Sub aripa lui Stravinski, la Festivalul Enescu

Mulţi dintre spectactorii aflaţi în Sala Palatului pe 1 septembrie au căutat să regăsească nuanţe familiare în vocea lui Robert Powell – în fond, nu e interpretare mai impresionantă a lui Isus din Nazareth decât cea a actorului britanic în pelicula faimoasă a lui Franco Zeffirelli. Aşteptările publicului au fost răsplătite, inconfundabila voce a lui Powell a răsunat în aerul sălii: "Şi Dumnezeu a spus: Toate apele să se adune într-un singur loc".

În felul acesta profetic a debutat o seară memorabilă a Festivalului Enescu, încă una: seara dedicată lui Igor Stravinski, în anul în care se împlinesc cinci decenii de la dispariţia sa – şi în anul în care Festivalul însuşi împlineşte 25 de ediţii (căci aşa se numără viaţa unui festival, iar al nostru e încă tânăr).

A fost, dacă vreţi, şi cântecul de lebădă al lui Vladimir Jurowski, la ultima sa apariţie ca director artistic al Festivalului Internaţional George Enescu: la pupitrul orchestrei Rundfunk Sinfonieorchester Berlin, Jurowski a conceput pentru cea de-a doua seară în festival un program integral Stravinski. Prima bucată muzicală: Potopul, alegorie biblică bazată de povestea Arcei lui Noe, cu actorul Robert Powell în rol vorbit, în chip de narator, dar şi în chip de Noe (şi chiar de soţie a lui Noe).  

Cu gesturi scurte, categorice, orientate mai degrabă către sine (care-l fac atât greu de fotografiat), cu aerul său aproape marţial, Vladimir Jurowski a condus seara şi orchestra în chip magistral. Iar Potopul a beneficiat şi de o punere în scenă cu totul impresionantă: directorul artistic a lucrat din nou, ca şi pentru Oedipe, în 2017, cu regizorul multimedia Carmen Lidia Vidu.

Dar la ediţia aceasta, spre deosebire de precedentele, proiecţiile multimedia au câştigat în întindere, în grandoare: au depăşit ecranul de 60 de metri pătraţi din spatele orchestrei, s-au întins şi pe laterale, ecrane adiacente, aducătoare de informaţii grafice preţioase.

Şi e o reprezentare aparte aceasta, care te ţine în scaun cu ochi atenţi, cu urechile ciulite – iar eu reuşesc să ignor cu succes brăţările metalice, care clincăie continuu, ale doamnei din spate (de ce ai veni la un concert de muzică clasică cu brăţări care vor să concureze orchestra?!)

Potopul biblic, potopul prezent. Inserţii impresionante de actualitate

O reprezentare alegorică, ştim deja, în cheie comico-ironică pe alocuri (prin inserţiile informale, sacadate, de text de pe ecrane: Melodramă. Comedia lui Noe. Catalogul animalelor), dar cu totul tragică în alte părţi, căci pe cele trei ecrane multimedia se derulează imagini apocaliptice din prezentul continuu: inundaţii, case în ape, maşini în ape. O fetiţă cu mască într-o insulă de singurătate roşie. Un lup care priveşte deopotrivă trist, sfredelitor, aproape a reproş.

Ţi se zbârleşte pielea. Iar vocea lui Robert Powell coboară, se înalţă, în ton cu instrumentele. La rândul său, Corul Filarmonicii George Enescu, minunat pregătit de Iosif Ion Prunner, e un personaj (colectiv) în sine, cu intervenţii în forţă, cu voci puternice, tulburătoare.

E adevărat că te distrag imaginile – dar ce bine că o fac, au fost gândite să o facă. E o direcţie pe care a dat-o chiar Vladimir Jurowski, plecând, desigur, de la rolul social al artei. Era nevoie – şi câtă nevoie – de această inserţie de actualitate. Carmen Lidia Vidu va fi desluşit în avans modalitatea aceasta aparte de a face din potopul biblic potopul prezent, cu vinovaţii care suntem: „Mesajul transmis de către oamenii de ştiinţă este clar: oamenii sunt «fără echivoc» responsabili pentru criza climatică în care ne aflăm.  Potopul Biblic – Schimbările Climatice – Încălzirea Globală – Muzica sunt teme în dialog la Festivalul Enescu. M-am ferit mereu să nu vin cu prea mult prezent în «regia» dirijorilor, [am vrut] să las muzica să primeze, dar m-a bucurat mult decizia lui Vladimir Jurowski de a nu rămâne la stadiul de poveste biblică şi de a-mi permite a avea un moment dedicat Prezentului”.

În faţa mea, în perechea care vorbeşte şoptit în franceză în pauzele dintre acte, reacţiile sunt pe alocuri categorice: „Non, non, non!”. Eu, din spate, în gând: Ba da, ba da, ba da! Ei: „C’est bizarre”. Nu, chiar nu. În fond, nu toate punerile în scenă sunt la fel – iar pe parcursul existenţei Stravinski însuşi a fost hulit pentru îndrăzneala, pentru sonoritatea sa.

Stravinski sperie încă?

Se vede asta chiar şi azi, la atâtea decenii distanţă, căci aproape după fiecare bucată muzicală a serii – până la pauză, programul Stravinski conţine şi Variaţiunile „In memoriam Aldous Huxley”, şi Simfonia pentru instrumente de suflat, în memoria lui Debussy, şi lucrarea vocal-simfonică Vulpea – doi câte doi, câte unii dintre spectatori îşi pierd răbdarea. Domni eleganţi, doamne şi mai şi, cu rochii minunate, dau să caute ieşirea – şi se mai şi încurcă în draperiile de catifea de pe vremea congreselor, trase în timpul reprezentaţiei. Vă daţi seama? Închişi, blocaţi cu Stravinski, în spatele unor draperii de un portocaliu prăfuit... Mă iertaţi, dar unii dintre spectatori nu ştiu unde vin. Se aşteaptă să găsească ceva foarte digerabil, dau de Stravinski – şi se sperie! În goana asta de a ridica un rând spre a ieşi, de a părăsi sala cât mai repede cu putinţă, aproape că intuieşti nuanţe de disperare; şi răbdare întinsă până dincolo de limite.

Simfonia pentru instrumente de suflat, în memoria lui Debussy, are o culoare deosebită, e aproape înălţătoare – vocea instrumentelor se ridică atât cât cer mâinile lui Vladimir Jurowski.

Şi urmează Vulpea, o frumuseţe de bucată muzicală, atât de rusească în spirit (cum altfel?), însoţită de proiecţii multimedia caracteristice şi curajoase pe alocuri. Vulpea cheamă la spovedanie cocoşul, cocoşul îi răspunde: „Nu postesc, nu mă rog, vino altădată!”. Iar mie Vulpea lui Stravinski, cu versurile sale în notă tragi-comică, îmi amintesc de-a noastră, mult mai recentă, „Vulpe, tu mi-ai furat gâsca / Dă-mi-o înapoi. / Că de nu, eu vin cu puşca / Şi cu trei copoi”.

Vai, cât de frumoasă, de ispititoare e lucrarea asta, cu cei patru protagonişti ai ei, care întruchipează, pe rând, ba cocoşul, ba vulpea, ba berbecul, ba toată tagma de necuvântătoare (atât de vocale) dintr-o curte de ţăran rus: Ivan Turšić (tenor), Alexander Fedorov (tenor), Bastian Kohn (bas) şi Vladimir Ognev (bas).

Nunta lui Stravinski, evenimentul-regină al serii

Cu o parte dintre protagonişti, orchestra, corul, tenorul Fedorov, basul Ognev, la care se adaugă soprana Sofia Fomina, mezzosoprana Elena Manistina, dar şi patru pianişti (da, chiar patru, aşa a lăsat scris Stravinski), ne întâlnim şi după pauză, pentru piesa-eveniment a serii, piesa-regină Les Noces (Nunta), descrisă de Stravinski drept „scene coregrafice cu muzică şi voci” şi dedicată impresarului Serghei Diaghilev. Lucrarea orchestrală, în fapt un balet, a avut premiera la Paris, la 13 iunie 1923, în cadrul sezonului Baletelor Ruse, sub direcţia muzicală a lui Ernest Ansermet, în coregrafia Bronislavei Nijinska.

La premiera londoneză, din 14 iunie 1926, cei patru pianişti au fost compozitorii Francis Poulenc, Georges Auric, Vittorio Rieti şi Vernon Duke. Iar la premiera din Statele Unite ale Americii a lucrării, tot în 1926, unul dintre cei patru pianişti a fost chiar George Enescu. În avanpremiera spectacolului de la Sala Palatului, directorul artistic Vladimir Jurowski a ţinut să precizeze că prin gestul de a accepta să interpreteze la pian, Enescu – recunoscut la acea vreme drept un compozitor remarcabil – a demonstrat curaj şi modestie faţă de colegii săi; şi, dincolo de caracter, interpretarea la pian demonstrează şi calitatea sa de pianist: „Ce pianist extraordinar trebuie să fi fost, pentru că partiturile sunt extraordinar de dificile, toate cele patru, iar el, compozitor, a avut curajul şi umilinţa de a se aşeza la pian şi de a lua parte la munca colegului său”.

Repetiţia nocturnă

Premiera românească a lucrării lui Stravinski (ca şi Vulpea, ca şi Potopul)?

Miercuri, 1 septembrie 2021.

Dar povestea a început, desigur, înainte de această dată: Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Berlin, corul, soliştii, pianiştii s-au pregătit individual, pe bucăţele, cum se face – şi s-au întâlnit pentru o repetiţie finală, în toiul nopţii, pe 30 spre 31 august. Nici nu se încheiase bine reprezentaţia London Symphony Orchestra că scena Sălii Palatului a reînceput să forfotească: au fost urcate şi montate, ca într-un joc rapid, îndemânatic de lego (aşa cum remarca Oana Marinescu, directorul de comunicare al Festivalului), cele patru piane Bösendorfer, aduse special de la Viena – şi artiştii s-au întâlnit, în formulă completă, pentru repeţia finală.

Tot Oana Marinescu, martor preţios, a descris atmosfera: „Din culise. Începe programul de noapte de la Sala Palatului, la George Enescu Festival: au fost urcate pe scenă cele patru piane de care este nevoie pentru a interpreta Nunta de Stravinski, pe 1 septembrie. Scena urmează să fie aranjată special, ca să fie loc pentru patru piane cu pianişti, o orchestră, un cor, solişti. Repetiţiile au loc în noaptea aceasta”. Se pregătea o punere în scenă absolut spectaculoasă, care implica mai mult de 200 de persoane: muzicienii, echipa tehnică, echipa TV, echipa pentru proiecţii video – căci Nunta urma să fie însoţită, şi ea, de proiecţii multimedia; şi, pentru a crea atmosfera specială necesară piesei, planul prevedea folosirea unor lămpi individuale pentru iluminarea partiturilor.

Ah, de-aş mai fi stat încă un sfert de oră după Beethovenul celor de la London Symphony Orchestra... Trebuie c-a fost o repetiţie nocturnă mi-nu-na-tă!

Povestea conţine şi alte amănunte muzicale preţioase: cei patru pianişti sunt toţi români – Andrei Licareţ, Alexandra Silocea, Mihai Ritivoiu şi Daniel Ciobanu. Iar cele patru piane Bösendorfer au venit special de la Viena pentru Alexandra Silocea, artist Bösendorfer de 21 de ani, şi pentru acest concert; artista a ales patru piane tinere, pentru a corespunde tipului de sunet pe care îl cere partitura lui Stravinski.



Cu toate aceste informaţii în minte, entuziasmul meu era, vă închipuiţi, la cote maxime. Al meu şi-al multor altora – căci, în ciuda celor care „dezertează” punctual de pe frontul Stravinski, după pauză, sala e încă remarcabil de plină pentru un festival desfăşurat în pandemie. Ce bine, ce bucurie!

Esenţă de Rusia

Începe Nunta – iar bucata muzicală impresionează de la primele note. E, cum bine arată titlul, povestea unei nunţi, a unei nunţi tradiţionale ruseşti, în toate părţile sale: pregătirea miresei, a mirelui, nunta în sine, noaptea de după. Pianiştii urmăresc partitura concentraţi, soliştii, corul cântă de mama focului (la propriu!), pe ecrane se proiectează cosiţe, textul e pe alocuri tragic, pe alocuri cald şi duios.

Stravinski însuşi a scris libretul piesei, folosind versuri ruseşti de nuntă luate în principal din cântecele tradiţionale culese de folcloristul Pyotr Kireevsky şi publicate în 1911. Şi, din textul Nunţii, cel mai mult îţi atrage atenţia tocmai tragismul – tragismul despărţirii de propriile familii, Nastasiuşka, Fetis (cine le mai mângâie acum buclele?). Hotărât lucru, nunta rusească e o nuntă cu emoţii extreme, trăite colectiv, trăite plenar. Esenţă de Rusia.

[Dacă simţiţi nevoia unei paralele româneşti – iar eu simt – e acel moment al nunţii, „Ia-ţi, mireasă, ziua bună / De la tată, de la mumă”, replicat ad infinitum.]

Nunta e o lucrare în care sfinţenia şi hazul rusesc se împletesc cu sacralitatea ceremoniei de nuntă şi cu veselia oaspeţilor, o descriu criticii de specialitate. Iar Stravinski însuşi spunea despre Nunta aşa cum i-a fost prezentată ea lui Diaghilev: „Când i-am cântat prima dată Nunta lui Diaghilev... a început să lăcrimeze şi a spus că e cea mai frumoasă şi cea mai pură creaţie rusească a Baletelor noastre. Cred că a iubit Nunta mai mult decât oricare altă lucrare a mea. De aceea i-am şi dedicat-o”.

Stravinski însuşi şi-a iubit lucrarea.

În memoriile sale, Lilian Libman, care a lucrat ca agentă a lui Stravinski în ultima decadă a vieţii artistului, îşi amintea ataşamentul particular al acestuia faţă de bucata muzicală: „A avut Stravinski o piesă favorită ca un tată care are un fiu preferat?... Cred că aceasta a fost Nunta... L-a tras înspre ea, se pare, mai mult decât oricare altă lucrare. În perioada în care l-am cunoscut, orice menţiune a Nunţii era întâmpinată cu acelaşi zâmbet cu care-i întâmpina pe aceia faţă de care simţea o mare afecţiune”.

Floare albă (Nastasia), Floare roşie (Fetis), noaptea la Sala Palatului se încheie pe ton înălţător – iar eu părăsesc sala aproape plutind. A fost un triumf!



...dar e drept că în epocă Nunta a fost întâmpinată cu reacţii contradictorii. Entuziasm la Paris, în 1923, reacţii negative la premiera londoneză, în 1926 – într-atât încât, exasperat de răspuns, scriitorul H.G. Wells a ţinut să adreseze contemporanilor o acidă scrisoare deschisă: „Nu ştiu niciun alt balet atât de interesant, atât de amuzant, atât de proaspăt sau aproape atât de captivant ca Nunta... Baletul tălmăceşte în sunet şi viziune sufletul ţărănesc, în gravitatea sa, în complexitatea sa naivă, deliberată, în ritmurile sale subtil de variate şi valurile profunde de entuziasm care vor uimi şi încânta fiecare spectactor inteligent care vine să-l vadă”.

Programând Nunta lui Stravinski în ediţia 2021, în premieră naţională absolută, Festivalul Enescu şi-a făcut sieşi un serviciu – şi nouă o mare bucurie.

Fotografii de Alex Damian/George Enescu Festival

Istorii de Festival

Ediţia 2021
Întoarcerea la muzică: inimă mare, inimă plină