Tiberiu Soare: „Artiştii vremurilor de criză se pot constitui, de cele mai multe ori involuntar, într-un exemplu de păstrători ai speranţei“

FOTO Virgil Oprina

Tiberiu Soare este dirijor al Operei Naţionale Bucureşti. De-a lungul carierei sale de peste 20 de ani, în afara colaborării constante cu orchestrele din România, a dirijat orchestre ca Royal Philharmonic, London Philharmonic şi Radio Praga.

O.Ş.P. Ce ar fi trebuit să facă Tiberiu Soare în aprilie 2020 şi cum îl găseşte această perioadă cu totul neobişnuită, dificilă pentru majoritatea artiştilor din România şi din lume, prin efectele indirecte generate de pandemia care a blocat evenimentele publice din aproape întreaga lume?

T.S. Anunţul referitor la încetarea activităţii artistice din cauza pandemiei a survenit chiar în timpul repetiţiilor pentru spectacolul Rigoletto de Verdi la Opera Naţională Bucureşti. A fost un şoc pentru noi toţi, dar ne aşteptăm ca această perioadă în care suntem departe de sălile de spectacole şi concerte să se încheie cât mai curând şi să ne reîntâlnim cu publicul nostru. Precum în cazul majorităţii colegilor mei muzicieni, luna aprilie ar fi fost una de activitate intensă cu spectacole la Opera Naţională Bucureşti precum O scrisoare pierdută de Dan Dediu, Tosca şi Turandot de G. Puccini, Ein Deutsches Requiem de J. Brahms, concerte la pupitrul diferitelor orchestre ale filarmonicilor din ţară, cât şi un proiect de suflet: participarea în Festivalul „CHEI“ al UNMB împreună cu orchestra Universitaria într-un concert de gală pe scena Operei, avându-i protagonişti pe cei mai talentaţi studenţi ai claselor de canto ale acestei prestigioase instituţii de învăţământ artistic din Bucureşti. Din punct de vedere profesional această perioadă de suspendare nedorită a activităţii artistice a fost suplinită în cazul meu de studiul partiturilor, lecturi şi documentare asupra repertoriului pe care îl am în vedere pentru viitoarele apariţii în faţa publicului. În opinia mea 85 % din timpul dedicat lucrului unui dirijor de orchestră reprezintă studiul partiturilor, restul de 15 % fiind împărţit inegal între repetiţii (10%) şi concerte sau spectacole (5%). Pot spune că a fost o perioadă productivă pentru mine din acest punct de vedere, cu toate că îmi lipsesc foarte mult colegii din orchestră şi publicul.

O.Ş.P. Cum credeţi că vor parcurge artiştii, fie ei actori, muzicieni, balerini, regizori… această perioadă?

T.S. O astfel de pauză forţată nu poate avea decât efecte distructive asupra vieţii artistice. Relaţia axială artist-public riscă să sufere o ruptură ireparabilă. Poate suna pesimist, dar rolul pregătirii tuturor artiştilor interpreţi este acela de a evolua în faţa publicului, oferindu-i acestuia acele experienţe unice care nu pot fi trăite decât în sala de concert sau de spectacole. Iniţiativele de umplere a acestui gol prin intermediul unor sesiuni multiple online mai mult sau mai puţin inspirate pot crea senzaţia falsă că arta ar fi un simplu obiect de consum independent de cadrul ei original de prezentare (sala de spectacole). Cred că artiştii vor traversa cu bine această perioadă dacă o vor privi ca pe o oportunitate de pregătire şi îmbunătăţire a repertoriului. În acest caz este posibil să avem la sfârşitul restricţiilor spectacole şi concerte de o calitate superioară celor de dinainte.

O.Ş.P. În opinia dumneavoastră, cum credeţi că ar trebui să se poziţioneze publicul în relaţia cu artiştii în această perioadă?

T.S. Depinde despre care public vorbim. Publicul fidel sălilor de concerte şi spectacole nu poate să facă decât ceea ce fac şi artiştii, într-un tandem care reflectă simetric situaţia de dinainte de declanşarea acestei crize: să aştepte şi să spere că lucrurile vor reveni cât mai curând la acel firesc dorit de noi toţi, hrănindu-şi pasiunea între timp cu lecturi şi audiţii de cea mai bună calitate.

O.Ş.P. Profesorul Tiberiu Soare este departe de studenţii săi, de cei pe care îi îndrumă la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Cum se petrec lucrurile din acest punct de vedere?

T.S. Pe lângă activitatea artistică, în cazul meu a avut de suferit şi cea didactică, din postura de titular al catedrei de Dirijat Orchestră a UNMB. Dacă partea teoretică a putut fi întrucâtva suplinită prin întâlnirile online cu studenţii, partea practică de seminarii şi stagii de orchestră a fost afectată grav. Recuperările acestor întâlniri care nu au mai avut loc vor fi unele intensive. Sper ca structura anului universitar să nu fie modificată semnificativ de această criză, pentru că în acest caz va fi nevoie de o regândire fundamentală a întregii programe de învăţământ.

O.Ş.P. Contextul este unul fără precedent, cum ar trebui să ne raportăm acum la ceea ce ne înconjoară, ca personalităţi artistice. Pe ce repere ne-am putea sprijini în aceste zile?

T.S. Pentru mine reperele rămân aceleaşi pe care le aveam şi înainte: onestitate faţă de meseria căreia i-am dedicat întreaga viaţă, autenticitate şi spontaneitate. Nu cred că această perioadă va aduce schimbări stilistice majore în relaţia unui artist cu vocaţia sa.

Arta există în mod natural în viaţa fiecăruia dintre noi pentru a ne aminti că există un Dincolo

O.Ş.P. Trecem printr-o situaţie pe care istoria nu a consemnat-o până acum, dar care generează deja efecte economice şi sociale majore. Ce rol social credeţi că ar trebui să joace artiştii, oamenii de cultură într-o perioadă în care totul pare a se îndrepta către lupta pentru supravieţuire? Reprezintă oare artiştii o componentă... neesenţială a societăţii?

T.S. „La ce bun artişti din care/ Nu poţi face de mâncare ?“, vorba poetului… Artiştii vremurilor de criză se pot constitui, de cele mai multe ori involuntar, într-un exemplu de păstrători ai speranţei. Contactul cu arta de bună calitate poate reprezenta un paliativ excelent pentru o societate aflată în suferinţă. Unul dintre criteriile de care mă folosesc pentru a emite o judecată de valoare asupra unei societăţi este numărul de instituţii artistice pe care aceasta îl susţine. Probabil că noi, pe aici, mai avem mult până să înţelegem că arta şi cultura nu sunt un produs secundar al unei ipotetice societăţi suficient de prospere. Acestea fac parte din fiinţa noastră profundă, fără ele riscăm o regresie într-o existenţă care cu greu s-ar mai putea numi omenească. Arta este o formă de permanentizare şi îmbogăţire a imaginarului colectiv. Arta există în mod natural în viaţa fiecăruia dintre noi pentru a ne aminti că există un Dincolo întru care merită să trăieşti cât mai frumos timpul care ţi-a fost dat Aici.

Adevăratul, singurul fel de a trăi un act artistic este în sala de spectacole, acolo unde se creează comuniunea dintre public şi interpreţi

O.Ş.P. O foarte mare atracţie pentru artele spectacolului în online, o încrâncenare aproape din partea artiştilor de a încerca menţinerea legăturii cu publicul prin internet. Va afecta această orientare consumul de muzică sau teatru live în viitor?

T.S. Mă tem că da. Spun că mă tem, deoarece adevăratul, singurul fel de a trăi un act artistic este în sala de spectacole, acolo unde se creează comuniunea dintre public şi interpreţi. Să ne amintim de unde a început totul: tragediile prezentate acum mai bine de două milenii în amfiteatrele greceşti îşi aveau originea în ritualurile religioase ale diverselor Misteríi, constituind o necesitate de ordin sufletesc şi comunitar, nu un capriciu al câtorva privilegiaţi plictisiţi. Mijloacele de comunicare la distanţă nu pot transmite decât forma unui spectacol sau concert, privându-l pe receptor de aspectul primordial al unui act artistic veritabil, i.e. experienţa directă, ne-mediată a unei creaţii artistice/interpretative spontane. Această experienţă directă reprezintă conţinutul actului artistic pomenit mai sus.

O.Ş.P. Dacă prezentul nu ne oferă foarte multe opţiuni, să ne întoarcem puţin asupra trecutului şi respectiv să ne gândim la viitor. După studiile la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, după facultatea instrumentală urmând dirijatul şi chiar cursuri de compoziţie cu Dan Dediu, activitatea dirijorală a început destul de repede, mai exact de la 22 de ani, dacă am socotit bine. Cum priveau orchestrele româneşti un dirijor atât de tânăr?

T.S. Relaţia unui dirijor aflat la începutul carierei cu orchestrele pe care le întâlneşte la lucru nu a fost niciodată una simplă. Cred că e nevoie de minim 15 ani de lucru intens pentru a obţine un dirijor care să-şi merite cu adevărat bagheta. Prin forţa lucrurilor, un dirijor aflat la început de drum nu poate să câştige încrederea orchestrelor pe care le întâlneşte decât prin studiu intens şi onestitate faţă de meserie. Odată cu experienţa apar şi plusurile pe care acesta le poate aduce treptat în felul în care o orchestră înţelege să interpreteze o anumită partitură.

Creaţia de avangardă a compozitorilor români a fost pentru mine dintotdeauna o linie repertorială prioritară

O.Ş.P. Tiberiu Soare este membru fondator al Ansamblului „Profil“ din 2002, iar în 2004 semna conducerea muzicală a premierei româneşti a operei Münchausen de Dan Dediu, la pupitrul acestui ansamblu de muzică de avangardă. Tot cu Profil avea loc debutul în cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu“ (ediţia 2005), urmat de 2 C.D.-uri cu muzică contemporană românească. Rămâne muzica românească un teritoriu privilegiat pentru Tiberiu Soare?

T.S. Creaţia de avangardă a compozitorilor români a fost pentru mine dintotdeauna o linie repertorială prioritară. Dealtminteri, prima mea apariţie în faţa unei orchestre (formată din studenţi) a avut loc la sfârşitul primului an de studii la Conservator, atunci când am dirijat lucrările colegilor mai mari de la Compoziţie pentru examenele de Licenţă. Consider că un artist, pe lângă prezervarea şi transmiterea valorilor muzicii universale, este dator să slujească şi muzica timpului său. Creaţia de avangardă a fost întotdeauna o oglindă mai mult sau mai puţin fidelă a societăţii din care a apărut, interpretarea acesteia fiind de o importanţă crucială: acolo, în creaţiile compozitorilor contemporani, putem găsi foarte multe dintre întrebările lumii în care trăim şi din când în când (de ce nu?...) chiar şi răspunsuri.

O.Ş.P. Perioada 2012-2015 a însemnat o colaborare intensă cu Orchestra Naţională şi Orchestra de Cameră Radio. Care sunt amintirile frumoase din acea perioadă?

T.S. Într-adevăr, în perioada 2012-2015 am fost Dirijor Principal al Formaţiilor Muzicale Radio. A fost o perioadă densă, cu o agendă încărcată la maxim, în care am avut privilegiul de a colabora cu unii dintre cei mai valoroşi muzicieni din ţară, membrii Formaţiilor Muzicale Radio. Nu a fost deloc uşor, dar eforturile noastre au fost îndreptate în direcţia lărgirii liniei repertoriale şi a creşterii vizibilităţii acestor ansambluri muzicale de elită. Îmi amintesc cu foarte mare plăcere de fiecare concert dat în cadrul stagiunilor de pe scena Studioului „Mihail Jora“ din Bucureşti, dar şi de turneele susţinute în diferite săli de concerte de pe mai multe continente. Deasemenea, datorez unele dintre cele mai frumoase amintiri din viaţa mea profesională întâlnirilor cu nişte muzicieni excepţionali care au avut cu toţii o contribuţie importantă la dezvoltarea Formaţiilor Muzicale Radio: Concert-maestrul Virgil Zvorişteanu, violoniştii Alexandru Tomescu şi Gabriel Croitoru, pianistul Horia Mihail, violoncelistul Răzvan Suma, dirijorul Corului Academic Radio din acea perioadă, maestrul Dan Mihai Goia, şi lista ar putea continua...

O.Ş.P. Pe de altă parte, din acea perioadă datează mai multe înregistrări, inclusiv CDuri la Editura Casa Radio. Cât de importante sunt înregistrările pentru Tiberiu Soare în general?

T.S. Importante în măsura în care acestea se constituie într-un document care atestă felul în care generaţia noastră a înţeles şi a interpretat muzica marilor autori. Compact-discul realizat la pupitrul Orchestrei Naţionale Radio cu interpretarea Simfoniei a II-a în La Major de George Enescu sau albumul „Romance“ în colaborare cu mezzosoprana Ruxandra Donose vor rămâne într-un loc special în amintirile mele.

O.Ş.P. Între anii 2005-2013 Tiberiu Soare este dirijor al Operei Naţionale Bucureşti, unde a debutat cu baletul Spărgătorul de nuci de P.I. Ceaikovski, iar din 2016 revine la Opera Naţională Bucureşti ca dirijor, unde activează şi în prezent. Legătura cu opera nu este o întâmplare, este o opţiune pentru Tiberiu Soare. Ce oferă opera în plus unui dirijor în aparenta lui poziţie ascunsă din fosa orchestrei?

T.S. Genul liric este manifestarea artistică cea mai apropiată de idealul operei de artă totale: îmbinarea într-un echilibru perfect a poeziei, muzicii şi mişcării. Postura de dirijor de operă oferă nişte satisfacţii extraordinare, direct proporţionale cu efortul coordonării unui ansamblu atât de complex format din orchestră, cor şi solişti. Dacă adăugăm şi dimensiunea regizorală a spectacolului de operă, imposibil de neglijat de către un dirijor, atunci trebuie să îi amintim şi pe toţi cei care depun un efort considerabil, ascunşi de ochii publicului: oamenii care lucrează la regia de scenă, sufleori, personal tehnic, etc. Toţi aceştia, artişti şi personal tehnic deopotrivă, depind în seara spectacolului de acţiunile dirijorului de la pupitru. Este o responsabilitate foarte mare, şi pentru asta eu şi colegii mei dirijori ne pregătim cu cea mai mare atenţie pentru fiecare apariţie în faţa publicului.

Muzica nu poate fi explicată, ea nu poate fi decât trăită

O.Ş.P. Tiberiu Soare este cunoscut publicului şi prin  conferinţe, emisiuni de televiziune, cărţi... de ce simte nevoia Tiberiu Soare să se exprime şi prin cuvinte, nu doar prin muzică într-o manieră atât de complexă, pentru că nu vorbim despre simplele interviuri pe care le dă orice artist. Are nevoie muzica de... explicaţii?

T.S. Nu, muzica nu are nevoie de nicio explicaţie. Mai mult, muzica nu poate fi explicată, ea nu poate fi decât trăită. Nicio înlănţuire de concepte nu va putea vreodată să redea experienţa muzicală autentică. Ce putem face, în schimb, este să încercăm să descriem post-factual impresiile pe care o muzică sau alta le-au lăsat asupra noastră. Putem să încercăm să cuprindem în cuvinte amprenta pe care o anumită muzică a lăsat-o în sufletul nostru, însă nu vom putea niciodată să recreem explicit sentimentele pe care le-am avut atunci când am ascultat-o direct. Ceea ce am încercat eu să fac în şirurile de conferinţe dedicate unor titluri aparţinând repertoriului liric sau prezentării unor mari compozitori a fost să trezesc curiozitatea unor posibili ascultători avizaţi. Am încercat să mă erijez într-un fel de mediator al marii muzici în ochii unor oameni inteligenţi şi interesaţi de ceea ce este frumos.

O.Ş.P. Privind la soarele de afară şi amintindu-ne de marile concerte în aer liber din Piaţa George Enescu... In condiţiile fără precedent în care ne aflăm cum şi când credeţi că veţi relua legătura cu publicul?

T.S. Sper cât mai curând. Fac parte din acel club restrâns al optimiştilor care văd o reîntoarcere la viaţa normală de concerte şi spectacole de undeva din lunile de toamnă ale acestui an. Până atunci sper să asistăm la apariţia unor micro-stagiuni estivale în aer liber menite să redea publicului gustul vieţii de spectacole şi concerte.

O.Ş.P. Cum am putea încheia optimist acest interviu?

T.S. Aş încheia cu următorul îndemn: Nu vă plictisiţi! Sunt atât de multe lucruri frumoase de citit, de ascultat şi de admirat. Sunt atât de multe împrejurări în viaţa de zi cu zi în care putem să ne dăm seama cât de importanţi sunt cei dragi în viaţa noastră, şi cât de importanţi suntem noi pentru ei. Poate suna uşor paradoxal, dar am primit zilele trecute un mesaj de la un prieten în care acesta îmi spunea că am ajuns să cam plângem după viaţa de care ne plângeam înainte. Este adevărat, ritmul în care trăiam era unul frenetic, dar poate că această pauză forţată ne poate face să ne întoarcem privirea şi către lucrurile cu adevărat importante, dar pentru care nu ne făceam decât rareori timp.