Soprana Anita Hartig la Bucureşti

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Se află în Capitală una dintre cele mai importante artiste lirice românce, tânăra soprană Anita Hartig, reputată prezenţă pe marile scene ale lumii, de la Opera de Stat din Viena şi Marele Teatru Liceu din Barcelona la Opera Regală Covent Garden din Londra şi Scala din Milano, de la Opera din Zürich la Operele din Berlin etc., unde cântă în compania marilor cântăreţi şi dirijori ai prezentului.

Anita Hartig va susţine luni 5 decembrie un concert la Ateneul Român în compania tenorului Teodor Ilincăi şi va participa ca invitată specială la Gala de aniversare a 95 de ani de la instituţionalizarea Operei Naţionale Bucureşti, joi 8 decembrie, alături de artiştii locali. Zilele trecute, soprana a avut amabilitatea să-mi acorde un interviu pentru Adevărul.ro.


Foto Shirley Suarez

image

„Vrem să ne dăruim vocea şi inima”

Costin Popa: Mă bucur să ne revedem în ţară, cu puţin timp înaintea concertelor bucureştene. Ce sentimente te animă?

Anita Hartig: Sunt ca într-un cocktail, de pe acum am un gol în stomac, vor veni palpitaţiile, mâinile mi se vor umezi, sunt emoţiile necesare...

C. P.: ... constructive.

A. H.: Exact. Vin cu smerenie pentru că, după atâta timp, conaţionalii mei se mai gândesc: „ia să vedem ce fac românii noştri, cei care au plecat şi duc numele ţării în toate colţurile planetei?” Mă bucur că o să cânt cu Teodor, cu el am cântat în nenumărate teatre şi mi-i tare drag ca şi coleg. În plus, la Ateneu nu am mai apărut, deci o să fie debutul meu. Voi interpreta două arii, Teodor la fel şi apoi duete pe care publicul le cunoaşte şi le iubeşte. Se adaugă Orchestra Română de Tineret şi dirijorul Tiberiu Soare, cu care nu am lucrat niciodată. Sunt multe elemente noi, o să fiu super incitată, excitată, şi înnebunită de emoţii. Mă bucur că o să fie aşa.

C. P.: La Operă n-ai mai cântat, cred, de la „Boema” de acum...

A. H.: ... vreo zece ani. Am şi uitat cum este teatrul ca rezonanţă, cum este publicul, nici nu am apucat să ne împrietenim, ca să zic aşa, înainte de a pleca. Mă onorează invitaţia şi sper ca acum să fiu puternică şi sănătoasă. Data trecută a trebuit să anulez din motive de boală, am avut un virus şi o sinuzită care m-au „terminat” vreo două săptămâni. Noi, cântăreţii, suntem vulnerabili la vreme, ăsta ne e destinul. Şi să nu se supere publicul dacă ne îmbolnăvim, nu vrem să anulăm niciun spectacol, dar nu ne place să ne prezentăm şi să nu cântăm cât de bine posibil. Întotdeauna vrem să ne dăruim vocea şi inima.


Foto Shirley Suarez

image

„Mi-ar plăcea nespus de mult să fac operetă”

C. P.: Publicul bucureştean este foarte cald, ca de fapt întreg publicul nostru, mai ales cu artiştii care duc faima ţării în străinătate. Eşti aşteptată. Cum ai ales programele pentru cele două apariţii?

A. H.: Simplu, pentru că este vorba despre repertoriul meu tradiţional; e important ca, după atâta timp, să vin cu lucruri de care mă simt aproape, din cauza emoţiilor care ştiu că vor fi foarte puternice. Dacă ar fi fost ceva nou m-ar fi copleşit şi mai mult şi de aceea vreau să prezint repertoriul meu de bază, cel care m-a crescut, m-a dus peste tot şi mi-a dat şansa să cresc ca om, ca femeie, ca artist. Gala de la Operă, în schimb, a fost propusă mai mult sau mai puţin ad-hoc, aşa că, şi de dragul meu şi de dragul orchestrei nu am vrut să facem lucruri prea diverse, nefiind niciodată timp pentru a ne pregăti. Dar, va fi un repertoriu pe care publicul îl iubeşte şi se va simţi mai destins, mai în largul său să ne audă cântând secvenţe din „Traviata”, „Boema” şi... de operetă, un pic mai cu spirit şi nerv.

C. P.: Lehár, o arie din ”Giuditta”, un duet din „Văduva veselă”...

A. H.: De ce nu? Mi-ar plăcea nespus de mult să fac operetă, încă  nu mi-au ieşit planurile, dar sper ca pe viitor să am ocazia. Sunt pasaje vocale superbe, muzica este foarte spumoasă. Şi, bineînţeles, nu se mai moare în ultimul act. Mi-ar prinde foarte bine.


