Stilul Doina Levintza, la dispoziţia bucureştenilor

În şapte săli, cât numără zilele săptămânii, tot atâtea spaţii expoziţionale ale sediului nou din Lipscani al ARCUB-ului stă deschisă din 25 martie o retrospectivă cuprinzătoare a scenografei, designerului de modă, artistei cu blazon şi mulţi ani de carieră spectaculoasă: Doina Levintza.

E urmare a iniţiativei directoarei Mihaela Păun care s-a întors la casa ei de suflet după câţiva ani de pribegie forţată, pentru a da strălucire acestui loc, cu evenimente pentru care a fost creat şi renovat acest nou sediu.

Un eveniment în adevăratul sens al cuvântului cum noua conducere ştie să le provoace cu pricepere, cu gust, cu multă dragoste face să avem la dispoziţie pentru o lună, în desfăşurare plană, volumetrică, reală şi virtuală, creaţia în teatru, film, televiziune, în ateliere şi pe podiumurile de modă a celei care a marcat pentru câteva decenii domeniul.

Stilul Doina Levintza despre care multi poate vorbeau fără să-i ştie dimensiunile şi să-i cunoască realitatea îşi are acum ilustrarea. Completă am zice noi vizitatorii, doar parţială zice artista, neobosită în căutările ei care i-au dominat cariera de creatoare originală. Se poate vedea ceva din acest drum, din aceste culise ale procesului de creaţie în atelierul reprodus în mic în expoziţie. Se poate citi parcursul artistei de la schiţă la opera, şi mai ales se pot vedea, revedea rezultatele, în măsura în care anumite domenii o permit.

E posibil mai aproape de realitate să rememorăm realizările scenografei în domeniul filmului pentru care pledează proiecţii puse la dispoziţie din pelicule celebre ca Dincolo de nisipuri, Ultima noapte de dragoste, De ce trag clopotele Mitică, Closer the moon, Orient Express; sau în spaţiul televiziunii unde împreună cu Alexandru Bocăneţ a inventat şi omologat în anii 70 acel stil alb-negru de o limpezime si luminozitate uimitoare, rămas spre dovadă în showurile cunoscute cu Anda, Pittis şi Tufaru, fie-le gloria neuitată!

În privinţa teatrului, costumele, machiajul, perucile expuse în scenografii studiate, încearcă să sugereze fabulosul unor montări antologice pe ale căror afişe numele scenografei a stat lângă regizori ca Dragoş Galgoţiu, Mihai Măniuţiu, Cătălina Buzoianu. Dar nu vor putea niciodată reînvia decât în amintire imaginea unor spectacole ca: Richard III-lea, Richard al II-lea, Portretul lui Dorian Gray, Hamletmachine, Viaţa e Vis, Casanova, care ne-au rămas pe retină în primul rând datorită creaţiilor Doinei Levintza. Din păcate, doar acolo pe scenă, în spaţiul anume conceput şi pe trupurile actorilor anume distribuiţi scenograful se defineşte pe sine, păstrându-şi stilul în raport cu viaţa spectacolului. Salutăm însă încercarea de a reconstitui integral prin costumele expuse atmosfera unui spectacol precum Cassanova de la Teatrul Odeon, în care într-adevăr Doina Levintza s-a întrecut pe sine în redarea barocului opulent al unei epoci de decădere dintr-o Veneţie pe care doar tradiţionalul carnaval mai reuşeşte să o conserve. Găsim aici ceva din specificul acestui stil dat de moliciunea catifelelor sângerii, vălurite greoi ca apa din canalele tulburate de gondoleri singuratici, a auriului înrudit cu cupola Domului şi aurul negociat în porturile genoveze, găsim strălucirea solară a unei Veneţii cândva serrenissimă cu care Levintza pare înrudită în spirit. Multă poezie în costumele artistei cu dantelele şi mătăsurile folosite din abundenţă, e preţiozitate, e dor de frumuseţe pură. Ne-o putem imagina pe Doina Levintza admirându-şi opera pe care o iubeşte şi de care suntem siguri se desparte cu greu în clipa cînd e s-o înstrăineze. Nu ştim de unde provin exemplarele vestimentaţiei create de ea pe care le admirăm în expoziţie, dar ne putem imagina ce bine le-a stat la New York şi Londra, la Madrid şi Bruxelles în atâtea expoziţii şi pe podiumuri la festivaluri de modă.

Arta e pentru mine încântarea sufletului, scrie în ghidul expoziţiei Doina Levintza. Ceva din această încântare ajunge şi la noi când pătrundem în universal artistei şi al creaţiilor ei, etalate în această retrospectivă. Ne place să ne-o imaginăm pe Doina Levintza ca personaj al acelor vise mirifice pe care le aduce pe scenă…scriam în 2014în articolul cu titlul Curtea cu miracole a Doinei Levintza cu referire la expoziţia De la schiţă la miracol deschisă la Sala Teatrului Naţional, cu prilejul Festivalului Naţional de teatru. Acelaşi miracol emanând nobleţe şi mister domină şi actuala expoziţie din sălile Centrului Cultural al Capitalei, ARCUB care prin acest eveniment îşi onorează menirea. Cu atât mai mult cu cât trăim vremuri stăpânite de violenţă, vulgaritate şi refuz cultural, de insurgenţă şi zgomot de arme, un timp care pierzându-şi sufletul şi-a pierdut şi omenia.