Spectator la Operă

Crescând în Opera bucureşteană, un teatru de care am rămas legată o întreagă viaţă, bucurându-mă şi întristându-mă în faţa unor performanţe sau, dimpotrivă, a unor eşecuri, abuzuri sau aberaţii pe care le-am perceput, ca orice spectator fidel, doar intrând frecvent în sală pentru a asista la reprezentaţii, scriind mii de pagini despre istoria superbă şi adesea tristă a instituţiei care, curând,

va împlini un veac de existenţă, am reuşit, cred, să percep corect multele întâmplări din ultima vreme.

Dintotdeauna am avut un respect şi o admiraţie deosebită pentru adevăraţii artişti, pe care i-am aplaudat adesea (desigur fără a idealiza sau a generaliza), subliniind însă, de câţiva ani, faptul că, printr-o politică cel puţin inexplicabilă, interpreţi de valoare ai ONB nu s-au regăsit în stagiunile curente mai bine de doi ani, în timp ce alţii de un nivel discutabil - angajaţi sau colaboratori - au fost programaţi cu o insistenţă deja obositoare, ostentativă şi chiar jenantă. De asemenea, am comentat structura repertorială dezastruoasă, cu câteva producţii repetate până la saturaţie, în timp ce alte opere sau balete au fost parcă abandonate, sărăcia „ofertei” devenind... în firea lucrurilor. Desigur, tensiunile, revoltele, tristeţile s-au acumulat, parte dintre interpreţi şi tehnicieni având curajul să le afirme public, parte încă temându-se de represalii; dar iată că, aşa cum am constatat cu toţii, convingerea unora că se pot comporta dictatorial, că îi pot trata pe cei din jur de la înălţimea unor „semi-zei” care îşi permit orice în numele... artei şi opiniilor personale, jocurile de interese financiare sau de putere ştiute de mulţi, devoalate abia acum, au determinat o reacţie firească, dar cumva neaşteptată.

Sigur că sunt enorm de multe aspecte vizibile şi din fotoliul de spectator şi din postura de cititor de presă, sigur că există mulţi care, în funcţie de interese, sursă de informare şi capacitate de înţelegere şi decantare, au reacţii diverse, dau verdicte adesea năucitoare, fără a ţine seama de ceea ce spun sutele de angajaţi ai ONB, care îşi doresc să revină la normal, să poată să evolueze pe scenă în condiţii fireşti, fără umilinţe, presiuni, ameninţări şi amărăciuni. Iar aceasta s-a văzut din plin în concertul care, după cele 3 spectacole suspendate în „aşteptarea lui Godot”, a avut o încărcătură şi o semnificaţie incredibilă, percepându-l, din sală, ca o profesiune de credinţă a celor care speră că vor scăpa de tensiunile insuportabile, dorindu-şi să fie respectaţi pentru ceea ce prezintă pe scenă, adresându-se publicului pe care nu l-au trădat niciodată (deşi câţiva revoltaţi le-au reproşat că spectacolele nu au avut loc...).

Îmi cumpărasem bilet cu mult timp în urmă, aşa încât, deşi nu ştiam dacă se va desfăşura sau nu concertul, am intrat în sală, ca orice spectator, bucurându-mă să văd pe scenă orchestra şi corul - purtând însă banderole albe, semn al „grevei japoneze” -, iar în sala dezolant de pustie - poate pentru că erau Floriile, poate pentru că ploua teribil, poate pentru că publicul nu mai ştia dacă se va anula sau nu... - se aflau şi balerini şi solişti vocali, dirijori sau pianişti de la Operă şi de la Operetă, pe lângă melomani împătimiţi. Înainte de a se cânta prima lucrare, soprana Irina Iordăchescu a subliniat faptul că artiştii vor cânta din respect pentru public, cerând scuze pentru anulările precedente, menţionând ca principale probleme ce se cer imperios şi urgent rezolvate separarea celor două instituţii (revenind astfel la statutul lor iniţial, deci anularea unei HG aberante), de asemenea susţinerea dirijorilor Tiberiu Soare şi Vlad Conta la conducerea ONB „pentru că avem nevoie de adevăraţi profesionişti, care provin din rândul nostru”, citind apoi comunicatul - pe care, de altfel, l-am găsit şi în lojă -, referitor la „motivele protestului la ONB”:

„Considerăm ofensatoare şi de neacceptat imixtiunea cuplului Johan Vedel Kobborg - Alina Cojocaru în deciziile luate la nivel ministerial în privinţa numirilor şi revocărilor succesive ale directorilor generali interimari din ultimele două săptămâni. Sub ameninţarea periclitării imaginii culturii româneşti în ochii opiniei publice internaţionale, cei doi invitaţi ai ONB au recurs la un şantaj menit să discrediteze autoritatea unui membru al Guvernului României, mai precis a ministrului Culturii, domnul Vlad Alexandrescu. Cerem public forurilor competente să recurgă, prin toate mijloacele legale, la o verificare minuţioasă a întregii activităţi a ONB din ultimii 3 ani, cu precădere în ceea ce priveşte latura economico-financiară. Ne dorim prezenţa în fruntea baletului ONB a unei personalităţi de talie internaţională, indiferent de culoarea paşaportului acesteia, cu excepţia domnului Johan Kobborg. Domnul Kobborg a dovedit, prin acţiunile domniei sale din ultimele două săptămâni, că este gata să sacrifice tradiţia şi demnitatea unui întreg sector cultural în ochii întregii lumi, doar pentru a-şi urmări interesele personale.” - semnat, „artiştii ONB“. 

De asemenea, solista a subliniat faptul că documente, cronici şi scrieri ample stau mărturie a prezenţei masive a artiştilor străini pe scena Operei de-a lungul deceniilor, soliştii teatrului-gazdă legând prietenii de o viaţă cu invitaţii din toate colţurile lumii, dovadă incontestabilă a... inexistenţei sentimentului de xenofobie pe care s-a „bătut monedă” în ultima vreme ca „justificare” sau motivare a reacţiei împotriva coregrafului danez. Apoi, pentru că programul s-a derulat sub genericul „Shakespeare şi muzica”, marcând astfel cei 400 de ani trecuţi de la nemurirea ilustrului dramaturg englez, actriţa Maia Morgenstern s-a referit la piesele ce au inspirat lucrări celebre, din care s-au cântat pagini diverse, iar muzicologul Mihai Cosma a prezentat şi compozitorii respectivi şi soliştii, în majoritate... din afara Operei.

Într-un semi-întuneric straniu, intenţionând probabil să creeze o anume atmosferă şi prin luminile aprinse la fiecare pupitru, Vladimir Lungu (de la Chişinău) a dirijat uvertura Visul unei nopţi de vară de Mendelssohn-Bartholy, o secvenţă scurtă şi nefericit „decupată” din baletul Romeo şi Julieta de Prokofiev, un fragment din suita Hamlet de Şostakovici, orchestra acompaniind, de asemenea, momente alese de mezzosoprana Martiniana Antonie, încă studentă la UNMB (al cărei glas este însă de... soprană), rezolvând cu acurateţe şi siguranţă aria lui Sesto din opera Iulius Cesar în Egipt de Handel, tenorul Ionuţ Vârban, de asemenea student, cucerind prin calitatea vocală şi frazarea adecvată ariei lui Fenton din Falstaff de Verdi, soprana Ana Cebotari (cam „ştearsă”) optând pentru Mrs. Fluth din Nevestele vesele din Windsor de Nicolai, baritonul Alexandru Constantin, membru al corului, dar şi student (master), constituind o adevărată revelaţie în Hamlet de Thomas prin timbrul cald, generos şi instinctul său artistic, tenorul Andrei Lazăr remarcându-se încă o dată prin inteligenţa şi eleganţa cu care a cântat monologul din opera omonimă de Bentoiu, soprana Madeleine Pascu (auzind cu stupoare, de la prezentator, că este doar... colaboratoare permanentă a ONB, deşi este angajată de un deceniu!) a etalat un registru mediu plin, amplu, dar coloraturi şi acute necontrolate şi stridente în aria din Macbeth de Verdi, iar tenorul Marius Budoiu, invitat de la Cluj, a susţinut şi duetul din Otello de acelaşi compozitor în compania sopranei Iulia Isaev, realizat cu profesionalism, şi scena Furtunii din acea partitură, colaborând cu ansamblul coral care a oferit şi preludiul coral „a cappella” din Hamlet de Bentoiu şi scena vrăjitoarelor din Macbeth. Am aplaudat performanţa interpretativă a corului (pregătit de maestrul Stelian Olariu, ovaţionat de cei din sală şi de pe scenă deopotrivă) şi a orchestrei, în special pentru efortul de a cânta un repertoriu solicitant, în parte nou, în condiţiile stresului din ultimele zile, reuşind să se concentreze şi să-şi onoreze statutul de artişti ai ONB. Au fost clipe în care am trăit cu acuitate sentimentul că, prin modul în care s-au prezentat, şi-au recăpătat, simbolic, demnitatea de interpreţi profesionişti, pe bună dreptate răsplătiţi entuziast de public.

Dar partea a doua a început prin apariţia dirijorului Tiberiu Soare - alături de dirijorul Vlad Conta, soprana Irina Iordăchescu, reprezentantul orchestrei şi, ciudat pentru mulţi, baritonul Ştefan Ignat -, citind un comunicat prin care se exprima dezaprobarea pentru prezenţa pe acea scenă, în acea seară, a lui Mihai Cosma, cel care „a făcut parte din conducerea care a distrus ONB în ultimele stagiuni”, precizând totodată că baletul Giselle nu este compus de A .Thomas ci, evident, de A. Adam, corectând astfel eroarea prezentatorului, în ovaţiile prelungi ale sălii.

A fost un concert aparte, prin care artiştii ONB au dorit să urce din nou pe scenă, acolo unde este viaţa lor, să cânte pentru public, punctând, cu decenţă şi pregnanţă, prin banderolele albe şi prin comunicatele respective, poziţia lor faţă de problemele teatrului (care... nu se rezumă la 30 de tineri din balet!).

Violenţa cu care unii s-au năpustit să scrie împotriva sutelor de angajaţi ai Operei, privind situaţia doar dintr-un singur unghi de vedere, făcând abstracţie, cu obstinaţie, de aspectele dezastrului generat în teatru de o mână de oameni, i-a făcut pe cei care citesc să se întrebe şi ce „îi mână în luptă” şi de ce comentează persoane care, de fapt, nu au nicio tangenţă cu lumea muzicală, cu lumea artei lirice sau coregrafice. S-a vorbit despre „o rebeliune”, despre proteste neautorizate, acei comentatori „neobservând” că o persoană (care recunoştea faptul că avea o funcţie convenită cu fostul manager, deşi ştia că nu exista în organigramă) a impus schimbarea conducerii, a cerut chiar înlăturarea ministrului care încercase, cu o disponibilitate uluitoare, să-i satisfacă pretenţiile, ceea ce (bănuiesc) nimeni nu şi-ar permite într-o instituţie din lumea occidentală pe care o tot invocă...

Citind, privind secvenţele televizate, îmi aminteam că, începând din 2002, balerina Alina Cojocaru a fost primită de ansamblu şi de public cu un entuziasm aparte, evoluând adesea, şi pe scena ONB, alături de partenerul său, Johan Kobborg, aplaudaţi timp de aproape 15 ani şi aşteptaţi cu nerăbdare în spectacolele curente; ar fi nefiresc să-şi imagineze cineva că, după atâta vreme, brusc atitudinea tuturor s-a schimbat fără vreun motiv serios – aşa, peste noapte –, au devenit xenofobi sau naţionalişti sau ostili deschiderii către ei sau către alţi artişti oaspeţi?! Până la deteriorarea relaţiilor cu coregraful, tinerii sosiţi din străinătate colaborau excelent cu dansatorii noştri, aşa cum se petrece, de ani buni, şi la Sibiu sau la Operele de la Iaşi sau Constanţa, semn că nu există incompatibilităţi sau diferende între ei – nici vorbă de xenofobie sau de respingere a „occidentului” sau alte asemenea stupidităţi! De altfel, dintotdeauna au existat, la Operă, solişti vocali, dirijori, regizori sau coregrafi străini, stabiliţi la noi, aşa cum, în ultimul deceniu, spre exemplu, au evoluat şi tenori mexicani şi un balerin afro-american, anterior şi o balerină din SUA, de unde a venit şi un membru al corului – şi „lista” poate continua, pentru că asemenea situaţii erau şi sunt, la teatrul liric, în firea lucrurilor.

Pe de altă parte, am scris frecvent, în ultimii doi ani, despre producţiile coregrafice (şi nu numai) aduse la ONB doar din spaţiul britanic, parte datând din anii '60-'70, desigur purtând semnături celebre, dar se vehiculează acum perspectiva ca ele să fie retrase din repertoriul teatrului în urma conflictelor ce s-au radicalizat până la grotesc. Şi mă gândeam că, logic vorbind, cineva care intermediază acele achiziţii primeşte, probabil, un comision, ca în orice tranzacţie, dar îmi imaginez că un contract de vânzare-cumpărare-preluare nu s-a semnat „pe persoană fizcă”, ci între ONB şi teatrul respectiv, Opera plătind... cel puţin transportul decorurilor şi costumelor, astfel încât mi s-ar părea ciudat ca cineva să retragă acele producţii ca şi cum ar fi proprietate privată.

Referitor la privilegiul de a avea pe afiş spectacole preluate de la Covent Garden, fără voie îmi amintesc faptul – îndelung comentat, pe bună dreptate, la vremea respectivă – că în 1998-1999 s-au adus, de asemenea de la vestitul teatru londonez, superbe montări cu Cavalleria rusticana şi Paiaţe în regia şi scenografia legendarului Franco Zeffirelli, precum şi Liliacul semnat de John Cox, conservate în condiţii excelente, dar casate cu o înverşunare incredibilă de directorii care s-au succedat la conducerea ONB din 2005 şi până de curând, deşi datau cam din aceeaşi perioadă cu baletele „în discuţie” şi aveau girul calităţii sub toate aspectele. De ce „acelea” erau vechi şi perimate, iar „acestea” sunt minunate şi de neatins? E doar o întrebare...

În sală, (şi) cu prilejul concertului, s-au aflat şi angajaţi ai Operei şi parte dintre cei de la Operetă, un teatru cu o soartă ingrată, anexat ONB printr-o semnătură de ministru în pragul demisiei, noua clădire având lacătul pe uşă din toamna trecută, artiştii cântând prin oraşele ţării ca şi cum ar fi o trupă ambulantă din secolul XIX. Dar oricine citeşte doar primul paragraf al acelei hotărâri, observă că este aberantă, afirmând că ONB este un teatru de repertoriu sau de proiecte - deşi un HG trebuie să determine clar un statut, nu... variante la alegere (de aceea este o... hotărâre!) -, dar şi că, asimilând Opereta care se desfiinţează, ONB nu îşi schimbă titulatura, chiar dacă legea precizează că orice modificare de structură a unei instituţii atrage desfiinţarea-înfiinţarea ei într-o altă formă, cu o altă denumire. Actualul ministru al Culturii a subliniat intenţia sa de a anula acea HG la care se referea şi memoriul citat, pentru ca teatrele să revină la statutul iniţial, dar lunile trec şi... toţi aşteaptă... La fel, un alt ministru a semnat, înainte de a pleca din funcţie, suspendarea managerului ONB până la clarificarea situaţiei sale în justiţie, blocând astfel postul până la verdictul care poate să vină peste ani... Un alt document care ar trebui anulat, pentru a se organiza un concurs de manager la ONB şi la Operetă.

S-a anunţat că, două zile mai târziu, artiştii celor două instituţii aveau să se întâlnească, în acea sală, cu vice-prim-ministrul Vasile Dâncu, ceea ce s-a şi petrecut; din ceea ce au transmis televiziunile în direct, am aflat că va fi trimis rapid corpul de control al primului-ministru, că se va numi o nouă conducere - fie ea şi interimară - sau că Opera trebuie să rămână un teatru de repertoriu. Mai departe, se aşteaptă...

Asemenea tuturor celor care iubesc teatrul liric fără prejudecăţi şi parti-pris-uri, sper ca tot ce s-a întâmplat în ultimii 3 ani, cu consecinţa reacţiilor din aceste zile, să rămână doar un vis (foarte) urât, de domeniul trecutului... Mi-am cumpărat deja bilete pentru spectacole care, îmi doresc sincer, vor reflecta adevărata valoare a (majorităţii) artiştilor Operei Naţionale, profund încercaţi şi afectaţi (şi) de jignirile, distorsionările şi denigrările flagrante ale celor furibunzi (de ce oare?...). Ce determină reacţia şi înverşunarea unor comentatori, este o altă discuţie... în Săptămâna Patimilor...

P.S. Evenimentele „se rostogolesc” extrem de rapid, după întâlnirea cu vicepremierul urmând... demisia ministrului Culturii. În acest moment, Opera nu are o conducere (deja de o săptămână!), Ministerul de asemenea... şi toată lumea aşteaptă.