Elena Moşuc: A Portrait

Sony Classical a publicat în 2015 un set de trei CD-uri – „Elena Moşuc: A Portrait”. Din fericire, acest album se găseşte în magazinele româneşti şi are un preţ rezonabil, de circa 60 de lei.

Articol publicat pe blogul Despre Opera

Brunch cu Elena Moşuc

E vorba despre reeditarea unor albume mai vechi ale sopranei: Au jardin de mon cœur (1999), Mozart Portrait (2000) şi Notre amour (2002). Mi-ar fi plăcut ca acest set să includă şi recentul Donizetti Heroines (2013), recenzat aici pe blog. Fiecare dintre cele trei discuri amintite au avut parte de comentarii la data apariţiei, dar acum avem perspectiva timpului prin care le putem reanaliza şi, de ce nu?, avem şi ocazia de a ne îndrăgosti din nou de această voce.

Au jardin de mon cœur a fost cel mai apreciat album al Elenei Moşuc. Avea şi de ce: o voce proaspătă, căreia agilitatea exersată în repertoriul francez îi adăuga un plus de senzualitate. Sunt anii de început de la Zürich, când teatrul elveţian pusese mâna pe o voce de coloratură de calibru. Oricine a ascultat Où va la jeune Indoue din Lakmé nu avea cum să nu-i compare virtuozitatea cu Mady Mesplé, dar şi expresivitatea cu Natalie Dessay, care tocmai înregistrase integrala operei lui Delibes, pentru EMI. Apoi Caro nome din Rigoletto, care făcea dreptate sopranelor de coloratură, după mulţi ani în care stilul cu accente veriste făcuse ravagii în interpretarea rolului Gildei. Sunt doar două arii, cele mai frumoase de pe acest disc altfel plin de multe alte acrobaţii din muzica lui Mozart, Donizetti sau Bellini, dar şi frumuseţi neaşteptate din cea a lui Gounod sau Charpentier.

Al doilea disc este Mozart Portrait, în care apar şi primele limite ale acestei voci din acea perioadă a carierei Elenei Moşuc, în care sunetele stratosferice îi veneau cel mai bine. Sigur, Contesa din Le nozze di Figaro sau Donna Anna din Don Giovanni nu erau punctul ei forte, ca expresivitate, de altfel nici orchestra condusă de Camil Marinescu nu reuşeşte să evite platitudinea. Azi, când timbrul Eleni Moşuc s-a mai umbrit, poate că aceste rouluri ar putea avea o altă consistenţă, având în vedere şi direcţia în care i-a evoluat repertoriul. În schimb, Königin der Nacht din Die Zauberflöte trebuia prezervată pe disc, e o mărturie a unui registru vocal acut care a făcut epocă, alimentând speranţele că zilele unei Roberta Peters ar fi putut reveni. Există în acest rol, pe lângă notele supra-acute emise cu o uşurinţă insolentă, şi o voluptate muzicală, un farmec feminin care nu poate fi negat. Cele două arii de concert sunt şi ele apetisante, dar secvenţele din Exultate, jubilate sunt surpriza cea mai plăcută: muzica sacră şi agilitatea vocală merg împreună, aşa cum trebuie, fără ca pirotehnia acutelor să deturneze demersul religios.

În fine, ultimul disc, Notre amour, mi-a plăcut cel mai mult. Lieduri româneşti şi franţuzeşti. O voce de soprană şi un pian (Sabine Vatin). Şi foarte multă artă. Intelectualitate vocală. Cred că este unul dintre cele mai bune argumente în favoarea muzicii lui George Enescu, prezent aici cu Sept chansons de Clément Marot, Op. 15, un ciclu de cântece dominat de fineţe şi subtilitate, o altă faţă a compozitorului naţional. Nu e o alegere întâmplătoare, întrucât sunt creaţii aflate sub influenţa muzicii franceze, Fauré, profesorul lui Enescu în mod special. Clément Marot nu este un nume oarecare, ci este unul dintre poeţii francezi clasici, făcând parte din La Pléiade. O mare parte din acest disc este completată de alte lieduri de Chausson, Fauré şi Debussy, cu care Enescu se amestecă perfect, dovedind că Franţa are toate motivele să-l revendice cultural, tot atât pe cât avem şi noi. Ultimele 10 track-uri ale acestui CD (şi ale setului) aparţin compozitorilor români. Elena Moşuc întreprinde aici un demers oarecum similar cu cel al Angelei Gheorghiu, de a promova o serie de compoziţii româneşti, o alegere subiectivă până la un punct, întrucât multe dintre acestea conţin teme de inspiraţie folclorică, ceea ce le face cumva mai puţin logice în contextul general (Zorile-şi mâna cerbii de foc de Carmen Petra-Basacopol, Note de primăvară  de Felicia Donceanu, Doina Stăncuţei şi Floricică de pe apă Tiberiu Brediceanu sunt doar câteva exemple). Pe lângă acestea, consacrata Somnoroase păsărele de Vasile Spătărelu nu face decât să umple un tablou mai degrabă eterogen, care subliniază şi mai mult distanţa dintre Enescu şi epigonii săi.