„Spărgătorul de nuci” - o poveste în paşi de dans

Prin tradiţie, în apropierea Sărbătorilor, unul dintre cele mai aşteptate spectacole a fost şi rămâne Spărgătorul de nuci de Ceaikovski.

Extrem de îndrăgit de cei mici şi deopotrivă de cei mari, figurând cândva şi în repertoriul Operei Naţionale, fie în coregrafia semnată de Tilde Urseanu, fie, ulterior, în cea realizată de către Alexa Mezincescu, ambele, din păcate, dispărute de mulţi ani de pe afiş - de fapt distruse, asemeni altor producţii de succes care, din raţiuni şi „politici” greu de înţeles, au fost casate.

Din fericire, Opera comică pentru copii a propus, la început de decembrie, o adaptare - desigur în „rezumat” - după Tilde Urseanu, acum în coregrafia şi regia lui Cătălin Caracaş, el însuşi balerin care a interpretat chiar rolul Spărgătorului de nuci în producţia Tildei Urseanu, rămasă în memoria publicului prin farmec şi originalitate. Astfel, privind „din interior”, cu nostalgia acelei versiuni, cunoscând totodată modul de a capta atenţia celor (foarte) mici, a ales momentele reprezentative, menite să le ofere acestora povestea mereu cuceritoare, apelând şi la un Pitic simpatic (Levi Szasz), dornic să le spună, în câteva cuvinte, ce vor vedea pe scenă, intrând apoi în lumea personajelor invitate în jurul bradului de Crăciun.

Am pătruns împreună într-o casă primitoare, cu părinţi - Mama (Cristina Babalâc) şi Tatăl (Robert Ştefu) - şi bunici - Sabina Chirilă şi Vicenţiu Popescu - şi o Subretă (Diana Năstase), prinşi, la rândul lor, în atmosfera şi bucuria Sărbătorilor, aducând cadouri copiilor, oaspeţi în jurul bradului alături de Clara (Andreea Vălean) şi Fritz (Ionuţ Picincu), dansând şi cu Păpuşa mecanică (Delia Luca), Ursul (Mircea Ioniţă), Iepurele (Andreea Mirea), Soldatul (Dragoş Andruţă), Pisica (Sofia Sitaru) sau cu Clovnul (Andrei Nicolae), desigur şi cu Spărgătorul de nuci, suflând în trompete; dar joaca celor neastâmpăraţi duce la stricarea darului preferat de Clara, care adoarme înlăcrimată alături de Spărgătorul aflat în... suferinţă. Peste noapte, acesta se transformă într-un prinţ încântător, cei doi pornind, în caleaşcă, spre tărâmuri de vis, pe un fundal imaginând brazi încărcaţi de zăpadă.

Proiecţiile foarte sugestive şi bine realizate ne poartă apoi, prin desenul unui imens evantai, în lumea Dansului spaniol, cu balerine graţioase, pline de temperament (Sabina Chirilă, Maria Savastre, Andreea Soare, Oana Vâlceanu), urmând un popas în spaţiul arab, un dans desigur în costume orientale, cu şalvari şi turbane (solistă Cristina Babalâc), călătoria continuând în Orient prin Dansul chinez (Delia Luca, Raul Oprea), în veşminte specifice, cu mingi multicolore, pe fundalul unui brad desenat ca în cărţile de poveşti, oprindu-se în Rusia, păpuşa tradiţională Matrioşca profilându-se excelent, în timp ce tinerii balerini, în elegante costume roşii, evoluează în ritmurile vii ale muzicii superbe (Lăcrămioara Proca, Andrei Nicolae), pentru ca cei doi să se întâlnească apoi cu Florile (Sabina Chirilă, Maria Savastre, Andreea Soare, Oana Vâlceanu) şi cu Fulgii de nea, personaje deosebit de frumos conturate, impactul fiind sporit şi prin „ninsoarea”-proiecţie ce cuprinde nu doar scena, ci şi întreaga sală, primită cu exclamaţii de uimire de către micii spectatori, fascinaţi şi de mişcarea graţioasă a interpretelor şi de „rochiile” simpatice, imaginând fie petale de flori în culori diverse, fie fulgi cu... căciuliţe, desigur albe (în scenografia deosebit de inspirat schiţată de Adriana Urmuzescu). Dar caleaşca fermecată îi readuce pe Clara şi pe Prinţ acasă, unde bradul împodobit cu globuri şi jucării îi aşteaptă la finalul unei călătorii imaginare fascinante; iar Clara se trezeşte din somn, având în preajmă Spărgătorul de nuci, redevenit... jucăria preferată.

Este povestea „spusă” de Ceaikovski prin partitura destinată baletului, din care un alt balerin al ONB - Antonel Oprescu - a decupat, cu măiestrie, secvenţele esenţiale, menite să redea, în aproximativ o oră, pagini (înregistrate) de mare frumuseţe, pe suportul cărora soliştii şi ansamblul Operei pentru copii au dansat cu vizibilă plăcere, la un nivel performant, impecabil puşi la punct, meritând din plin să fie menţionaţi cu toţii; sigur că în prim plan s-au aflat, permanent, eroii principali, foarte tineri şi foarte talentaţi, Andreea Vălean, încă elevă, creionând un personaj plin de poezie, rezolvând coregrafia solicitantă şi complexă cu dezinvoltură, cu o mimică adecvată şi o plastică a corpului şi a braţelor care, asemeni siguranţei cu care figurează complicatul desen mai tot timpul în poante, o recomandă, încă de pe acum, ca o viitoare balerină de certă perspectivă.

La rândul său, Andrei Ardeleanu reuşeşte să fie şi Spărgătorul cu mişcări mecanice pline de haz şi romanticul prinţ elegant şi deosebit de expresiv în atitudini şi în întreaga derulare a partiturii sale, punctată frecvent cu salturi spectaculoase şi multe alte repere ofertante pentru orice balerin. Iar duetele lor sunt (din nou) fermecătoare, coordonându-se cu rigoare şi cu un firesc absolut remarcabil, aspecte regăsite şi în evoluţia ansamblului bine sincronizat şi omogen, dar mai ales extrem de credibil şi... autentic în fiecare secţiune în parte.

Şi trebuie menţionat faptul că, alături de balerinii teatrului, dansează şi elevi ai Liceului de coregrafie „Floria Capsali”, fără a lăsa să se ghicească, din sală, emoţia „începutului”, perfect integraţi în „linia mare” a spectacolului care este realmente captivant, cursiv, logic, divers şi totuşi unitar, familiarizându-i astfel pe copiii de câţva ani sau pe cei deja şcolari cu elementele baletului clasic, cu muzica ceaikovskiană - un prim pas, esenţial, în formarea lor ca iubitori ai genului, ceea ce îi va determina, cu siguranţă, să îşi dorească să revină pentru a urmări şi Spărgătorul de nuci şi celelalte producţii coregrafice aflate pe afişul curent al Operei pentru copii.

Şi poate, în „prelungire”, vor intra ulterior şi în sala Operei Naţionale pentru a descoperi alte balete, desigur de altă factură, existente în repertoriu în acest moment; probabil, în timp, li se vor alătura şi cele de tradiţie; în prezent, versiunea celebrului Lacul lebedelor nu poate, decât în mică măsură, să fie înţeleasă şi „gustată” de publicul foarte tânăr, varianta gândită de Gheorghe Iancu păstrând destul de puţin din clasica „poveste” care, în coregrafia adaptată, în urmă cu decenii, de către Oleg Danovski după Petipa şi Ivanov, a cucerit spectatorii ajunşi acum la maturitatea părinţilor sau bunicilor; iar aceştia vor să-i apropie, la rândul lor, pe cei mici, de splendoarea lucrărilor care le-au încălzit copilăria. Iar Spărgătorul de nuci conceput, (aparent) simplu şi clar, de Cătălin Caracaş, pornind de la coregrafia Tildei Urseanu, este, cu certitudine, un început de (foarte) bun augur pe drumul descoperirii... basmelor în paşi de dans.