul model de a face teatru, argumentat cu tot felul de declaraţii naţionalist-obtuze ale actorilor care au pus presiune pe ministerul culturii, astfel încât alungarea marelui regizor devenise iminentă.

În Mai 2015, regizorul Răzvan Ioan Dincă este suspendat din funcţia de director al Operei Naţionale Bucureşti, după ce, timp de câţiva ani, la Bucureşti au fost invitate o serie de nume mari ale regiei de operă din lume (Graham Vick, Stephen Barlow, Paul Curran, Vera Nemirova, John Fulljames, Valentina Carrasco). Pus sub acuzare, a fost achitat definitv la sfârşitul lui 2018, însă suspendarea l-a împiedicat să-şi ducă la bun sfârşit mandatul.

În Aprilie 2016, Johan Kobborg şi Alina Cojocaru, doi celebri balerini la Royal Ballet şi English National Ballet sunt pur şi simplu expulzaţi de la Opera Naţională Bucureşti, cu participarea directă a ministrului culturii, după ce, timp de doi ani şi jumătate, compania de balet fusese într-o continuă ascensiune, prezentând coregrafii notorii de pe scena internaţională (Manon) şi plecând în turnee mondiale (New York).

Ce a urmat la Operă se ştie: producţiile moderne au fost abandonate, baletul s-a întors la coregrafiile naţionale de calitate scăzută.

Ce se întâmplă acum la Ateneu

Aprilie 2019:Directorul Andrei Dimitriu este pe punctul de a fi demis de la conducerea Filarmonicii în urma evaluării pentru activitatea din anul 2018. Exact anul în care Ateneul Român a atins un nivel al excelenţei artistice fără precedent în epoca postcomunistă.

Îmi aduc aminte foarte bine cum, în luna Decembrie 2017, presa culturală românească o felicita pe pianista Dana Ciocârlie după câştigarea unui important premiu discografic în Franţa pentru integrala lucrărilor pentru pian solo de Schumann. În Ianuarie, o ascultam la Ateneu, invitată să cânte Concertul pentru pian de Schumann, acompaniată de Orchestra Filarmonicii condusă de Christian Badea. Era începutul unui drum în direcţia corectă, spre valorile artei interpretative. În primăvară au venit Christian Zacharias şi Vasily Petrenko, într-o singură săptămână, ce săptămână! În Iunie, Andrei Ioniţă, un prinţ al violoncelului, cânta Şostakovici la Ateneu, iar stagiunea se încheia cu un fantastic concert care celebra centenarul Bernstein în preajma zilei Americii.

Ce a urmat? În timp ce ministerul culturii aprindea artificii pe muzica Rapsodiei lui Enescu, în cel mai vulgar mod imaginabil pentru Centenarul României, ministrul a fost demis, în Ianuarie, chiar de Ziua Culturii Naţionale.

Apoi, când acelaşi minister alături de primăria Bucureştiului nu mai pridideau cu risipirea banilor publici pe idei dintre cele mai lamentabile prin care muzica ar fi trebuit să sărbătorească Ziua Naţională, Filarmonica iniţia practic singurul proiect serios şi susţinut pentru cei 100 de ani ce au trecut de la 1 Decembrie 1918: o stagiune centenară.

Proiectul n-a obţinut niciodată finanţarea extrabugetară necesară pentru a aduce la Bucureşti artişti pe măsura evenimentului. Cu toate acestea, apelând la toate sursele de finanţare posibile, programul stagiunii centenare, într-o versiune mai restrânsă, n-a făcut nici un compromis faţă de excelenţă.

Christian Zacharias a revenit în Octombrie pentru a o deschide, cu Beethoven. Momentul cel mai incandescent a fost apoi în Noiembrie, când Christian Badea şi Mischa Maisky au electrizat Ateneul în Concertul pentru violoncelde Dvořák. Marea Unire şi-a găsit echivalentul muzical în oratoriul Creaţiunea de Haydn, apoi a fost Daniel Ciobanu scoţând scântei din clapele şi corzile pianului, apoi Katia Buniatishvili şi aşa a fost anul 2018. Un an în care la Ateneu au mai cântat şi Elisabeth Leonskaya şi Fazil Say, două personalităţi atât de contrastante prin modul în care înţeleg arta pianului, dar la fel de mari artişti. Am văzul şi auzit lumea uimită că aşa ceva se poate la Ateneu. Aşa a fost şi s-a putut.

Probabil că programul de conferinţe de la Ateneu n-a reţinut prea mult atenţia comisiei de evaluare a ministerului, deşi Ateneul Român a fost construit cu această misiune, de a găzdui conferinţe şi abia apoi concerte. În perioada interbelică, textele integrale sau măcar rezumatele acestor conferinţe erau publicate într-un raport de activitate de sute de pagini, care se vindea în librării. În 2018, această tradiţie a continuat, cu mari personalităţi, inclusiv deţinători ai premiului Nobel, dezbătând temele zilei.

În anii stalinizării, Filarmonica era descrisă în documentele de partid drept o „citadelă a reacţiunii”. Optica oficialilor din minister nu pare să fi evoluat, deşi anul acesta vom celebra 30 de ani de la despărţirea sângeroasă de comunism.

Astfel, în Aprilie 2019, se încropeşte o comisie compusă din doi actori şi un dirijor de provincie care analizează sintactic un raport de activitate, apoi, în litera regulamentelor imaginate de ei, decid că activitatea managerului pe anul 2018 este insuficientă. I-a văzut cineva pe Carmen Croitoru, Demeter Andras şi Vlad Mateescu la vreunul dintre aceste concerte? Dar pe Mădălin Voicu, secretarul de stat care coordonează activitatea instituţiilor muzicale, cât şi pe cea a acestor comisii-cozi-de-topor, l-a văzut cineva asistând la vreun asemenea concert? Eu nu. Oricum, nu eram atent la persoanele publice din sală, ci eram ocupat să mă bucur de muzica de calitate interpretată la nivel de excelenţă europeană.  Normal că nu au venit cei din minister, doar nu crezuseră nici o clipă în proiect, nefinanţându-l. Normal că succesul acestor momente era o palmă pe faţa ministerului, obligat de realitate să constate nulitatea multora dintre proiectele pe care le finanţase generos.

Acesta este sindromul tezelor din Iulie: cum începe o instituţie de cultură să iasă din rând, încercând să facă ceva „ca afară”, dar cu seriozitate, fără să copieze şi să vulgarizeze, imediat se găsesc nişte factori de putere să taie capul directorului şi să vireze înapoi, spre „valorile naţionale”.

Secretarul de stat Mădălin Voicu cu asta se ocupă: cu aplicarea tezelor din Iulie. În 2018 organiza un concurs de management care a fost anulat în urma contestaţiilor, pentru că favorizase pe unul dintre candidaţi. La Operetă, un alt concurs o permanentiza pe post pe directoarea interimară, sub a cărei conducere instituţia a avut cei mai catastrofali ani atât din punct de vedere artistic cât şi financiar, prima măsură managerială a noului director fiind să trimită o scrisoare guvernului cerând bani, căci ei tot nu pot face nimic, în continuare.

Nimeni nu a plătit pentru eşecurile acestea la minister, deşi toate se întâmplau în aria de competenţă a dlui Mădălin Voicu.

Harababura din instituţiile muzicale din România este o replică a harababurii din acest minister al culturii, în care miniştrii se succed la fel de des precum directorii interimari de la Operă. De când a câştigat alegerile, PSD a schimbat patru miniştri ai culturii: Ionuţ Vulpescu, Lucian Romaşcanu, George Ivaşcu, Valer Breaz, primii doi căzând cu tot cu guvern. Singurul care rămâne neclintit pe poziţii de când PSD a câştigat alegerile este dl Mădălin Voicu, care acum se ascunde cu tot cu ministru în spatele unei comisii. Până când?

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

Sorin Ionascu
14.04.2019, 15:11:44

Un articol binevenit, desi cu unele exagerari. 1. Andrei Serban a incercat la TNB niste experimente care au socat si publicul si lumea culturala, nu doar prin extravaganta si nonconformismul productiilor, ci si prin utilizarea in exces si uneori total gratuita a vulgaritatii si obscenitatii, atat in plan vizual, cat si in limbaj, deschizand drumul acestei abordari de care lumea s-a cam saturat. Nu sunt un pudibond si nu ma deranjeaza nici nuditatea si nici limbajul licentios, dar ma deranjeaza cand sunt folosite gratuit, doar ca sa socheze publicul. Dupa ani, a recidivat cu unele montari cel putin controversate ale unor spectacole de opera. Nici in alte tari productiile lui nu sunt unanim apreciate, fiind desori controversate sau chiar contestate. Si marea majoritate nu sunt nici pe departe niste monumente de bun gust artistic. 2. Razvan Ioan Dinca a avut meritul invitarii unor artisti prestigiosi si al initierii unor spectacole care pot (sau macar puteau) pune Bucurestiul pe harta capitalelor europene. Dar el a reusit sa faca acea struto-camila denumita "opereta", o constructie care e ceva intre un bungalow si un depozit, cu o structura si o acustica deficitare, cu probleme majore de siguranta (nu a trecut si nu va trece controlul ISU), in care s-au bagat indecent de multi bani. A facut si celebra renovare a Operei, care a fost un dezastru, stricand acustica (si asa problematica), dar si confortul spectatorilor (a inbracat toata sala in placaje de lemn, care ar fi trebuit, teoretic, sa imbunatateasca acustica, dar nu a imbunatatit nimic dinspre scena, in schimb s-au amplificat toate zgomotele din sala; a pus niste lumini ciudate, a dat jos toate perdelele astfel incat orice deschidere a unei usi in timpul spectacolului sa fie perceputa de aproape toata sala, etc.). A facut un dezastru in culise si in partea tehnica, a desfiintat cam toate atelierele operi, inclusiv luminile, si le-a externalizat, cheltuind apoi sume consistente pentru fiecare spectacol pe niste contracte date "cui trebuie". Chiar daca a fost exonerat de justitie (oricum fusese inculpat doar pentru o mica parte din porcariile pe care le-a facut), asta nu inseamna ca nu s-a vazut foarte clar o mare parte din "reusita" sa. Uitasem sa spun ca, la finalul "renovarii", a lasat scena fara structura de rezistenta, aceasta riscand sa pice oricand, motiv pentru care unele spectacole nu au mai putut fi puse (inclusiv mult-trambitata noua premiera cu Manon Lescaut, cu decorurile de la ROH, care erau mult prea mari si mult prea grele pentru a fi suportate de scena ONB, astfel incat camioanele au fost intoarse din drum si s-a renuntat, dar banii s-au platit si nimeni nu a fost tras la raspundere pentru asta). Ba chiar au fost suspendate spectacolele o perioada de catre Inspectia Muncii pe motive de securitate, pana cand a fost refacuta structura de rezistenta, aceasta pe vremea mult0hulitei Beatrice Rancea, care a incercat sa repare cate ceva din dezastrul pe care l-a gasit, dar mai nimeni nu a observat acest lucru. 3. Kobborg nu a fost fortat sa plece, acolo a fost un conflict de orgolii si o situatie prost manageriata de aproape toti cei implicati. E adevarat ca a reusit in doar un an si ceva sa aduca baletul ONB la un nivel pe care nu-l avusesera din vremuri imemoriale si sa puna niste spectacole demne de o capitala eurpeana, dar conditiile contractuale si financiare au fost cel putin dubioase. S-a vazut si din faptul ca, dupa plecarea lui, nu a mai fost posibila punerea niciunuia din acele spectacole. 4. "cum începe o instituţie de cultură să iasă din rând, încercând să facă ceva „ca afară”, dar cu seriozitate, fără să copieze şi să vulgarizeze" - vezi punctul 1. In rest, da, cam asa e. In anii pesedizarii Romaniei pot avea loc doar acei oameni si doar acele evenimente care sa le aduca bani si diverse alte foloase celor de la putere. Orice altceva trebuie pedepsit cu asprime. Idferenta fata de comunisti e ca acum primeaza ideologia banului si a puterii. Sustinute prin slugarnicie, incompetenta, impostura si maxima ticalosie.

+4 (6 voturi)
Sorin Ionascu
14.04.2019, 23:33:43

As vrea sa adaug, in ceea ce priveste activitatea FGE cateva lucruri pe care autorul le omite. In afara concertelor din abonament si a seriilor de conferinte, stagiunea a fost completata de concerte in afara abonamentelor si de concerte camerale si recitaluri, multe din acestea dedicate unor tineri solisti care au mare nevoie de scena si de podiumul de concert pentru desavarsirea lor profesionala. Numarul acestora e cel putin egal cu al marilor concerte. Mai mult, in afara stagiunii, cand teatrele iau vacanta, FGE a devenit gazda unui important festival organizat privat, "Vara magica", ce umple cele doua luni de vacanta cu evenimente muzicale de calitate si care a ajuns deja la a 6-a sau a 7-a editie. Mai putem pune si colaborarea cu Festivalul Sonoro, primul festival privat de muzica clasica din Romania, cu 10 editii pana acum, in fiecare din ele Ateneul gazduind cel putin unul sau doua din concerte sau recitaluri. Chiar daca nu toate evenimentele sunt de o imensa valoare artistica, majoritatea sunt de o tinuta inalta, in ultima stagiune chiar mult peste ce era normalul institutiei si al Bucurestiului. Mai mult, e cam singura institutie care promoveaza constant tinerii. Atat sub aspectul volumului de activitate cat si sub cel al calitatii, in ultimul an FGE a fost cu mult deasupra tuturor celorlalte institutii muzicale bucurestene, as zice chiar din tara. Si asta far a beneficia de fonduri uriase, precum institutii similare din alte tari.

+2 (4 voturi)