Teodor Ilincăi şi Anita Hartig în „Faust” la Toulouse. Foto David Herrero

image

C. P.: Aşadar, „Boema”, „Faust”, din câte ştiu, roluri preferate în acest moment al carierei. Cum le-ai defini?

A. H.: „Boema” m-a acompaniat de când mă ştiu şi o să mă mai acompanieze, sper, de multe ori. E ca şi când n-aş mai fi cântat-o niciodată.  Aproape de fiecare dată este aşa, pentru că eu mă simt nou ca om, ca experienţă acumulată, ca minte, gândire şi sensibilitate, sunt un pic altfel, aşa că poate şi abordarea mea, dacă şi aparatul vocal răspunde, este mai diversă decât în alte ocazii. Niciodată nu termin să descopăr un rol în sine şi, deşi l-am interpretat de multe ori, e ca un lucru nou. Margareta din „Faust” este un rol nou, mai mult sau mai puţin, sigur am mai cântat aria bijuteriilor, dar personajul pentru mine a fost nou. Am debutat, cu cine credeţi? Cu Teodor Ilincăi, la Toulouse...

C. P.: ...  cu mare succes de public şi presă, în vara aceasta.

A. H.: Da, a fost un debut superb, în regia lui Nicolae Joël care nu a urmărit să ne scurgă de energie şi de nervi, ci ne-a lăsat spaţiu să descoperim noi lucruri. În ziua de azi se întâlneşte foarte puţin ca regizorul să te lase să creezi şi tu soluţii, nu să îţi impună totul de la A la Z, ca să te reducă pe tine ca persoană, ca artist şi să devii o maşinărie care doar execută şi nu poate propune ceva. Libertatea regizorală îmi place nespus. Nu pentru că aş fi cel mai deştept om pe lumea asta şi găsesc soluţiile cele mai muzicale, dar apreciez şi ador când mi se lasă o parte de necunoscut şi nu mi se impune totul, având libertatea să mă exprim, să văd cum rezolv o mişcare, un pasaj prin gestica, prin limbajul corpului meu.

C. P.: Ai regăsit acelaşi lucru şi la Zürich, unde ai mai cântat rolul?

A. H.: Mai mult sau mai puţin. Ştim că în teatrele din spaţiul germanic lumea este un pic mai exactă, dar câteodată ştiu să găsesc căi de salvare şi propun anumite lucruri, încercând să fiu cât mai muzicală posibil, să nu fac nebunii şi totul trebuie să meargă pe text, pe personaj.

C. P.: Vei regăsi acelaşi lucru şi la Viena, unde îl vei cânta în primăvară?

A. H.: O să văd.

C. P.: Cunoşti producţia, nu?

A. H.: Am văzut-o acum câţiva ani, de atunci nici nu ştiu dacă s-a mai jucat. Din păcate, scena este destul de deschisă în spate şi pe părţi, teatrul e mai mare, orchestra - amplasată mai sus - cântă mai tare, acordajul este mai ridicat. Dar, sigur, asta-i parte din munca noastră, ne supunem provocărilor şi dăm maximum posibil la momentul respectiv. Cu tot ce-ţi aduce viaţa, cu tot bagajul pe care-l ai, încerci de fiecare dată să faci totul, nu te laşi să ieşi de pe scenă ştiind că nu ai dat tot.


Foto Yannis Velissaridis

image

Rolul Margareta din „Faust”

C. P.: Din punct de vedere al vocalizării cum vezi rolul din „Faust”?

A. H.: Margareta aşteaptă ceva timp până intră în scenă şi se-ntâlneşte cu Faust, e pură, fascinată de apariţia lui, copilăroasă, inocentă şi ca personaj, şi ca vocalitate. După aceea începe aria, de fapt întâi Balada Regelui din Thulé, care e destul de monotonă şi repetitivă, destul de joasă ca ţesătură vocală, dar în tot acest timp Margareta rămâne cu gândul la ce i s-a întâmplat adineaori... aşa o prezenţă, aşa un tip, aşa o apariţie n-a mai întâlnit în toată viaţa ei, nu? Dar cel mai mult, Margareta îmi place şi mă provoacă ca psihologie, pentru că duetul cu Faust este pur şi simplu din altă lume. Când sunt în formă îl savurez într-un fel atât de poetic, atât de fin, de delicat, de pasional! Eroina se transformă şi Faust vrea mai mult de la ea, după care actul se termină cu o reflecţie a ei, când orchestra creşte. Este pentru prima dată când se dăruie unui bărbat.

După pauză, apare complet schimbată, anxioasă, hulită, marginalizată, poate şi bătută de oamenii mai religioşi din acea vreme, confuză în aşteptarea iubitului; deja, după simţirea mea, se simt momente de uşoară destabilizare, de dezechilibru emoţional şi mental. Este o dramă pentru o tânără din vremurile acelea, în ziua de astăzi suntem mai îngăduitori cu probleme de genul ăsta, nu este cazul ca o fată, dacă rămâne însărcinată, să fie exclusă din societate, nu? Îmi imaginez că a fost scuipată, bătută, umilită şi ştiu eu câte alte lucruri?


Foto Yannis Velissaridis

image

Geniul lui Gounod

Apoi urmează „Il ne revient pas, il ne revient pas!”, care se repetă obsesiv, dând de înţeles că Margareta este uşor dezechilibrată mental. Vocal, aria este un pic mai „pulpoasă”, are unele accente mai spinte şi un recitativ superb, în care spune cam aşa: „Doamne, dacă tot ce m-a mânat a fost tandreţe şi iubire; de ce prietenele m-au abandonat?”

Şi o pregăteşte pentru scena din biserică, unde merge să se spovedească. Partitura vocală este şi mai „plină”, şi mai dramatică, eroina aude voci, diavolul o vânează, o încolţeşte, o sperie; toate acele fraze sunt scurte, ca şi când Margareta n-ar avea aer. Genial scris! Cine e un geniu e geniu şi gata! În biserică, toate închipuirile ei devin şi mai prezente, şi mai accentuate. Vede că nu este iertată şi fuge.

Fratele ei, în scena morţii lui, ar fi trebuit s-o susţină, să-i stea aproape, aşa îmi închipui, dar o expune în faţa tuturor şi o blesteamă. Asta mi se pare sfâşietor şi cred că, dacă până atunci ar încerca să fie puternică, când propriul tău sânge îţi aruncă o asemenea anatemă, pentru ea lumea s-a terminat, şi mental, şi emoţional. Îşi pierde minţile. În anumite regii dă de înţeles că şi-ar fi ucis copilul, în altele că l-a pierdut. Oricum ar fi, să cunoşti iubirea, să fii abandonată însărcinată, să-ţi pierzi copilul, fratele şi comunitatea, să-ţi pierzi biserica şi pe Dumnezeu, cred că e prea mult pentru orice om, mai ales pentru o tânără ca Margareta.

În scena ultimă, în carceră, când Faust revine, se repetă anumite momente de o dulceaţă şi o fragilitate nespuse, cu fraze în piano. După aceea, trio-ul final reprezintă ardoarea cu care un om vrea să-şi absolve păcatele. Deşi, pentru mine, ea nu este atât de păcătoasă, ci a fost înşelată, a fost vânată de diavol şi de acest Faust. Cred că, de fapt, diavolul pe ea a vrut-o şi, poate, l-a captat pe Faust tocmai pentru a ajunge la aşa un suflet pur şi inocent. Trio-ul este strigătul lebedei, orchestra şi ţesătura cresc, din ce în ce mai sus, mai amplu, mai puternic. Trebuie să suferi o dată în plus, e clar, ca şi în viaţa reală. Dacă vrei absolvire, trebuie să insişti, să fii implicat, să-ţi verşi sufletul.

C. P.: Fascinantă povestire, Anita, extraordinară şi profundă analiză! Am rămas fără replică. Revin pe pământ. Cum caracterizezi aria bijuteriilor, pe care o vei interpreta la Bucureşti de două ori în patru zile?

A. H.: Este foarte diversă pentru că acolo ni se arată de fapt puritatea eroinei. Nu am vorbit pentru că voiam să spun tot ce se întâmplă în rol cât mai repede, cât mai concis. Aria bijuteriilor este cu totul altceva, sunt uşoare coloraturi, de aceea vine şi lejeritatea valsului, odată cu inocenţa cu care ea se bucură găsind acele daruri. Este uşor, dar totuşi şarmant, valsul nu merge ca un ceas, ci cu anumite „franţuzisme”. De aceea am dorit să debutez în Franţa să fiu acolo, în mijlocul lor, să le aud limba, inflexiunile şi să înţeleg muzica din punctul lor de vedere. Am avut un „coach” foarte bun, Bob, singurul om pe care l-am întâlnit care ne-a apărat pe noi, cântăreţii, ca un leu; au fost multe discuţii muzicale cu dirijorul german Claus Peter Flor. Sigur, de pildă, fiecare naţie înţelege şi simte un vals într-un alt mod. Bob ne-a explicat de ce şi cum, a insistat ca şi dirijorul să ne ajute, să ne susţină. A fost singurul om din toate teatrele pe unde am fost care s-a pus de partea cântăreţului şi nu i-a fost frică sau jenă să se lupte pentru muzicalitate şi pentru artişti. 

C. P.: Bob, deci un american?

A. H.: Da, dar nu ştiu ce background are. Îl cheamă Roberto Gonella. Ca nume e foarte italian, dar ştiu că a trăit şi în Statele Unite.

Roluri noi, multe roluri noi

C. P.: În interviul pe care mi l-ai acordat la Viena, după debutul în Liù din „Turandot”, vorbeai despre noi roluri verdiene: Alice Ford din „Falstaff” şi Maria Boccanegra. Chiar mi-ai spus că despre rolul din „Simon Boccanegra” vom discuta data viitoare.

A. H.: Da, debutul este fixat, va fi la Opéra Bastille în primăvară. În primul cast va cânta Maria Agresta, pentru că ea  a fost cooptată mai demult şi pe mine nu mă deranjează absolut deloc chestiunea asta, pentru că tot interesul şi atenţia o să pice pe ea, iar eu o să-mi fac treaba şi o să vin aşa, poc! şi gata. Va fi o montare nouă, regizorul o să lucreze mai mult cu ea, ceea ce iarăşi nu mă supără deloc, pentru că sper să-mi lase mie libertatea, să fac rolul pe undele apropiate mie.

C. P.: Şi Alice Ford?

A. H.: Va fi la Madrid. Trebuie să-l învăţ, este un rol imens, dar un pic mai glumeţ. O să-mi facă plăcere, o să mă amuz mai mult decât atunci când trebuie să... mor. Sunt ansambluri multe, fraze scurte. Apoi mă interesează Desdemona din „Otello”, este în discuţie pentru viitorii câţiva ani. Până atunci, în septembrie următor, voi cânta Antonia din „Povestirile lui Hoffmann” la Metropolitan. Este un rol liric, pe acelaşi sentiment... o tânără fată aşteptându-şi iubitul. Sunt personaje pe care, sufleteşte, le simt aproape de mine. Câteodată, ador să joc şi să cânt un rol mai simpatic, mai glumeţ, mai şmecher, cum a fost Susanna...


Zerlina la Viena. Foto Wiener Staatsoper-Michael Poehn

image

C. P.: ... din „Nunta lui Figaro” şi Zerlina din „Don Giovanni”..

A. H.: Nu cred că voi mai primi oferte pentru Zerlina, nu ştiu dacă aş mai fi credibilă ca statură şi personaj. Susanna, poate. Mai este în discuţie Donna Elvira din „Don Giovanni”, tot aşa, în câţiva ani.

C. P.: Contesa din „Nunta lui Figaro”, Fiordiligi din „Così fan tutte”?

A. H.: M-ar interesa foarte mult. Dar cum am mai spus, trebuie să fie şi contextul just; de nenumărate ori m-am găsit în situaţia de a spune nu, pentru că erau prevăzute foarte puţine repetiţii. Ceva făcut în patru zile mi se pare o lipsă de respect faţă de muzică, de artişti, de public. Ar fi şi un stress mai mare,  pe care nu-l caut, sinceră să fiu. Două săptămâni de repetiţii ar fi plăcut şi rezonabil.

„Faust” la Bucureşti?

C. P.: Am vorbit foarte mult despre „Faust”. Există la Bucureşti o producţie regizată de Alexandru Tocilescu. Ar putea să fie o viitoare apariţie a ta. Teodor Ilincăi ar putea să-ţi fie partener.

A. H.: Da, sigur, dacă se găseşte perioada corectă, dacă se aranjează toate. Am insistat mult ca Teodor să cânte Faust. Sigur că el, prin tinereţe şi pasiune, vrea să meargă mai departe dar, din câţi tenori am auzit, Teodor a fost cel mai bun. După mine, Faust trebuie să aibă şi potenţă, şi lirism, şi voce mai spintă. O să-l mai bat la cap.

C. P.: Îţi mulţumesc foarte mult pentru întrevedere.

A. H.: Mulţumesc şi eu.

C. P.: Îţi doresc mult succes la Bucureşti şi nu numai, peste tot pe unde mergi şi aşteptăm revederile.

A. H.: Mulţumesc mult, mă bucur că am putut să mai povestim puţin.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite