„Slava (Nova)Rossia“. Jurnal de Cannes 2

Ca şi la alte ediţii ale festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, filmele din Estul continentului par a prima clar în faţa celor din jumătatea vestică, atât din punct de vedere al măiestriei cu care sunt realizate, cât şi al importanţei subiectelor abordate. Cel mai clar exemplu: „Donbass“ al ucraineanului Serghei Lozniţa, despre războiul aflat în curs la doar câteva sute de kilometri de graniţele noastre.

23.10: „Categoric, “Donbass” al lui Sergei Loznitsa este filmul care-ar trebui distribuit în cinematografe prin Les Films de Cannes à Bucarest, poate ne (mai) trezeşte. “Personajele”, de altfel, se află doar la câteva sute de kilometri de noi. “Donbass” mi-a reamintit de anii de armată (aveam 18 ani), de acel timp în care (similar războiului) legile şi regulile sunt abolite, pentru a fi înlocuite cu alte legi, mai primare, mai instinctuale, mai “masculine”. Bruma de civilizaţie este suspendată, iar în locul ei apar regulile derivate din instincte şi din răul care zace-n fiecare din noi.

„Era Putin“ e de-abia la-nceput

Loznitsa te face să simţi, pe cât posibil, ce înseamnă războiul (de uzură) în 2018 şi să înţelegi că asta ne paşte, în era Putin, pe toţi, nimeni nu este, în mod sigur, “la adăpost”. Cineastul ucrainean renunţă aici la metafora străvezie pe care-o folosea în precedentul său film, “A Gentle Creature” (revelaţia ediţiei de anul trecut a Les Films de Cannes), pentru a spune lucrurile într-un mod direct şi brutal (un fel de “My Joy”, extraordinarul său prim film de ficţiune, tot despre “Rusia profundă”, este şi acest “Donbass”), ajutat pentru a crea acest efect de real (şi) de vâna sa de documentarist, domeniu în care şi-a început cariera (dar fără a renunţa, în nici un fel, la subtile şi profunde efecte stilistice).

Filmul (care-ar putea fi subintitulat “Slava Novorossia”, cum sună imnul oficial al regiunii separatiste) este, însă, de la cap la coadă un film de ficţiune (dar mai autentică decât orice “prises de vue” cinematografice, pentru că vorbeşte despre esenţa lucrurilor) şi a fost turnat în regiunea ucraineană Krivoi Rog, iar într-un rol secundar (deşi, de fapt, nu există roluri principale, fiind vorba, ca şi-n “My Joy”, de o colecţie de secvenţe, unele de-o intensitate insuportabilă, din regiunea separatistă, “teritoriul ocupat”, cum îi spune autorul, vag legate între ele), al unui comandant de pluton rusofon, apare şi actorul român (basarabean de origine) Valeriu Andriuţă (el a mai lucrat cu Loznitsa, la “A Gentle Creature”, ca şi operatorul constant al regizorului, tot basarabean, Oleg Mutu).“

Sexualitate vs./& spiritualitate

24.10: „Cinci seri la rând, una după alta, cu cele cinci filme (so far) ale mexicanului Carlos Reygadas e suficient, chiar şi pentru cei mai împătimiţi şi înrăiţi dintre cinefili. Ceea ce face farmecul şi valoarea acestor pelicule: cadrele lungi şi care te invită „să-ţi iei timp” pentru a savura şi înţelege lucrurile şi peisajele, alura de „cinema transcendental” (pentru că mexicanul, totuşi, îţi dai pe parcurs seama, nu-i un autentic, cum sunt, în principal, esticii), subiectele care se-nvârt în zona relaţiei dintre sexualitate şi spiritualitate, precum şi a legăturilor interumane eşuate etc., în cantitate mare (ca orice cantitate) nu mai funcţionează aşa bine, şi chiar devin uşor obositoare.

Mie – şi asta nu e neapărat de (foarte) bine –, într-adevăr fără mare legătură, dar „Japon” (2002), primul film al lui Reygadas, ca şi restul, mi-au amintit de filmele grecului Angelopoulos... Cu siguranţă, „Japon” şi Reygadas sunt mult mai bizari, dar avem: acelaşi personaj aflat într-o criză existenţială, aceleaşi long takes etc. Şi aceeaşi metafizică a cadrului, chiar dacă mexicanul, la Q&A-urile de după proiecţii, nu o recunoştea direct. Mi-au folosit Q&A-urile acestea cu Reygadas, pentru că vreau să dezvolt cât pot tema cinemaului transcendental.

Marcos Hernández şi Anapola Mushkadiz, în "Batalla en el cielo" (2005)

„Post Reygadas lux“

Cel mai reuşit film al lui Reygadas mi se pare, de departe, „Silent Light” (2007), o rescriere a finalului „Ordet”-ului dreyerian, cu o realizare într-adevăr brici, impecabilă, „cinema transcendental” at its best. Acesta, şi nu „Post Tenebras Lux” (2012) – deşi interesant şi acesta, şi cu momente de mare forţă –, mi se pare capodopera autorului (de până acum). În ce priveşte „Our Time”, filmul prezentat de Reygadas anul acesta în competiţie la Veneţia (de unde însă s-a întors cu mâna goală), mi s-a părut mai degrabă o tentativă relativ eşuată a mexicanului de a merge în linia care l-a consacrat, dar de a încerca totuşi şi altceva în interiorul acesteia.

Cel puţin partea de „cuplu în criză” mi s-a părut prost scrisă, prost interpretată (chiar de cuplul real Carlos Reygadas-Natalia López) şi, în general, incapabilă de a spune ceva. „Nu sunt un specialist în relaţii extraconjugale”, spunea, de altfel, regizorul după proiecţie (de parc-ar trebui să comiţi adulter ca să poţi scrie „Doamna Bovary”). În fine, la sfârşitul celor cinci zile de proiecţii reygadas-iene, nu poţi spune decât, extenuat dar fericit, „Post Reygadas lux“.“

„Ayka, mon amour“

25.10: „O poveste dardenne-iană, chiar dacă nu o face într-un mod explicit, spune rusul (de fapt, kazah) Sergei Dvortsevoy, în filmul „Ayka”, pentru care interpreta principală, Samal Yeslyamova, a primit (pe merit, probabil) premiul de interpretare feminină la Cannes. Deşi face un film, în ultimă instanţă, social, autorul alege să nu urmeze calea efuziunilor sentimentale, care-ar fi fost foarte la îndemână, ci filmează totul în cadre lungi şi-ntr-un close-up permanent, rezultând bineînţeles un efect cu mult mai puternic. Veţi vedea că şi-n (Extremul) Orient există problema imigraţiei, cu alte cuvinte „are şi Moscova faliţii ei”, şi acestea sunt femei kirghize, care trăiesc în capitala fostului imperiu în condiţii de sărăcie şi inumanitate groznice, demne de vremurile lui Gorki şi-ale altor „narodnici” ruşi.“

„Vara rock-ului” sau „Cum am dat jos comunismul”

25.10: „Chiar dacă nu mai are forţa contestatarului „(M)uchenik”, precedentul său film (de unde probabil i s-a tras pocinogul de acum), „Leto” (adică „Vară”, titlul unui cântec din film) al lui Kirill Serebrennikov este interesant, are unele secvenţe (mai ales cele de aparentă animaţie) foarte mişto şi reuşeşte să te cucerească în cele din urmă şi să-ţi menţină atenţia trează până la sfârşit. E un fel de „La La Land” plasat nu în L.A., ci în Leningradul primilor ani ’80 şi inspirat de persoane reale, plin de efecte postmoderne, în care regizorul în acelaşi timp s-a jucat, dar a vrut şi să spună că „totuşi, doare” (vezi povestea de dragoste neîmpărtăşită dintre „geniul” Viktor şi Natalia, ale cărei memorii au inspirat filmul). Nu e scena de heavy metal leningrădeană, aşa cum credeam, ci mai degrabă una underground, unde tinerii ascultă muzică sofisticată pentru vremea aceea şi greu de pătruns în Est (Sex Pistols, The Clash, Joy Division, Blondie, Lou Reed, Iggy Pop), dar cântă un fel de folk-rock în manieră vîsoţkiană. „Vremuri”, ar spune-ai noştri, filmul fiind dedicat de Kirill S. „celor pe care-i iubim”...“

Citeşte şi: „Dodes’ka-den 2018“. Jurnal de Cannes 1

Recviem pentru Uniunea Sovietică

Anti-Putin

Adevărata faţă a fascismului (portret de regizor Serghei Lozniţa)

Et in Siberia ego. Sau despre „eterna şi fascinanta“ Rusie

Progresişti versus dughinişti