Statul şi cultura

În Franţa, alternarea la putere a diverselor partide politice nu modifică evenimentele culturale şi calendarul instituţiilor, statul fiind cu adevărat preocupat de cultura naţională.

Nu e o temă pe care o abordez prima dată. Dar am citit cartea fostului ministru al culturii din Franţa, Frédéric Mitterrand, intitulată ironic „La Récréation“, un jurnal personal ţinut, fără excepţie, zi de zi, în timpul mandatului său la ministerul culturii între 2009 şi 2012, şi am aflat câteva lucruri noi privind raportul statului francez cu arta şi cultura.

Sigur, Franţa e Franţa şi România e România: bugetele lor nu se compară. Dar nu e vorba numai de bani. Care totuşi contează în suficientă măsură pentru a menţiona suma anuală afectată culturii în Franţa aflată în plină criză: 13.000.000.000 de euro. Pentru cei care se încurcă în zerouri, traduc: 13 miliarde. Altele sunt însă învăţămintele pe care le-am tras din experienţa ministerială a lui Frédéric Mitterrand.

Interes naţional

Trebuie să reamintesc înainte de toate că, nepot al preşedintelui socialist al Franţei cu acelaşi nume, ministrul numit de Nicolas Sarkozy într-un guvern de dreapta nu s-a bucurat de o simpatie exagerată a colegilor. Et pour cause! (n.r. – Pentru o cauză). Implicit, ministerul lui n-a avut parte de bonusuri.

Interesul însă pentru cultură nu a fost în cei patru ani de guvernare de dreapta cu nimic mai prejos decât în anii în care au guvernat socialiştii. Frédéric Mitterrand şi-a dat seama de la început de egalitatea de tratament, indiferent cine era la putere.

Se spune mereu că intelectualitatea franceză fiind tradiţional de stânga, se teme de guvernările de dreapta, pe care la consideră aculturale. Iată că lucrurile nu stau aşa. Chiar dacă Sarkozy a făcut câteva gafe de natură, aşa zicând, culturală, el i-a dat mână liberă ministrului şi i-a susţinut în guvern iniţiativele (în Franţa, preşedintele conduce şedinţele de guvern). Faptul că în Franţa alternarea la putere nu modifică atitudinea şi calendarul instituţiilor şi evenimentelor culturale este un lucru bine stabilit. Iată o primă lecţie.

A doua constă în nişte politici culturale care au în vedere nu neapărat interesul guvernului, cât pe acela naţional. Finanţate sunt instituţiile de tot felul, de stat sau private. Cotidianele, inclusiv, dincolo de culoarea politică. Nu mai vorbim de marile muzee, subvenţionate laolaltă cu colecţiile private, de manifestări organizate de asociaţii de tot felul, de castele istorice străvechi, a căror conservare ministerul o asigură împreună cu proprietarii sau cu firmele care le administrează. Pe scurt, statul e preocupat de cultura naţio­nală indiferent de forma de proprietate sau de gradul de importanţă.

Iată şi o a treia lecţie: ministrul francez al culturii e un voiajor, prezent la inaugurări, vernisaje, renovări, evenimente, şantiere sau simple proiecte, de la un capăt la altul al ţării. Mitterrand recunoaşte în carte că n-a avut niciun weekend liber vreme de trei ani. Când nu era el cel vizitat, se urca în maşină, în tren, în elicopter sau în avion şi se ducea unde se întâmpla ceva şi era invitat. Asista la ceremonii, ţinea discursuri şi făcea promisiuni. Mare parte, respectate.

Independenţă de spirit

A patra şi ultima lecţie: faptul care presupunea cea mai mare responsabilitate îl constituiau numirile în funcţii la instituţiile culturale din subordinea ministerului. El mărturiseşte la sfârşitul cărţii că în trei ani de mandat a avut trei „impulsuri“ de la Elysée peste care n-a putut trece.

Desigur şi „sugestii“ de la parlamentari, miniştri, oameni de afaceri, personalităţi ale lumii intelectuale, prieteni sau rude, pe care le-a ignorat, făcând, de fiecare dată, cum l-a tăiat capul. Şi ce instituţii: Luvru, Musée d’Orsay şi altele de teapa lor.

O lecţie pe care s-ar cuveni s-o înveţe şi ai noştri, deprinşi cu pilele într-o asemenea măsură, încât vorba populară, omul potrivit la locul potrivit, nu mai are niciun înţeles şi nicio căutare. Uitaţi-vă o clipă la familiuţa de la Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF), între atâtea altele, şi veţi vedea cât de importantă este independenţa de spirit a oamenilor care conduc principalele instituţii.

Ei, dacă ar fi vorba numai de cultură, n-aş avea multe de zis! Decât poate că, dacă Franţa acordă atâta atenţie universal cunoscutei ei culturi, n-ar trebui oare să-i acordăm şi noi culturii noastre naţionale măcar atâta atenţie, încât să nu ne uite de tot lumea, mai ales de când am început să uităm noi de noi. A bon entendeur, salut! În traducere: cine are urechi de auzit să audă!