Suntem în stare să-i sculptăm o cruce lui Brâncuşi?

Dumitru Sechelariu: născut la 14 iulie 1958, Bacău – mort la 16 februarie 2013, Viena. A fost mecanic auto. L-am făcut primar şi primul baron al Bacăului. A fost îngropat, în aplauzele a zeci de mii de români, în Cimitirul Central din propriul oraş, într-un cavou impresionant din marmură neagră.

Constantin Brâncuşi: născut la 19 februarie 1876, Hobiţa, Gorj – mort la 16 martie 1957, Paris. A fost un geniu. Nu l-am făcut nimic. L-au îngropat francezii în Cimitirul Montparnasse, din Paris. Şi tot francezii îi trec pe la mormânt. Francezii şi încă vreo câteva zeci de milioane de oameni din toată lumea.

Privesc ştirile. Ne-am călcat în picioare ca să ne îngropăm baronul moldovean. Ne-am bătut pe pomeni. Am vărsat lacrimi. Am râs. Ne-am pozat cu Gigi, cu ”Eu, Gigi Becali!”, la căpătâiul mortului. Am făcut ce ştim să facem noi, românii, mai bine la o înmormântare de ”zile mari”: circ. Şi n-am reuşit să ne sculptăm nimic în spirit şi în suflet. Suntem un bloc de piatră. Un amalgam diform. Şi, atunci când între noi apare un Trimis cu daltă şi ciocan în mâini, îl aruncăm peste graniţe. Îl izolăm.

Zilele trecute s-au împlinit 137 de ani de la naşterea lui Brâncuşi. Da, e cel de pe bancnota de nu ştiu câţi lei. L-am pus pe bani, într-o mândrie tipic românească. Între timp, i-am lăsat casa părintească la pământ. I-am lăsat mormântul mamei năpădit de buruieni. Cât de ridicol, stupid şi fără sens e totul! Chipul tău să fie pe banii unei ţări. Iar ţara aia, ţara ta, să nu fie în stare să pună deoparte câteva hârtii cu chipul tău şi să refacă groapa şi casa părinţilor tăi.

Ne mândrim cu Brâncuşi! Ne batem în piept în faţa întregii lumi că avem, la Târgu Jiu, ce are şi Franţa, la Paris. Sau America, la New York. Avem, aici, Turnul nostru Eiffel. Şi Statuia noastră a Libertăţii. Avem, aici, moştenirea lăsată de geniul sculpturii, imposibil de măsurat în bani sau în vorbe. Poarta Sărutului, Coloana Infinitului, Masa Tăcerii. Sunt ale noastre. A lui a fost o ultimă dorinţă: să fie îngropat acasă, la Hobiţa, lângă cea mai dragă fiinţă, mama.

Ne-am bătut joc de Brâncuşi! În anul morţii lui, statul român, condus de comunişti, a refuzat să îi primească acasă atelierul din Impasse Ronsin. Am refuzat să îi primim acasă munca de-o viaţă, pe care Brâncuşi o lăsase moştenire României, prin testament. Francezii au fost bucuroşi să păstreze la ei, în Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris, tot ceea ce noi am refuzat.

Ne-am bătut joc de Brâncuşi! În timpul vieţii lui, l-am fugărit din ţară. L-am condamnat, cu acelaşi stat de tip stalinist, că e un ”reprezentant al burgheziei decadente”.

Ne batem joc de Brâncuşi! Acum, am şi uitat dacă mai e român sau doar francez. Peste o sută de urmaşi ai geniului cer aceluiaşi stat să îi dea cetăţenia înapoi. Ne batem joc de Brâncuşi! Nici acum, la 23 de ani de când ne credem liberi, nu suntem în stare să-i sculptăm acasă o cruce din lemn.