Tenorul Corneliu Murgu şi „Şcoala Marcello del Monaco“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Chiar dacă, în anii '80, era deja „un nume” pe marile scene lirice, publicul nostru l-a descoperit pe tenorul Corneliu Murgu abia în 1990, când a apărut pentru prima oară la Opera din Timişoara, oraşul său natal, iar un an mai târziu, la Opera bucureşteană, invitat în cadrul Festivalului „Enescu”, alături de vestita mezzosoprană Fiorenza Cossotto, una dintre apropiatele sale partenere de scenă.

De atunci, aplaudat şi îndrăgit de melomani, a devenit o prezenţă constantă şi aşteptată în spectacolele din ţară, impresionând în Radames, Turiddu, Canio, Calaf, Don Jose, Mario Cavaradossi, Maurizio, dar poate mai ales în Otello, personaj emblematic în cariera sa. Continuând să cânte, în anul 2000 a preluat conducerea teatrului liric timişorean, ridicând ansamblul la un nivel cu totul deosebit, considerat, de mulţi ani, cel mai bun din ţară, apreciat deopotrivă în străinătate.



În urmă cu 3 ani, cu prilejul unei premiere de succes, am întâlnit în sală o tânără din Italia - criticul muzical Elena Filini -, sosită pentru a-l cunoaşte pe Corneliu Murgu, ultimul dintre cei care, lucrând cu reputatul profesor Marcello del Monaco, s-a lansat în „cariera mare”. Era o perioadă în care se documenta şi realiza interviuri cu foşti elevi ai „şcolii Del Monaco”, printre care şi celebrităţi precum Nicola Martinucci, Gianfranco Cecchele, Silvano Caroli, Amedeo Zambon, Giuseppe Giacomini sau Maria-Luisa Nave. Iar anul trecut, în condiţii grafice excelente, toate acestea au apărut în volumul intitulat sugestiv Marcello del Monaco, maestrul tenorilor, având pe copertă o superbă fotografie a fraţilor Mario şi Marcello del Monaco, realizată la Treviso, iar în interior un dublu-CD cuprinzând şi versuri scrise de Marcello, rostite de Mario, dar mai ales arii interpretate de elevi reprezentativi, alegând, din repertoriul tenorului român, secvenţe din Carmen şi Paiaţe -, o adevărată galerie de voci pe care, sincer, le-aş asculta, fascinată, iar şi iar. Cele 237 de pagini cuprind amintiri şi interviuri, dar şi  detalii despre Arturo Melocchi, profesorul care l-a format şi pe cel ce avea să fie legendarul tenor Mario del Monaco şi pe fratele său, Marcello, acesta scriind, în 1979, un „excurs istoric asupra tehnicii vocale”, oprindu-se şi la maniera de cânt şi a scriiturii „de la Verdi la verism”, la „dinamica vocală după mijlocul secolului XX” sau la „opera astăzi”, notând şi „consideraţii asupra tehnicii Del Monaco”, realizând, în acelaşi an, şi un inedit interviu cu... Mario del Monaco, publicat acum alături de portrete „de familie” semnate de fiica sa, Donatella sau de fiul lui Mario, regizorul Giancarlo del Monaco, cei care au creat şi Academia del Monaco.

coperta marcello del monaco

Interviul cu tenorul timişorean se deschide cu o primă impresie asupra oraşului văzut de Elena Filini, care apoi se referă la „Murgu, celebru Otello, reputat Canio, considerat unul dintre cei mai importanţi tenori dramatici în activitate în anii '80 şi în noul mileniu, cu o carieră ce s-a format şi a crescut sub acea îndrumare atentă care, poate «la umbra» personalităţii starului Mario del Monaco, era destinată să formeze o generaţie de cântăreţi”.

Având imaginea „de ansamblu” oferită de volumul scris cu căldură şi afecţiune faţă de ilustra familie de muzicieni, l-am rugat pe Corneliu Murgu să puncteze elementele fundamentale regăsite în metoda Del Monaco, precum şi întâlnirile sale cu Mario şi cu... colegii de şcoală.

„Eram student la Florenţa, dar în ultimul an de Conservator simţeam că ceva nu «merge» în modul meu de a cânta; norocul meu a fost profesoara de literatură poetică şi dramatică (la care rămăsesem cam singurul student, pentru că în anul III îi cam înlăturaseră pe ceilalţi), cu care, timp de doi ani, am avut ocazia să studiez - era o adevărată enciclopedie; se pricepea însă şi la voci, pentru că tatăl ei fusese preşedintele Academiei Chigiana, iar fratele lui a fost profesorul de canto al lui Gino Becchi, aşa încât la ea în casă se auzeau voci de dimineaţa până seara. Astfel, şi ea a remacat că ceva nu e în ordine cu glasul meu şi... aşa am ajuns la Marcello, în iunie 1977, deci după ce am absolvit Conservatorul. Stăteam la Livorno şi făceam «naveta» la Treviso, unde Marcello avea acea şcoală de perfecţionare. Şi el, ca şi Mario, a studiat într-adevăr cu Arturo Melocchi, avea un timbru foarte frumos de bas, dar considera că ambitusul său era scurt. Cred că eram la a doua lecţie când Marcello l-a sunat pe Mario şi i-a spus «vino să auzi <<o voce>>»  - şi, după o jumătate de oră, în timp ce cântam, a apărut în cadrul uşii...  idolul meu de o viaţă!... Pe când eram în Conservator, cred că în 1973, am avut norocul să-l  ascult într-unul dintre ultimele sale spectacole cu Il Tabaro, la Torre del Lago. Eu nu l-am imitat niciodată. De altfel, toţi cei care au încercat să-l imite pe Mario am cam eşuat... Marcello avea marea calitate să îşi adapteze modul de lucru în funcţie de specificul fiecărei voci; cel mai important a fost faptul că m-a plasat în repertoriul corect pentru timbrul meu - până atunci, profesorii mă considerau potrivit în partituri mai lirice, precum Boema; de aceea, de la fa diez-sol-la, deja era un chin pentru mine. Slava Domnului, nu am rămas totuşi fără voce... Din păcate, constat că şi la noi se întâmplă acum ca profesorul să nu «simtă» corect ce tip de glas are un tânăr şi să-l ducă pe un drum greşit.”

Parcurgând „lista” soliştilor formaţi sub îndrumarea lui Marcello del Monaco, frapează preponderenţa glasurilor ample, puternice; poate fi şi rezultatul stilului de lucru al profesorului care, în paginile cuprinse în volum, afirma că urmăreşte egalizarea registrelor, dar şi cântul „pe voce”, evitând falsetul.

corneliu murgu

„Este adevărat că mai toţi elevii lui au avut voci mari, grele, masive - de fapt, astea îi şi plăceau... Se spune că şcoala lui s-a (cam) încheiat cu mine... Îmi spunea că între atâţia «cai negri», eu eram singurul «cal alb»... Poate şi pentru că am avut o carieră importantă şi m-am apropiat de multe dintre rolurile lui Mario - Otello, Chenier, Samson, Calaf, Luigi (Il Tabaro), Dick Johnson (La Fanciulla del West), Pollione (Norma)... Mulţi dintre cei care m-au ascultat peste ani au recunoscut, în interpretarea mea din Otello, ceva din maniera lui Mario del Monaco de a expune rolul. Am o înregistrare în care Mario însuşi îmi spune că voi face la un moment dat şi Don Jose şi Samson, poate şi Otello - să-mi spună chiar el aşa ceva!... Şi uite că s-a adeverit. Vorbind despre metodă, îmi amintesc faptul că, de la primele lecţii, cântam aria finală din Paiaţe, pe care Marcello o considera mai uşoară decât cea din Cavalleria rusticana, care e mai tot timpul pe pasaj - e un mod interesant ca abordare. Eu mă încălzeam cu aria din Fanciulla - este atât de bine scrisă, ca o vocaliză... Abia când terminam... făceam vocalize... E o altă şcoală. El spunea că uneori ar fi bine să şi... răguşeşti, ca un mod de educare a corzilor - slava Domnului, la mine nu s-a întâmplat niciodată! Unii fac vocalize două zile pentru spectacolul din a treia zi, alţii nu se trezesc devreme, nu cântă dimineaţa pentru că... vocea nu sună... Dar vocea mea «suna», aşa că la primele ore cântam Cavalleria... Marcello mi-a rezolvat problema pasajului şi implicit cea a acutului, urmărind şi acea egalizare a registrelor. Ne-a pus pe picioare, ne-a perfecţionat tehnica, dar ne-a spus să avem grijă şi cum şi ce să cântăm, însă nu toţi l-au ascultat. Păstra legătura cu elevii săi şi îi atenţiona asupra repertoriului ales. Tocmai pentru că erau voci puternice, primeau contracte cu roluri grele, pentru care poate nu erau pregătiţi şi... era riscant. M-a învăţat ca înainte de a semna un contract să studiez partitura respectivă, să văd dacă mi se potriveşte; trebuie să recunosc şi faptul că am făcut totuşi compromisuri, abordând şi roluri mai lirice sau mai puţin adaptate glasului meu. Eu am făcut drumul invers faţă de alţii - la început am cântat 28 de partituri, apoi m-am oprit doar la 7-8, care am simţit că mi se potrivesc. Şi am debutat, în 1978, la Staatsoper Viena, cu Turiddu... Desigur, am fost şi Don Carlo şi Gabrielle Adorno sau Riccardo dar... nu erau pentru mine. În schimb, Placido Domingo, spre exemplu, a pornit de la Edgardo şi treptat a ajuns la Otello sau Tannhauser. Deosebit de interesant în studiu a fost pentru mine, în afară de lucrul efectiv, faptul că asistam la lecţiile cu ceilalţi şi aşa am învăţat să apreciez corect timbrul fiecăruia, îl urmăream cum caută să le rezolve problemele. În ce priveşte falsetul, este de fapt o culoare... Benjamino Gigli a cântat în falset cam în jumătate din carieră şi toată lumea se minuna ce frumos cântă... în piano! Iar Giuseppe di Stefano, care a fost admirat pentru un si bemol din Werther, a afirmat el însuşi că... în realitate a deschis gura dar... nu a cântat acel sunet - evident era spre sfârşitul carierei... Există tot felul de trucuri...”

Am asistat la o repetiţie de cabină pentru primul spectacol pe scena Operei din Bucureşti, cu Aida, şi m-a surprins faptul că permanent Corneliu Murgu a cântat „pe voce”, aspect pe care mi l-a explicat apoi într-un amplu dialog.

corneliu murgu

„Şi acum consider că este ca un antrenament - cel care aleargă 100 m trebuie să se antreneze tot timpul la acei parametri - nu poate să alerge zilnic doar 5 m şi apoi să parcurgă performant cei 100 m... Înainte de spectacol, mezzosoprana Fiorenza Cossotto îşi trecea tot rolul pe voce şi... a făcut o carieră extrem de îndelungată, începând de la 22 de ani. Depinde de la voce la voce...”

La clasă, Marcello îşi învăţa elevii şi cum se cântă muzica germană sau franceză, stilul şi frazarea specifică? Este evident că soliştii formaţi de el au abordat prioritar opere italiene - pe structura tehnică oferită de Marcello se pot „ataca” şi partituri din alte zone stilistice?

„Marcello nu prea lucra repertoriu, ci mai curând elemente vocale, ne rezolva dificultăţile. Dar eu am beneficiat 20 de ani de un corepetitor excepţional, care ştia şi stil şi avea experienţa colaborării cu toţi marii artişti, pentru că fusese ani la rând alături de vestitul dirijor Giuseppe Patane, şi la San Francisco şi la Arena di Verona. De altfel, la începutul carierei, am avut norocul să lucrez mult chiar cu Patane, de la care am «prins» lucruri fundamentale. Şi eu aveam un repertoriu aproape exclusiv italian, dar am cântat şi Don Jose şi Samson - am avut ocazia să lucrez cu dirijori şi regizori francezi, vorbeam limba franceză, ceea ce desigur era un mare avantaj; poate nu cântam Don Jose în stilul autentic, dar adevărul este că pentru acel rol ar trebui doi tenori... Până şi la Mario, care cânta fantastic, se «auzea» când evolua în repertoriul francez sau wagnerian - făcea şi Lohengrin şi Sigmund dar... La rândul meu, începusem să studiez Walkiria şi nu cred că vocal mi-ar fi dăunat, dar nu simţeam personajul, iar textul (chiar dacă, locuind ani la rând în Germania sau la Viena, limba îmi era familiară) este totuşi «altceva»... Am cântat şi Bachus din Ariadna la Naxos de Strauss - deşi este scris pentru un «Heldentenor», nu am reuşit să creez o relaţie cu personajul.”

Cel care citeşte cartea, află multe şi despre elevi (mulţi dintre cei incluşi în volum referindu-se mai curând la propriile performanţe...) şi despre personalitatea lui Marcello, care avea o educaţie şi o cultură deosebită, obţinând şi premii pentru poezie...

„Era un romantic înnăscut. Am citit însă şi un fragment în care un lingvist se referă la pronunţia fiecărui cuvânt sau literă, dar dacă stai să te gândeşti la fiecare literă... nu mai cânţi niciodată... La concertul organizat la Treviso cu prilejul lansării volumului au cântat elevi ai unor... foşti elevi... Nu ştiu cum lucrează ei cu tinerii, dar eu mă raportez la sfaturile lui Marcello. Cel mai frumos este un glas egal în registre, de jos până sus; mulţi au tendinţa să deschidă în acut sau să „strângă”... Eu vreau ca vocea să fie pusă unde trebuie, să fie cât mai rotundă şi în faţă, iar ei să facă o frază corectă, un legato bine condus; mă axez însă mai mult pe interpretare şi pe «messa di voce». De la el am învăţat să disting ce tip de glas are fiecare, culoarea vocală, tocmai pentru a-i îndruma, la rândul meu, într-un repertoriu adecvat.”

Iar experienţa în acest domeniu se reflectă şi în realizările tinerilor solişti ai Operei din Timişoara, dar şi în invitarea tenorului Corneliu Murgu în jurii de prestigiu, aşa cum au fost, spre exemplu, cele de la Toulouse, Verviers - unde s-a aflat alături de superba mezzosoprană Viorica Cortez, iar locul II a fost câştigat de soprana Narcisa Brumar, pe care a format-o şi care este, de câţiva ani, unanim apreciată şi la teatrul liric din oraşul de pe Bega şi în ţară -, apoi la Concursul „Benjamino Gigli” de la Recanati - Italia, la Seul - împreună cu baritonul Renato Bruson sau din nou cu Fiorenza Cossotto -, printre candidaţi fiind 4 români, în majoritate de la Timişoara -, iar în 2014, la Concursul „Glinka” de la Moscova.

corneliu murgu

„Anul acesta sunt în juriu la Concursul «Verdi» de la Busetto - competiţia este dedicată lui Carlo Bergonzi, celebru tenor născut în apropiere de... Busetto, unde chiar în faţa teatrului avea un hotel cu restaurant. Culmea este că m-au invitat pentru prima oară exact anul acesta, iar Bergonzi s-a stins în 2014, la 90 de ani, pe 25 iulie... când e ziua mea de naştere!..  Există întotdeauna un fir care se leagă... L-am văzut pe Bergonzi în Aida, pe când studiam cu Marcello, apoi prin anii '80 chiar am cântat cu el într-un concert de Sf. Valentin, la Brescia. Avea o voce superbă, era un principe verdian. Sunt bucuros de asemenea că în juriu va fi şi Gianni Tangucci - am găsit recent acasă o telegramă pe care el mi-a trimis-o cândva, oferindu-mi, în februarie 1979, primul meu spectacol - Tosca - la Teatrul «La Fenice» din Veneţia, unde era director; trecuseră doar câteva luni de când câştigasem Concursul de la Treviso... Iar la pupitru s-a aflat Giuseppe Sinopoli... În juriul de la Busetto va fi şi Ronald Adler, fiul reputatului dirijor Kurt Adler (cu care am colaborat); pe Ronald mi-l amintesc pe când era asisent de regie la Opera din Munchen, unde în 2001 a devenit director artistic. Deci vor fi alte revederi emoţionante cu oameni de care mă leagă amintiri frumoase...”

Răsfoind volumul dedicat „maestrului tenorilor”, printre soliştii de anvergură internaţională îl regăsim pe tenorul Corneliu Murgu - ultimul „cal alb” -, şi în fotografii care îl surprind în roluri precum Pinkerton sau Radames - chiar alături de Marcello, cu care apare şi în grădina de la Treviso -, dar şi într-un moment de studiu la clasă; iar cuvintele pe care solistul deja consacrat i le adresa „minunatului maestru”, ca dedicaţie, în 1981, „cu profundă afecţiune, imensă prietenie şi recunoştinţă pentru tot ce mi-a oferit în arta cântului, pentru tot ce, după 3 ani de carieră, mă poartă pe cele mai importante scene”, constituie un omagiu emoţionat adus celui care a ştiut să-l îndrume şi să-l formeze ca un veritabil tenor dramatic „pur sânge”. 

Un traseu pe care îl continuă şi în calitate de director al Operei din Timişoara, unde pregăteşte deja o nouă ediţie a Festivalului care, în toamnă, va oferi seri-eveniment, aşa cum ne-a obişnuit de peste un deceniu; iar sala va fi asaltată de public, pentru că în Aida, Bărbierul din Sevilla, Cavalleria rusticana, Turandot, Nabucco, vor evolua cei mai buni solişti ai teatrului, dar şi oaspeţi de marcă precum basul Roberto Scandiuzzi (pentru a treia oară pe acea scenă), baritonul Serghei Murzaev, tenorul Kamen Chanev, concertul de muzică rusă va fi susţinut de laureaţi ai Concursului „Glinka”, parte pregătiţi de tenorul Vladislav Piavko, la rândul său membru în acel juriu, ansamblul de la Novi Sad va propune Elixirul dragostei, iar în premiera cu opera Norma, rolul titular va fi interpretat de vestita soprană Dimitra Teodossiu... Pentru că tenorul-director este obişnuit, de o viaţă, să se ridice şi să se menţină, prin tot ce face, la cote artistice demne de marile teatre lirice, foştii săi parteneri de scenă sau cei din generaţia mai tânără cântând cu reală plăcere în producţiile de la Timişoara - aşa cum au fost Leo Nucci sau Nelly Miricioiu, Leontina Văduva sau Marianne Cornetti, aşa cum a fost şi este Roberto Scandiuzzi... Ca şi el din „lumea mare” a operei...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite