Arte

articolul anterior articolul urmator

Soprana Teodora Gheorghiu, rafinament la Ateneul Român

1
31 Mar 2018 07:50:03
Costin Popa

Nu ştiu dacă greşesc, dar îmi pare că Teodora Gheorghiu este prima artistă cu activitate pe scene importante ale lumii care şi-a propus un turneu naţional extraordinar de recitaluri în oraşe mai mari sau mai mici, la Piteşti, Caracal, Braşov (municipiul natal), Alba Iulia, Arad, pentru ca acum să-l încheie în Capitală.

După prezenţe la Opera de Stat din Viena, teatrele lirice din Bruxelles, Geneva, Champs-Élysées din Paris, Festivalul de la Glyndebourne ş. a., fosta absolventă a Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca a ales din nou România spre a-şi înfăţişa arta, de această dată pe podiumul de concert, spre bucuria publicului la reîntâlnirea cu o cântăreaţă aflată la zenitul carierei.

Programul bucureştean, diferit faţă de cel din ţară, a cuprins în prima parte miniaturi, piese vocale franceze de extracţie romantică târzie şi impresionistă, pentru ca după pauză să ofere două mostre de arii de operă aparţinând belcanto-ului romantic italian. Bine susţinut a fost recitalul de către  pianistul Franck Villard, originar din Hexagon, un artist cu aplecare deosebită în primul rând pentru teritoriul componistic natal.

Teodora Gheorghiu îşi porneşte demersurile interpretative de la glasul de limpezimea şi puritatea cristalului, bine rezonant în dimensiunea Sălii Mari a Ateneului Român, de la construcţia inteligentă în care cuvântul îi este sursă de inspiraţie, de la tălmăcirea stilistică adecvată. În prima parte, artista s-a dovedit o remarcabilă creatoare de atmosferă, de imagini picturale, în care visarea şi melancolia au transpărut, pline de sensuri ce au penetrat minţi şi inimi.

După cele „Cinci melodii populare greceşti” de Ravel, pianissimele lansate în eter cu fineţe au impresionat în „L'heure exquise” de Reynaldo Hahn, alături de sensibilitatea expresiei adăugată liniştii interioare din „À Chloris” a aceluiaşi compozitor. Diminuendo-urile până la fir de voce au însoţit concreteţea lecturii din „Rêve” (Ravel), în timp ce desenelor melodice ale lui Duparc le-a dăruit inflexiuni şi volute expresive („L'invitation au voyage”), transpuneri în sfere abisale ale sufletului („Soupir”) şi un discurs de anvergură mai pregnantă pentru „Phidylé”.

După pauză, Teodora Gheorghiu s-a apropiat de melodica donizettiană prin aria Lucreziei Borgia „Com'è bello!” din prologul operei omonime, căreia i-a restituit delicateţea extatică a lejerităţilor printr-un „canto spianato di grazia” exemplar.

Mai pretenţioasă, aria finală a Imogenei „Col sorriso d'innocenza” din opera „Piratul” de Bellini i-a permis artistei un parcurs inteligent tratat, izvorât din lirismul darurilor native, de la notele grave domol emise cu sonorităţi „di petto” la fluiditatea liniei vocale atât de proprie portativelor compozitorului, de la accentele din secţiunea Allegro la ornamentaţiile survolate cu uşurinţă şi încheind cu un Do natural acut de forţă, o limită aspră.

Teodora Gheorghiu este o distinsă artistă, care a adus pe podiumul de concert rafinament de exprimare, clipe de extaz sonor, înveşmântate într-o poetică seducătoare.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Sorin Ionascu
1.04.2018, 13:40:01

Cronica ar fi trebuit sa inceapa cu precizarea ca programul serii a fost substantial diferit de cel anuntat pe site-ul Filarmonicii si in programul de sala, doar un "fluturas" pe care multi l-au ratat avand programul corect al recitalului. Recitalul in sine a avut un program destul de "subtire", in ciuda dificultatii evidente a unora din piese si a fost destul de eterogen. Prima parte, cu atmosfera melancolica si destul de sumbra a expresionismului francez nu se asorta deloc cu romantismul intens si fierbinte al celor doua (doar doua) arii din parte a doua. In muzica franceza vocea ei se simte destul de bine dar fara sa aiba naturaletea emisiei lingvistice care sa dea culoarea cea mai potrivita emisiei si expresiei, motiv pentru care s-a simtit o oarecare artificialitate, mai ales la inceput, pana cand vocea si-a gasit focusul si s-a "asezat". Duritatile destul de frecvente ale pianistului nu au fost nici ele de natura sa usureze demersul sonor si nici receptia ascultatorilor, care venisera cu asteptari foarte diferite de la acea seara si care nu au reusit sa intre in atmosfera decat greu, pe alocuri, cu mare intarziere. Nici lipsa unui program tiparit cu textele pieselor nu a ajutat, nici inceputul destul de neinspirat cu piesele destul de dificile si oarecum indigeste ale lui Ravel, pentru care publicul are nevoie de o pregatire adecvata ca sa le recepteze in bune conditii. Au trecut destul de neobservate, doar extrem de putini reusind sa se "lipeasca" de ele. Lucrurile s-au mai imbunatatit odata cu intrarea in lumea mai calda si mai sentimentala a lui Reynaldo Hahn, dar pana sa se incalzeasca bine publicul s-a terminat recitalul. Liedul si opera au cerinte destul de diferite de emisie si expresie, de aceea combinatia celor doua intr-un recital e destul de periculoasa, doar marii artisti reusind, cateodata, sa le valorifice in mod adecvat si sa le imbine in mod reusit. Nu prea a fost cazul in aceasta seara. Cele doua arii de opera, cu exigente de belcanto dar si spinto-dramatice, au fost vocalizate frumos. Lirismul a fost predominant, destul de adecvat in aria din Lucrezia Borgia cantata fara cabaletta; totusi s-a simtit lipsa unei interiorizari si a intensitatii dramatice. In aria din Il pirata, arie care, vrand-nevrand, ne ramane in minte in interpretarea rascolitoare si inegalabila a Mariei Callas, lirismul a fost inca si mai insuficient. A lipsit complet forta dramatica, contrastul cromatic si emotional care subliniaza trairile conflictuale si contradictorii ale eroinei. E un repertoriu care ar merita explorat, dar - cel putin deocamdata - in limitele unor roluri substantial mai lirice, cele doua fiind (inca) departe de posibilitatile ei actuale, mai ales daca ne gandim ca acum le-a cantat cu pian, nu cu o orchestra care ar putea foarte usor sa o faca sa "dispara in peisaj".