„Timişoara muzicală“ la ceas aniversar

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

După o deschidere de stagiune deosebit de apreciată, printr-un excelent spectacol cu Faust de Gounod, urmat de apoi de succesul repurtat la Sibiu, în cadrul „Festivalului de operă”, cu Turandot de Puccini, Opera din Timişoara a invitat melomanii la ediţia XL a Festivalului „Timişoara muzicală”, inaugurată „în forţă”  prin tradiţionala Aida de Verdi, beneficiind de o distribuţie internaţională „de zile mari”.

În montarea semnată de Ognian Draganoff, personajele au fost întrupate de oaspeţi binecunoscuţi şi îndrăgiţi, revenind pe acea scenă într-o partitură care le-a pus în valoare potenţialul, pentru că soprana Dragana Radacovic (deşi a sosit de la Belgrad în ultimul moment, înlocuind-o pe Celia Costea, afectată de răceală) este parcă destinată unor asemenea roluri puternice, glasul său amplu, generos, bine condus, cu acut sigur, fiind împlinit, în Aida, prin prezenţa scenică impunătoare şi elegantă (mai curând de regină decât de sclavă), iar tenorul bulgar Kamen Chanev a etalat, la rândul său, un timbru robust şi în special acute strălucitoare, prelungite prin „coroane” largi, poate cu un registru mediu nu prea conturat, încercând să apeleze şi la cântul în piano pentru a marca o anume interpretare, aspect care, în ce priveşte atitudinea şi mişcarea scenică, rămâne deficitar; cuceritoare a fost însă, şi în plan expresiv, mezzosoprana Mirouslava Yordanova, de asemenea din Bulgaria, cântând cu un glas „încărcat”, vibrant, cu o frazare şi o linie perfect adaptată momentelor ample şi solicitante, cu o paletă de nuanţe şi un temperament ardent, asigurându-i astfel, în Amneris, o evoluţie adesea impresionantă, aşa cum a fost, de asemenea, superbul bariton rus Serghei Murzaev, un Amonasro cu o anvergură şi o forţă vocală şi interioară cum nu am mai întâlnit demult, remarcabilă fiind şi ştiinţa sa de a accentua sensurile cuvântului, în special în actul III, construind un rol cu o prestanţă şi o frumuseţe aparte a cântului. De la Staatsoper Viena a sosit basul Alexandru Moisiuc pentru a da viaţă unui Ramfis masiv, dur, impozant, alături de basul Octavian Vlaicu în rolul Regelui (din păcate mai tot timpul „sub ton”), de tenorul Marius Zaharia - un Mesager deloc speriat sau obosit de... drumul lung făcut până la palat, de soprana Crina Vezentan - foarte bună în Marea Preoteasă -, precum şi de corul care a sunat dens, incisiv, împlinind atmosfera gravă, solemnă sau apăsătoare, cu o subliniere aparte pentru ansamblul bărbătesc, deopotrivă în Tabloul Cosecraţiei şi în cel al Judecăţii (maestru de cor Laura Mare); iar balerinii au rezolvat cu precizie coregrafia interesantă, aducând, în Tabloul Triumfal, şi secvenţe solistice susţinute de Cristina Romândaşu, Manuela Ardelean, Alina Mhai, Bogdan Rădăcină. Ca de obicei, orchestra a avut strălucire, supleţe, o coloristică bogată şi o sonoritate remarcabilă, sub bagheta lui David Crescenzi care, cu siguranţă entuziasmat şi încântat (şi) de „garnitura” solistică, a condus întreg spectacolul cu nerv, aş spune cu pasiune, conferind un plus de anvergură şi relief unei reprezentaţii cu adevărat extrordinare.

opera din timisoara

Manifestările, la ceas aniversar, au propus, în continuare, repere extrem de atractive şi diverse, directorul Corneliu Murgu dorind ca fiecare seară să aducă ceva „mai altfel”, cu o doză mare de inedit şi deci de noutate, aşa cum a fost, spre exemplu, şi Gala muzicii ruse, concretizând o idee a aceluiaşi reputat tenor-manager care, făcând parte din juriul Concursului „Glinka” de la Moscova, prezidat de binecunoscutul tenor Vladislav Piavko, l-a invitat pe acesta la Timişoara, împreună cu câţiva dintre laureaţii competiţiei, pentru a aborda pagini celebre din opere semnate de iluştri compozitori ruşi din secolul XIX. Piavko a preferat să nu includă în program secvenţe devenite „şlagăre”, alegând de această dată momente mai puţin cântate la noi, desigur alături de câteva arii sau scene familiare publicului din România. Astfel, orchestra Operei, cu Murad Anamamedov la pupitru, a abordat lucrări deosebit de ofertante, reuşind să confere consistenţa şi atmosfera specifică muzicii romantice ruse, având şi strălucire şi transparenţă în uvertura la opera Ivan Susanin de Glinka sau în Preludiul la Dama de pică de Ceaikovski, marcate de mister, de apăsătoare prefigurare a deznodământului tragic, acompaniind de asemenea soliştii oaspeţi în partituri solicitante. Din acea creaţie de Glinka am ascultat şi Rondo-ul lui Farlaf, în care basul Garri Agadzhanian a cucerit prin glasul amplu, dar mai ales prin dezinvoltura cu care a rezolvat scriitura complexă, într-un tempo năucitor, stârnind entuziasmul spectatorilor ce umpleau sala, iar tenorul Alexei Mikhailov a cântat o arie „de linie” cu o voce robustă şi o anume sensibilitate. Apoi s-au derulat pagini de Musorgski, fie din Hovanscina - mezzosoprana Anna Viktorova impresionând prin frumuseţea vocii generoase, condusă cu eleganţă şi implicare expresivă remarcabilă deopotrivă în aria Marfei şi în terţetul dificil, de mare efect, în care parteneri i-au fost basul şi tenorul -, fie din Boris Godunov, rolul frământatului ţar potrivindu-i-se lui Agadzhanian, având şi încărcătura şi „greutatea” masivă şi căldura cerută de interpretarea personajului în cele două vestite arii sau în duetul cu Mikhailov (Şuiski); acesta din urmă a revenit pe scenă pentru duetul Falsul Dmitri - Marina, mezzosoprana redând şi aria Marinei cu o eleganţă şi o prestanţă remarcabilă, atât în plan vocal, cât şi scenic, ţinuta sa princiară dublând o frumuseţe şi o trăire ardentă ce o recomandă (şi) pentru marile roluri verdiene. După pauză, operele de Ceaikovski i-au readus la rampă pe cei trei solişti, alături de soprana Maria Gorelova şi de baritonul Alexandr Sukhanov, propunând, din Dama de pică, Romanţa Polinei şi duetul cu Lisa, linia suverană a mezzosopranei stârnind din nou admiraţie, vocea sa îmbinându-se destul de bine cu cea a sopranei, care apoi a prezentat ariile Lisei, dramatice, pline de trăire intensă, redate cu un glas calitativ, plin şi amplu, cu acut sigur, având sonoritatea specifică sopranelor din Rusia. Iar împreună cu Alexei Mikhailov a abordat solicitantul duet Lisa - Gherman, tenorul „atacând” şi aria în care dragostea alternează cu obsesia celor „trei cărţi” şi cu patima disperată a eroului, aspecte contrastante greu de realizat ca expresie. Dar baritonul Alexandr Sukhanov a încântat în aria lui Eleţki, glasul său rotund fiind ideal pentru asemenea pagini, cu o frazare generoasă şi acut penetrant, cu o interiorizare ce trădează înclinaţia sa către rolurile lirice, cu o subliniată sensibilitate; de altfel, şi în aria lui Oneghin din opera Evgheni Oneghin s-a reliefat latura sa poate meditativă. Din aceeaşi lucrare, basul Garri Agadzhanian, a abordat aria lui Gremin, atât de frumos cântată, cu simplitate şi sinceritate, ca o confesiune de dragoste, deci exact aşa cum a gândit-o compozitorul, pentru ca finalul concertului să aducă... finalul operei, soprana şi baritonul susţinând duetul cu pasiune şi ştiinţa redării sentimentelor, fără emfază sau încercare de a exagera, ambii trăind intens zbuciumul eroilor în cel mai pur mod de a tălmăci muzica rusă. Iar Vladislav Piavko a asistat emoţionat la concert, rememorând totodată spectacolele în care el însuşi a fost ovaţionat pe acea scenă, în trecutele decenii, (şi) alături de soţia sa, vestita mezzosoprană Irina Arhipova, precum şi reuşitele fiicei lor, Ludmila, care la rândul său a cântat la Timişoara în roluri de anvergură. Extrem de îndrăgit şi astăzi, înconjurat, în foyer, de melomanii care au dorit să-l reîntâlnească după atâţia ani, Piavko a urcat apoi pe scenă, directorul Corneliu Murgu conferindu-i Placheta Operei „în semn de mulţumire şi preţuire”. Şi astfel, doi tenori de anvergură internaţională „au pus la cale” o seară cu totul specială, deosebit de apreciată de publicul încântat să asculte voci frumoase în creaţii de referinţă din marea muzică rusă - o seară cu adevărat „mai altfel”.

opera din timisoara

Seria spectacolelor a continuat cu musical-ul The Full Monty, constant succes realizat, în trecutele stagiuni, în regia şi coregrafia apreciatului Răzvan Mazilu, în fosă aflându-se din nou David Crescenzi, colaborând cu o distribuţie numeroasă şi echilibrată, punctând, el însuşi, câteva replici de efect, în compania orchestrei care, la rândul său, s-a implicat cu entuziasm în producţia cu totul specială şi... cuceritoare.

opera din timisoara

Ca în orice festival care „se respectă”, au fost invitate şi ansambluri din ţară sau chiar din străinătate, astfel încât melomanii timişoreni a urmărit recenta montare cu Werther de Massenet, oferită de Opera Română din Cluj în formula premierei, cu tenorul Călin Brătescu în rolul titular, Iulia Merca, Diana Ţugui sau Petre Burcă întrupând alte personaje de prim-plan cu o implicare... variabilă şi glasuri pe măsură, sub conducerea lui Jozsef Horvath, la nivelul pe care l-am detaliat în comentariul rezervat evenimentului de la Cluj.

De la Belgrad - Serbia, Opera a venit cu spectacolul Rigoletto de Verdi, creaţie redată pe coordonatele tradiţiei unei partituri celebre, iar concertul vocal-simfonic susţinut la Domul romano-catolic s-a derulat cu participarea Filarmonicii din Sibiu, alături de corul Operei timişorene şi de soliştii Remus Lăzăroae şi Octavian Vlaicu, propunând Uvertura în sol minor de Bruckner şi Messa di Gloria de Puccini, cu Gabriel Bebeşelea la pupitru - un opus de anvergură, pe care, cu ani în urmă, l-am ascultat, în aceeaşi ambianţă ideală pentru o creaţie cu încărcătură profund religioasă, interpretată de ansamblul teatrului liric, publicul având astfel posibilitatea rememorării şi, de ce nu, a unei „audiţii comparate” peste timp.

Copiii (şi nu numai) au fost răsfăţaţi cu reprezentaţia Hansel şi Gretel de Humperdinck, pusă în scenă cu vervă şi căldură de către Marina Emandi-Tiron - în rolurile micilor eroi apărând Laura Mărginean şi Diana Chirilă - sau cu recenta premieră Disney - Beauty and the Beast (co-producţie cu Teatrul Naţional).

Deosebit de apreciat a fost şi Bărbierul din Sevilla de Rossini, alăturând invitaţi precum Şerban Vasile (sosit din Italia), clujeanul Tony Bardon, Petre Hercz (din Ungaria), Jana Kurucova sau Balint Sazbo (ambii din Germania), cu acelaşi David Crescenzi la pupitru, cel care a dirijat apoi şi Turandot de Puccini, beneficiind de revenirea un solişti de cotă ovaţionaţi (şi) în seara inaugurală a festivalului - Dragana Radacovic, Kamen Chanev sau Alexandru Moisiuc -, dar şi Narcisa Brumar în rolurile principale, într-o montare fastuoasă, excelent concepută în regia lui... Corneliu Murgu, un succes de anvergură al trecutei stagiuni.

O Gală internaţională de balet, în care artiştii teatrului-gazdă au dansat în compania invitaţilor de la Novi Sad sau de la Sibiu (printre aceştia Ovidiu-Matei Iancu, balerin de cotă nevoit să renunţe la statutul de solist al Operei Naţionale din motive... obiective) sau un alt musical - Scripcarul pe acoperiş de Bock -, entuziasmând de fiecare dată, dirijat de Petre Oschanitzky, în rolul lui Tevye-lăptarul talentatul Cristian Rudic, au atras, de asemenea, spectatori de toate vârstele, cu gusturi diverse, evident răsplătite din plin.

opera din timisoara

Spre final, o nouă producţie cu Norma de Bellini a readus, după multă vreme, celebra creaţie pe afişul teatrului, acum într-un „spectacol de autor” în viziunea lui Mario de Carlo, semnând şi regia şi scenografia, ceea ce în principiu asigură unitatea concepţiei. Şi pentru un asemenea eveniment, directorul Corneliu Murgu – el însuşi interpret de forţă al rolului Pollione pe scenele lumii -, a dorit ca în distribuţie să se regăsească solişti din galeria internaţională, aşa încât rolul titular a fost susţinut de soprana Dimitra Theodossiou, iar în Oroveso a apărut vestitul bas Roberto Scandiuzzi, invitat pentru a treia oară la teatrul liric timişorean, unde se simte excelent, încântat să evolueze în compania artiştilor teatrului. Ideea de a pune în scenă opera de Bellini s-a născut în urmă cu câţiva ani, un prim pas fiind făcut prin prezentarea partiturii în concert, cu Nelly Miricioiu întrupând personajul central, în Adalgisa descoperind-o atunci pe mezzosoprana bulgară Mirouslava Yordanova, reluându-şi acum rolul care i se potriveşte şi în care părea că se simte bine; iar partener a fost, şi atunci, ca şi acum, tenorul Călin Brătescu, abordând  solicitantul rol Pollione. Glasul generos al basului s-a impus încă de la primele replici, împlinindu-se în actul final, cucerind prin timbrul cald şi prin frazarea belcantistă, mezzosoprana a cântat frumos, cu îngrijire şi intenţii expresive bine reliefate, dar parcă mai reţinută sau mai prudentă ca altădată, soprana din Grecia a etalat o voce plină, amplă, marcată însă de trecerea timpului şi de dificultatea ţesăturii, lăsând cumva în plan secund aspectele de ordin interpretativ, iar tenorul a conturat, şi sub aspect vocal,  un personaj mai puţin eroic, mai curând sensibil şi derutat de sentimentele pe care le nutreşte pentru Norma şi pentru Adalgisa. rezolvând cu acurateţe un rol cu numeroase probleme.

La rândul lor, soprana Crina Vezentan (Clotilde) şi tenorul Remus Alăzăroae (Flavio) au cântat convingător şi au „intrat” realmente în „pielea” personajelor. Şi relaţionarea soliştilor a fost echilibrată, glasurile s-au îmbinat şi s-au completat bine, dar aşteptam un plus de anvergură, de strălucire şi o explozie de temperament în momentele de înfruntare, de furie sau disperare ce abundă în partitură. În schimb corul a avut şi aplomb şi incisivitate şi omogenitate, iar orchestra a fost permanent densă şi suplă, transparentă sau masivă, sub bagheta lui David Crescenzi, care a reuşit să coordoneze cu mână sigură desfăşurarea întregului „aparat” muzical, adaptându-se şi unui tempo poate mai „aşezat” dorit de un solist sau altul, păstrând însă „linia mare” şi desfăşurarea alertă. În ce priveşte punerea în scenă, frapează prin atmosfera de poveste, cu elemente de fantastic sau dintr-o lume „de film” în special prin scenografie şi prin jocul de lumini. Un copac imens, cu crengi ciudate şi rădăcini seculare, constituie punctul central al decorului unic ce umple întreaga scenă, iar folosirea turnantei facilitează trecerea rapidă şi logică de la un tablou la altul, pentru că rotirea sa aduce în prim plan şi  scorbura în care se află doar un pat pe care dorm cei doi copii (bine interpretaţi de Daria şi Luca Bădescu), revenind apoi la imaginea trunchiului imens – altar al druizilor. Şi totul este străjuit de liane ciudate, asemeni unor plete, iar în timpul ariei Casta Diva coboară o salbă de lumini interesantă, a cărei semnificaţie posibilă se atenuează însă prin faptul că rămâne permanent în decor, regăsindu-şi sensul abia în ultima scenă, când îmbracă totul în roşul rugului aprins, spre care se îndreaptă Norma şi Pollione. La deschiderea cortinei, impactul „de poveste” este extrem de puternic şi plastic prin culoarea difuză albastru-verde-turcoaz, transformându-se succesiv în tonuri diverse, completând cromatica straniilor costume ce se încadrează – se desprind sau se integrează – în ambianţa de efect. Mantii fanteziste, straie lungi, din fâşii, purtate de corişti – femei şi bărbaţi deopotrivă -, peruci împletite şi figuri acoperite cu vopsea ca de camuflaj, suliţe şi scuturi parcă din lemn, dar şi costumul negru purtat de „romani”, rochiile albe sau oliv ale Adalgisei, cele grena sau albastru ale Normei, toate decoltate, cu braţele dezgolite, aşa cum sunt de altfel toate personajele - excepţie făcând Oroveso -, crează o compoziţie aparte, surprinzătoare dar atractivă pentru privire. Cred că totuşi luminarea fundalului în roşu de câte ori se vorbeşte despre dragoste poate fi eliminată, dând impresia unei explicitări cam puerile, ca şi întoarcerea cu spatele, în stop-cadru, a coriştilor, ca semn al oprobiului, în timp ce Norma îşi dezvăluie păcatul. În plan regizoral aşteptam o mişcare efectivă, nu doar intrarea şi ieşirea coriştilor sau schematismul mişcărilor personajelor, reduse la câţiva paşi sau la ridicarea mâinilor; nu am prea înţeles de ce Pollione îngenunchiază în timpul scenei finale, mi s-a părut, de asemenea, destul de simplistă trezirea bruscă a copiilor care îşi îmbrăţişează mama şi... rămân nemişcaţi cât timp ea îşi cântă tristeţea, fără să le acorde atenţie. Sunt detalii care pot fi rezolvate, asigurându-se astfel şi un plus de varietate în relaţia dintre eroi, singurii care aduc ceva în acest sens fiind balerinii cu cele câteva atitudini războinice sau de invocare. Privit însă în ansamblu, spectacolul a adus, în seara premierei, şi frumuseţea unei partituri celebre care cere grandoare şi surpriza unei lumi „din altă lume” în reprezentarea scenică şi nume din elita mondială şi glasuri ample, în parte marcate probabil (şi) de emoţie şi strădania lor de a se ridica la nivelul evenimentului.

opera din timisoara

Un Festival care a debutat şi s-a încheiat sub semnul lui Verdi, aducând, în 29 noiembrie, o altă operă strălucitoare - Nabucco -, cu Victor Dumănescu la pupitru, pe scenă revenind Dragana Radacovic, în Abigaille, rol de asemenea „de forţă” în care se simte bine, parteneri fiindu-i baritonul uruguanian Dario Solari în Nabucco, Sorin Drăniceanu (de la Craiova) în Zaccaria sau Ljubica Vranes (din Serbia) în Fenena, alături de soliştii şi ansamblul Operei, onorând ediţia 40 printr-o salbă de evenimente mozaicate, impecabil puse la punct, „cuvântul de ordine” fiind, ca de obicei, valoarea... obligatorie, într-un regal de muzică şi imagine.   

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite