Spectacole frumoase în festival

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Parcă dintotdeauna, Festivalul de la Constanţa ne-a obişnuit să se „întâmple” anual şi să ne ofere noi producţii alături de reprezentaţii atractive cu titluri de tradiţie sau intrate recent în repertoriu.

Alternând cu recitaluri şi concerte din cele mai diverse, astfel încât să răspundă gusturilor şi aşteptărilor unui public statornic, nerăbdător să reintre în sala Teatrului de Operă şi Balet „Oleg Danovski” pentru a urmări pagini muzicale sau coregrafice în interpretarea ansamblurilor „casei” şi, desigur, a unor oaspeţi speciali.

Şi în această toamnă, ajuns la ediţia 42, Festivalul internaţional al muzicii şi dansului, prefaţat de cuvântul managerului Operei, soprana Daniela Vlădescu, a debutat cu o premieră - Forţa destinului de Verdi -, pusă în scenă de Alice Barb,  abordând o partitură cu o „istorie” încărcată... în viaţa reală, dar cu o poveste foarte încâlcită în libretul conceput de Piave pentru versiunea iniţială (prezentată în premieră absolută în noiembrie 1862, la St. Petersburg), preferată şi de regizoarea care a optat pentru acel final, mai aproape de deznodământul de tip shakespearean, cele trei personaje centrale stingându-se din viaţă în doar câteva clipe. De altfel, dorind să reliefeze în special conflictul şi drama eroilor, axându-se deci pe aspectul teatral al lucrării, a eliminat secvenţe muzicale extrem de ofertante pentru solişti - arii sau duete; sigur că iubitorii operei, care cunosc partitura din înregistrări sau filmări celebre, poate chiar urmărită „pe viu” la Staatsoper Viena sau într-un alt teatru liric, au simţit lipsa acelor momente, dar pentru cei care au descoperit creaţia verdiană în seara premierei, subiectul a avut logică - atât cât se poate într-un libret destul de confuz -, iar muzica a „curs” fără să se „ghicească” acele „tăieturi”. În ceea ce priveşte ambiguitatea acţiunii derulate pe scenă, am avut sentimentul că unele tratări regizorale au determinat totuşi un plus de neclaritate, pentru că, spre exemplu, în primul tablou ce se petrece în camera Leonorei, însoţitoarea sa, Cura, încuie uşile ce încadrează imensul vitraliu, dar când Alvaro încearcă să iasă... nu mai poate deschide - de ce Cura nu-l ajută cu o cheie, nu ştiu; imediat intră Calatrava, tatăl Leonorei, îl izgoneşte pe Alvaro, acesta îi predă pistolul pentru a-şi dovedi bunele intenţii, bătrânul ia arma care... se descarcă şi îl ucide - fie a apăsat din greşeală pe trăgaci, fie pare că a dorit să facă acel gest fatal pentru a-l incrimina pe tânăr, astfel explicându-se şi blestemul muribundului (dacă s-ar fi împuşcat accidental, ce rost mai avea să-i blesteme pe cei doi îndrăgostiţi?!...).

image

Apoi, în tabăra de luptă, Alvaro şi Don Carlo sunt îmbrăcaţi în uniforme albe de ofiţeri, dar la deschiderea cortinei, acesta din urmă se duelează cu doi soldaţi în roşu, pe care îi alungă împreună cu Alvaro, căruia îi spune „m-ai salvat” deci... se deduce că erau duşmani; se pare însă că din text rezultă că erau din aceeaşi tabără, însă cu grad inferior şi... se certaseră la jocul de cărţi, deruta amplificându-se în clipa în care apar şi alţi oşteni în roşu printre cei în alb - dacă spectatorul i-ar vedea jucând efectiv, apoi sărind la bătaie, ar fi mult mai explicit, pentru că puţini urmăresc textul cântat în italiană sau cel tradus pe prompter, atenţi, firesc, la muzică şi la derularea scenică; pe de altă parte, în primul tablou, un slujitor al lui Calatrava îl împuşcă pe Alvaro, iar acesta cade „secerat”, ca şi cum ar fi fost ucis, apoi îl revedem în acea tabără unde, după o luptă cu armata duşmană, este adus, grav rănit, pus pe targă, mâna căzându-i ca şi cum (din nou) ar fi murit, este scos din scenă şi imediat se anunţă că... a fost salvat! Cred că atitudinea sa ar trebui nuanţată, pentru ca publicul să înţeleagă că... nu a fost ucis de două ori, urmând să se sinucidă abia în final... În altă ordine de idei, fumul-abur-ceaţă este omniprezent, de la primul la ultimul tablou, deci şi în cameră şi afară şi în mânăstire - poate „învelind” totul în aura legendei, poate evocând latura întunecată a epocii (deşi se petrece în veacul al XVIII-lea, nu în Evul Mediu) -, dar cu siguranţă crează atmosferă şi un anume mister, esenţial din punctul de vedere al montării. Decorul (în principiu) unic se reduce la un dâmb-pantă cu câteva trepte, la care se adaugă fie acel vitraliu deosebit de reuşit (dar regăsit şi în camera Leonorei şi în ambianţa mânăstirii), fie un fel de gratii simbolizând cumva spaţiul unde s-a retras Leonora, „guvernate” de o Lună imensă, pe un fundal întunecat sau inundat de „stele”, elemente de recuzită fiind un pat sau, în tabăra de luptă, o căruţă şi o posibilă bancă, sugestive pentru fiecare tablou în parte; costumele policrome caracterizează pregnant personajele (deşi albul uniformei dezavantajează uneori...), călugării în rase albe, învăluiţi în lumina albastră şi în abur, purtând în mâini lumânări aprinse, conturând o imagine de mare efect, în timp ce mulţimea din tabără este pestriţă şi vie, eroii principali poartă straie adecvate diverselor situaţii, totul având însă unitate în întregul concepţiei scenografice (semnată de Maria Miu), desigur încadrată în viziunea regizorală, cortineta ce delimitează tablourile având pictate siluete desprinse parcă din icoane de epocă, subliniind, poate, amprenta de factură religioasă. Sub aspect muzical, distribuţia premierei a fost echilibrată, soliştii „casei” evoluând în compania unor invitaţi din ţară, având o experienţă de ani buni în teatrul liric, debutând însă în rolurile respective.

image

Astfel, soprana Cristina Radu (de la Opera din Braşov) a abordat rolul Leonora, cu o scriitură limită pentru glasul său liric, dar rezolvată cu aplombul său binecunoscut, cu fermitate şi acurateţe (uneori însă cu incertitudini intonaţionale), o partitură solicitantă şi dramatică, având şi pagini care cer un plus de sensibilitate, mai puţin regăsită în interpretarea sa, dar cu un joc de scenă adecvat şi riguros; partener i-a fost tenorul Răzvan Săraru, un Alvaro convingător, mai rezervat în primul tablou, desfăşurându-se apoi cu siguranţă vocală, cu o expresivitate ferită de această dată de riscul melodramei, glasul său potrivindu-se timbral cu cel al sopranei şi, deopotrivă, cu cel al baritonului Cătălin Ţoropoc (de la ONB); acesta a revenit pe scena primilor săi ani de activitate solistică, etalându-şi glasul generos, amplu, cu acut strălucitor în Don Carlo, personaj veşnic războinic şi răzbunător, ideal pentru cântul eroic, în forţă, în care solistul se simte cel mai bine, stârnind, de altfel, entuziasmul şi aplauzele tuturor; în Preziosilla, mezzosoprana Lucia Mihalache a avut de înfruntat o ţesătură dificilă, cu derulări rapide şi, în principiu, spectaculoase, ridicându-i însă probleme în acut şi în registrul grav, în Padre Guardiano, basul Constantin Acsinte aducând sobrietatea şi calmul cerut de personaj, cu o frazare şi o tratare vocală în sonuri estompate, bine „găsite”, un alt bas - Orest Pâslariu (de la Operetă) - apărând cu corectitudine în Marchizul de Calatrava, baritonul Marius Eftimie devenind Melitone (un rol gândit, de fapt, pentru bas), soprana Gabriela Dobre susţinând episodicul rol Cura, completând distribuţia Laurenţiu Severin în Alcade şi Iulian Bratu în Chirurg. Corul (pregătit de Adrian Stanache) a sunat omogen, dens şi expresiv, remarcabile fiind intervenţiile „călugărilor”, iar orchestra s-a aflat într-o zi fastă, având şi consistenţă, fluenţă şi o sonoritate curată, răspunzând cerinţelor dirijorale, aspect cu atât mai demn de subliniat cu cât la pupitru s-a aflat Tiberiu Oprea, conducând pentru prima oară un spectacol de operă, dovedind însă că stăpâneşte partitura şi relaţia fosă-scenă, evitând sau rezolvând eficient decalajele, urmărind cu atenţie soliştii (ceea ce la un dirijor „de simfonic” se întâlneşte mai rar), convingând că, în acea seară, a marcat un debut de bun augur.

image

O altă operă verdiană - Traviata - s-a regăsit în festival într-o distribuţie internaţională, soprana Nicoleta Ardelean susţinând rolul titular cu destulă dificultate în primul act, aria mare constituind o „piatră” prea grea în special în ce priveşte coloratura confuză şi acutul strident, aspecte estompate în actele următoare, permiţându-i să etaleze parte din datele prin care, în urmă cu ani, s-a făcut remarcată pe scene din lume, realizând şi de această dată momente bine conturate sub aspect vocal. Partener i-a fost tenorul turc Bulent Bezduz, cu o apariţie charismatică şi un glas liric bine timbrat, marcat însă de o anume nesiguranţă ce a generat lipsa de relief, câştigând însă în aplomb în ultimele acte, când şi relaţionarea cu Violeta a fost mai conturată. Iar în Germont l-am ascultat cu plăcere pe Krum Galabov, bariton bulgar cu o voce amplă, cu o culoare frumoasă şi bine condusă, cu o frazare adecvată stilistic, având şi prezenţa scenică şi interpretarea cerute de personajul mai puţin rigid de această dată - un tată ce oscilează între duritate şi suferinţă. Le-au fost alături Stela Sârbu, Andrei Bărcan, Bogdan Ocheşel, Marius Eftimie, Laurenţiu Severin, Ionela Duma, Adrian Bădilă, iar în fosă dirijorul bulgar Naiden Todorov, apreciat maestru care a dovedit, din nou, că stăpâneşte şi coordonează cu o gestică plastică şi eficientă „aparatul” vocal-orchestral, pliindu-se pe modul de a cânta şi de a... respira al soliştilor care au escaladat sau, dimpotrivă, au subliniat acute de efect, reprezentaţia având cursivitate şi unitate, asigurată şi de funcţionalitatea regiei semnate, cândva, de Anghel Ionescu-Arbore şi de scenografia „de atmosferă” schiţată de Cătălin Ionescu-Arbore.

Acelaşi scenograf care, peste ani, a conceput şi decorurile şi costumele din Nabucco, în regia inspirată gândită de Carmen Dobrescu, rezistând şi astăzi timpului prin coerenţă, semnificaţii subliniate inteligent, forţă şi dramatism, puse în valoare în acea seară şi prin calitatea interpreţilor, baritonul Ionuţ Pascu fiind un rege al Babilonului cu glas amplu, generos şi cu o ţinută impunătoare, evoluând în compania sopranei olandeze Gabrielle Mouhlen (Abigaille), dar şi a tenorului Liviu Indricău (de la ONB, în Ismaele), a basului Orest Pâslariu (revenind pe scena teatrului în Zaccaria), precum şi a mezzosopranei Lucia Mihalache (Fenena), alături de Doru Iftene, Mihaela Ionescu şi acelaşi Constantin Acsinte, sub bagheta italianului Vittorio Parissi; un spectacol de anvergură, apreciat constant de-a lungul îndelungatei sale existenţe.

image

O altă operă unanim îndrăgită... oriunde în lume - Turandot - a avut de asemenea oaspeţi în rolurile principale, soprana japoneză Akiko Hayakawa abordând rolul temutei principese... din China antică, ştiind să se apropie de personaj şi prin vocea penetrantă şi prin înţelegerea spiritului oriental ce guvernează întreaga desfăşurare a basmului, tenorul Robert Nagy apărând, ca şi la premieră, în dificilul rol Calaf,  Veronica Granatiero (din Italia) susţinând rolul sensibilei Liu, basul Constantin Acsinte fiind, de această dată, bătrânul Timur, în distribuţie regăsindu-se şi tenorii Doru Iftene, Anton Zidaru şi Florin Diaconescu (de la Bucureşti), baritonul Marius Eftimie, Bogdan Ocheşel sau Laurenţiu Severin, iar la pupitru Koichi Inoue, sosit la rândul său din Ţara Soarelui răsare, familiar spectatorilor noştri prin frecvente colaborări cu Operele din ţară. Montarea, regizată, în trecutele stagiuni, de către aceeaşi Alice Barb, în decorurile şi costumele Adrianei Grand, are monumentalitate şi fast, cu desfăşurări logice şi personaje bine definite, deci toate „ingredientele” succesului.  

Şi iubitorii dansului au fost răsfăţaţi în luna rezervată festivalului, începând cu un superb balet „de poveste” - Crăiasa zăpezii - imaginat de Horaţiu Cherecheş pe muzică de Sibelius şi Grieg, pornind desigur de la celebrul basm de Andersen, regia şi coregrafia sa inspirată având şi suportul unei scenografii expresive (Natalia Kornilova), cu un decor unic, cu cortinete sau pânze simpatic desenate, totul plin de farmec şi culoare, asemeni costumelor superbe, caracterizând fiecare personaj, fiecare moment al acţiunii. Alternând momente lirice, pline de graţie, cu cele tensionate, derulate cu o dinamică explozivă, baletul se derulează aproape cinematografic, dens, captivant, beneficiind, ca şi la premiera din vară, de o distribuţie minunată, pentru că Irina Ganea (Gretchen) şi Adrian Mihaiu (Karl) sunt fermecători şi performanţi, pentru că Maya Takahashi are vigoare şi transparenţă în rolul Crăiesei, iar Francesco de Benedictis este şi Vrăjitorul „fioros” (secondat de grupul compact al „învăţăceilor” săi) şi Tâlhar cu salturi spectaculoase (împreună cu „camarazii” săi), pentru că Ayaka Kishi şi Jin Mitzutani realizează Ciorile cu o linie şi o mobilitate aparte, Bogdan Bârsenescu este un Ren simpatic, Amalia Mândruţiu şi Ryan Brown aduc aura Prinţesei şi Prinţului, Sălciile, Peştii, Soldaţii de lemn, Bunica, Trandafirii, Porumbeii au la rândul lor relieful necesar pentru o caracterizare de efect. Iar ansamblul, suplu şi omogen, se sincronizează cu precizie deopotrivă în desfăşurările vaporoase sau incisive, pline de temperament, aşa încât o sală arhiplină a avut toate motivele să ovaţioneze, din nou, un spectacol de mare rafinament, Horaţiu Cherecheş dovedindu-se, încă o dată, un coregraf de mare talent, sensibil, cu o imaginaţie debordantă şi de bun gust.

image

Aceleaşi aprecieri i se cuvin şi pentru Enesciana, coregrafie pe care a conceput-o inspirat de o simfonie „de şcoală” compusă de Enescu în adolescenţă - un „balet alb”, cu o coregrafie alertă ce porneşte de la mişcarea neo-clasică, având varietate în combinaţiile de grup şi cele câteva intervenţii în duo, fiecare dintre dansatori devenind un solist, integrându-se apoi ansamblului bine pus la punct. Jocul de lumini este un adevărat partener al balerinilor, aducând originalitatea spoturilor care „mătură” scena ca într-o ploaie torenţială, dar mai ales „îmbrăcă” interpreţii în culori diverse, împlinind şi completând excelent demersul artistic de mare artă, însuşi Horaţiu Cherecheş dansând alături de Adrian Mihaiu, Irina Ganea-Mihaiu, Amalia Mândruţiu, Nozomi Miura, Jin Mizutani, Ryan Brown, Sayaka Tanno, Mayu Takahashi, Bogdan Bârsănescu sau Laima Costa, conferind strălucire într-o altă producţie originală.

Câteva zile mai târziu, baletul Lacul lebedelor de Ceaikovski a atras iubitorii genului, revăzând cu plăcere montarea adaptată, în urmă cu câţiva ani, de Mihai Babuşka după coregrafia clasică semnată de Petipa şi Ivanov, din care a păstrat doar câteva repere, modificând cumva şi povestea, apelând şi la alte fragmente muzicale, rezultând astfel o viziune cu o puternică amprentă de noutate, dar la fel de atractivă. Este o „poveste în poveste”, pentru că la ridicarea cortinei, Prinţul-copil asistă, împreună cu Regina-mamă, la un spectacol în care balerina interpretează Moartea lebedei de Saint-Saëns, primeşte flori de la micul Siegfried şi, înainte de a pleca în culise, îşi scoate „coroniţa” de lebădă, rămânând doar o tânără artistă. Apoi se derulează acţiunea bineştiută, dar pe fondul obsesiei Prinţului pentru Lebădă, primul act păstrând, în linii generale, structura clasică, dar în Pas de trois apar 5 balerini, dintre care totuşi 3 au intervenţii solistice ample, ansamblul purtând veşminte atemporale; în actul II sunt doar două Lebede mari, dar 4 Lebede mici, tradiţionale, asemeni marelui Adagio, interpretat acum de Cristina Dijmaru şi Ovidiu Matei Iancu (invitaţi de la ONB), reeditând succesul şi în următorul act, atât de ofertant; Bogdan Bârsănescu a debutat în maleficul Rothbart, iar Shigeyuki Kondo a apărut în grupul de Prieteni ai prinţului, alături de Jin Mizutani, dansând deopotrivă Amalia Mândruţiu, Shigeyuki Kondo, Nozomi Miura sau Mayu Takahashi; ultimul act readuce ideea de la început, pentru că, după ce imensa pânză-apă acoperă şi lebedele şi cuplul central, Siegfried iese din „lac”, de unde o „salvează” şi pe Odette, aceasta repetând gestul de a-şi da jos parura „de lebădă albă”, revenind astfel la condiţia sa de balerină, cei doi tineri plecând împreună către… viaţa reală. Un decor mult simplificat, costume elegante realizate de Adriana Urmuzescu (de asemenea de la ONB), o muzică uneori surprinzătoare dar superbă (înregistrată pe CD), au completat şi împlinit coregrafia într-un spectacol cu un succes constant.

image

Mult gustată de publicul larg, opereta a fost, de asemenea, prezentă în program, fie în concertul care, sub genericul... „Farmecul operetei”, a adus la rampă câţiva binecunoscuţi solişti invitaţi de la teatrul din Bucureşti, evoluând, acompaniaţi la pian de Gönül Aptula, sopranele Patricia Seymour, Doina Scripcaru, Mediana Vlad, tenorul Alfredo Pascu, baritonul Stefan Popov, într-un repertoriu alăturând pagini celebre, cântând totodată „Opus 6” Constanţa Brass Band -, fie în spectacolul cu O noapte la Veneţia de Strauss, oferit de teatrul-gazdă, producţie purtând semnătura regizorului bulgar Mario Nikolov, în scenografia aceleiaşi dăruite creatoare Adriana Urmuzescu; ca şi la premiera de anul trecut, s-a remarcat ponderea momentelor dansante (coregrafia Mihai Mândruţiu) în care evoluează, firesc, balerini, dar şi solişti vocali cu real talent, având, în general, şi umorul „obligatoriu” unei comedii de situaţii. Şi totul se desfăşoară în decoruri ce sugerează celebra lagună, nelipsita gondolă, precum şi casele cochete, cu poduri-trepte, interiorul somptuos al unui palat, în ambianţa invadată de măşti şi costume de carnaval; în distribuţia „stabilă” s-au regăsit sopranele Laura Eftimie - dezinvoltă Annina - şi Smaranda Drăghici - cuceritoare Ciboletta, excelentă actriţă, într-o permanentă relaţie cu partenerii de scenă -, desigur în primul rând cu Papaccoda, rol ce i-a permis baritonului Stefan Popov (de la Opereta bucureşteană) să-şi pună în valoare umorul şi vivacitatea expresiei; doi tenori - Răzvan Săraru în Caramello - trecând astfel de la romanticul erou verdian (în care, cu siguranţă, se simte mult mai bine) la simpaticul valet - şi Doru Iftene, un Duce de Urbino cu o prezenţă scenică adecvată, o mezzosoprană - Lucia Mihalache -, simpatică Barbara Delaqua, un bas - Constantin Acsinte - „transformat”, la rândul său, din sobrul Padre Guardiano în Mare Preot, iar acum în senatorul Delaqua, Laurenţiu Severin (Barbaruccio) şi Adrian Bădilă (Testaccio), balerini care devin Arlechin şi Colombina, nobili la balul ducal au împlinit cu vervă o farsă cuceritoare, corul şi orchestra evoluând cu precizie sub bagheta lui Gheorghe Stanciu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite