Sună. După câteva clipe se auzi un uşor zgomot în antreul casei, apoi uşa se deschise încet. O doamnă distinsă ieşi şi se îndreptă spre poartă, cu o încetineală reverenţioasă.

În decorul intim al salonului, oaspetele remarcă pianul Erard; străjuit de propria lui istorie, pianul iradia o mireasmă de legendă, ce se prelingea pe toate obiectele din încapere. Sigur pe el, pianul se impunea cu siguranţa unui artist perfect conştient de armura geniului său. Cu toţi atomii ce-l formau infuzaţi cu istorie şi cultură, orgolios pe picioarele opulent sculptate, cu rotiţe în capete, pianul Erard părea o vietate din mezozoicul muzicii, ascultătoare, supusă, o ofrandă cu corzile gata oricând să se zvârcolească şi să arunce spre cer, din materia ei intimă, sunete duioase, făurite de mâinile de aur ale unui pianist îndelung aşteptat, sub forma unei melodii uitate, cu reliefuri dantelate, dar blânde; un lied al unei suferinţe necunoscute, nepotolite, sfâşietor de triste, ce părea că-l macină fără oprire, lied pe a cărui melodie să o proiecteze cu hotărâre, ca pe un fulger sonor, spre zenit, spre astre, unde să ducă pe coardele gravitaţiei solia artei sunetelor, arta cea mai de sus pe scara meşteşugurilor frumuseţii; iar acolo, sus, muzica suavă plecată din pântecele lui să se depună pe astre, pentru vecie, drept semn al unei tristeţi universale. Instrumentul, din lemn nobil de nuc, bogat decorat, era în acelaşi timp şi un incontestabil obiect de artă; claviatura era descoperită, ademenitoare în lumina ce îi scotea în evidenţă nobleţea clapelor de fildeş.

El se simţi ispitit de pian, invitat de acesta cu şoapte tainice, şi dădu să se aşeze pentru a cânta, într-o grabă copilărească, dar ea îl opri cu un gest cald. (....)

Doamna Mogoşanu se aşeză lângă el pe unul din fotoliile de salon. Urmă un moment de rememorare melancolică.

– Provin dintr-o familie boierească, care la începutul secolului al XIX-lea s-a mutat de la moşia din Romanaţi în Bucureşti. Casa în care ne aflăm acum este pe locul pe care a fost construită prima noastră casă, prin 1830. De atunci, familia mea a parcurs cu dârzenie drumurile, uneori aspre, alte dăţi tandre, deschise, nesfârşite, neaăteptate, ale vieţii…

– Ei bine, continuă ea, în una din zilele petrecute de Liszt la Bucureşti, mai exact, pe 27 decembrie 1846, la invitaţia unui strămoş al meu, Alexandru Mogoşanu, în casa care era pe acest loc, pianistul vrăjitor a dat un recital. Mulţi au spus atunci că Liszt a fost într-o formă mai bună decât atunci când a cântat la Sala Momolo, pentru domnitorul Gheorghe Bibescu. Se spune că au fost două lucruri care au făcut ca Liszt să strălucească în acel decembrie geros în casa Mogoşanu. Întâmplarea a făcut ca în casa familiei mele, graţie pasiunii pentru muzică a acestui strămoş al meu, Alexandru Mogoşanu, să se afle un pian marca Erard – pianul preferat al lui Liszt. Pianul, din lemn de nuc, fusese cumpărat la Paris şi era singurul pian Erard din micul şi modestul Bucureşti al acelor vremi. Liszt a fost impresionat când l-a văzut, socotindu-l o piesă deosebită; se pare că lui Liszt i-a plăcut în mod deosebit rezonanţa acestui pian, precum şi felul în care claviatura interacţiona cu mâinile lui. După cum poate ştiţi, anii de virtuozitate ai lui Liszt au fost intim legaţi de un pian Erard, pe care Liszt l-a purtat cu el în turneele sale europene, inclusiv la Bucureşti, în turneul lui din decembrie 1846 – ianuarie 1847. Perioadă în care Bucureştiul a fremătat la propriu.

– Iată ce scria ziarul Curierul Românesc, în cuvinte atât de frumoase, despre Liszt.

Povestind, pe chipul ei se aşezase o melancolie radiantă, ceea ce întări impresia ca vârsta nu o amprentase. Continuă, citind pe chipul lui că ar muri fără să ştie deznodământul poveştii.

Nobila povestitoare nu îşi potrivea felul de a vorbi cu timpul în care trăia, păstrând autenticitatea spiritului ei atemporal. Limba pe care o folosea abunda în încântătoare podoabe poetice, aparent vetuste, dar fermecătoare peste masură.

– Ei bine, reluă amfitrioana, acel pian, acel trist pian, este... este chiar cel din faţa noastră… (...)

Simţindu-se tratat cu risipă de afecţiune, Andrei Petrescu se aşeză în faţa claviaturii, însufleţit subit de speranţă. Era la fel de emoţionat ca atunci când se aşezase prima dată în faţa unui pian; faptul că acele clape fuseseră atinse de Liszt, pianistul arhetipal, era pentru el visul visurilor. Se aşeză la pian cu un neaşteptat curaj de erou; remarcă imediat faptul că acum, spre deosebire de alte dăţi când se aşeza în faţa unei claviaturi nu se simţea încordat şi temător, ci calm şi fericit. Straniu, prăpastia din subterana-i sufletească, din labirinturile căreia se iscau demoni, spaime, nelinişti, angoasă, acum dispăru ca printr-un miracol, ca şi cum ar fi fost umplută cât ai clipi cu un soi de linişte vrăjită, plină, rotundă. Era limpede faptul că în viaţa lui se schimba registrul. Acum, în aceste clipe de graţie, în care simţea o certă plutire, era conştient de faptul că putea învinge orice temere, pentru că, de astă dată, pleca de la un fapt de o soliditate de necontestat -pianul lui Liszt. Înfiorat de o emoţie nouă, simţea că mâinile lui vor fi de data asta ascultătoare şi moi. Că se vor supune, devenind un instrument al Harului de care era brusc posedat. Dintr-o dată, pregătindu-se să atingă clapele, simţi o legătură deplină între mâinile, creierul şi sensibilitatea lui. Deveni un vers dintr-un poem scris acum milenii de un aed rătăcitor. Degetele lui vlăguite înviaseră; senzaţia îl copleşi. Totuşi, se adună înlăuntru. Alese Fantezia în Si de Scriabin, pe care de atâtea ori o ratase. Mâinile îi căzură pe claviatură precum pe un aluat gata de frământat; începu să cânte şi, pentru prima oară, după atâţia ani, se regăsi pe sine în ceea ce cânta. Se simţea ca o prelungire de carne, nervi, oase, spirit aprins de magie, o prelungire vrăjită a instrumentului din faţa lui, pianul însufleţit pe vremuri de pianistul pianiştilor, de propunerea unei tinere frumoase şi de iubirea imposibilă, care-i adusese acesteia sfârşitul, iubire aşezată la temelia legendei din care se hrănesc vremuri, copii, bărbaţi, femei, mode, cutume, prejudecăţi, fantome pregătite să intervină când e momentul în destinele unor aleşi să fie în faţă, mereu şi mereu în faţă, pentru a arde, pentru a fi dincolo de limită, pentru a dărui din comoara dăruită lor; el era acum unul dintre acei aleşi.

Pianul Erard îi permitea să descifreze înţelesurile profunde ale lucrării; se dezbără de neputinţa de a dibui sămânţa fecundă a acordurilor lui Scriabin. Pe măsură ce cânta, viaţa lui se transforma; senzaţia de magie era reală. O simţea în tot corpul ca pe o energie binefăcătoare şi, totodată, eliberatoare. Îşi recăpătase libertatea mâinilor, până atunci zăvorâte. Încheie lucrarea, stătu câteva clipe nemişcat, apoi izbucni în plâns. Visul de a cânta precum Liszt devenise o neaşteptată şi înspăimântătoare realitate. (...)