Arte

articolul anterior articolul urmator

„Traviata” verdiană în deschiderea stagiunii Operei Naţionale Române Cluj-Napoca

1
4 Oct 2016 20:08:47
Costin Popa
Interpreţi şi realizatori
Interpreţi şi realizatori

Serata inaugurală, coincidentă sărbătoririi Zilei Internaţionale a Muzicii, 1 octombrie, a debutat cu un scurt moment prezentat de purtătoarea de cuvânt a teatrului, Simona Dordea, în care prof. dr. Nicolae Miu, vechi şi împătimit meloman, a oferit scenei lirice clujene un impresionant tablou al marii soprane Lya Hubic, ilustră interpretă – printre altele - a rolului Violetta din „Traviata”.

Evenimentul a marcat astfel deschiderea celei de-a 97-a stagiuni a primului teatru de operă înfiinţat în România.

          Producţia regizoarei franceze Nadine Duffaut, colaboratoare a Clujului liric încă de acum un an pentru „Werther” de Massenet, nu este nouă. Are aproape un deceniu. A itinerat la Avignon şi Debrecen, dar şi la Massy, Metz, Toulon, Vichy, Tours. A poposit acum pe malurile Someşului, prezentând o acţiune translatată în atmosfera pariziană de la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, în ambientul Hotelului Lutetia, fost sediu al ocupanţilor germani, iar din 1945 centru de îngrijire a prizonierilor de război şi a supravieţuitorilor lagărelor de concentrare. Sfârşitul operei o găseşte pe Violetta supusă represaliilor pe care francezii eliberatori le-au rezervat colaboraţioniştilor activi sau simpatizanţi. Un film pe fundal în timpul corului-bacanală din ultimul act ne înfăţişează pedepsele la care au fost supuşi aceştia. Eroina însăşi fusese tunsă scurt, bine că nu rasă în cap.

Scenă din primul act         

„Traviata” Nadinei Duffaut duce crucea atmosferei apăsătoare din timpul războiului şi de după. Se observă, există o reţinere generală, reflectată prin atitudini amare, deprimante, prin joc de scenă domol,  introspectiv. Psihicul afectat de ocupaţia germană se suprapune celui din conflictul original. Până şi zicerea Violettei „Sempre libera” din aria „È strano”, deloc explozivă, a avut o asemenea patină. Simbolic moment. Există o conjuncţie între stări, eroina – spirit de artistă – s-a stins într-o memorabilă scenă, căzând pe claviatura pianului care i-a fost aproape în tot parcursul acţiunii şi dând ultima pagină a partiturii vieţii. Boala cronică şi deteriorarea lăuntrică i-au fost fatale.

În marea scenă cu Violetta, bătrânul Germont, copleşit, a impresionat prin expresia introvertită, rod al aceloraşi suprapuneri de frământări. Poate doar Alfredo şi-a dat curs fără limite pasiunii avântate pentru iubita sa.

          Decorurile Emmanuellei Favre au redat spaţiul hotelului, poate mai puţin amănunţit în decoraţiunile „art-nouveau” şi destul de auster în actul final, dominat de un pat monumental, de nelipsitul pian, într-o cameră cu pereţi dezgoliţi, în care oglinda trona, necruţătoare cu vechea frumuseţe a eroinei. Obsedată de strălucirea de odinioară, Violetta a acoperit-o cu un cearşaf în timpul ariei „Addio del passato”.

Costumele semnate de Gérard Audier au fost bine integrate epocii, iar luminile lui Phillippe Grosperrin s-au asociat corespunzător penumbrei spirituale.

În rolul titular, soprana Diana Ţugui a expus un glas rotund, de frumoasă culoare, cu registre grav şi central admirabil rezonante, senzuale, dezvoltate amplu înspre cel central-înalt. Cu muzicalitate pură, artista a dăruit inflexiuni subtile desenelor melodice, a perlat cu preciziune dificilele pasaje de coloratură ale primei arii, a frazat prelung în spirit belcantist. Sunetele în piano şi pianissimo, specialitate a sopranei, diafane, aerisite, eterice, au avut doritele tente evocatoare, sfâşietoare în atacurile din „Addio del passato”, arie încheiată într-un răscolitor crescendo. Cu exprimare profetică a cântat „Amami Alfredo!” din actul secund. Diana Ţugui, o Violetta exemplară, care va concentra mai mult, în viitor, opţionalul Mi bemol supra-acut din finalul primului act.

Partener direct i-a fost Cosmin Ifrim (Alfredo), tenor cu o deosebită intuiţie a frazei şi accentelor verdiene, susţinute de o admirabilă şi sonoră proiecţie de sunet, pe întreg ambitusul. Aproape. Rămân câteva omogenizări intermediare (aria „De' miei bollenti spiriti”), înspre acutele extreme, sigure, incisive, spectaculoase, ce-i sunt inscripţionate pe cartea de vizită. Percutanta notă de Do înalt a finalului cabalettei „O mio rimorso!” a fost o reuşită îndelung aşteptată de public. Şi solid aplaudată, încununare a cabalettei abordate cvasi-eroic, foarte potrivit.

În rolul Germont-tatăl, baritonul Florin Estefan a cântat cu timbru consistent, de rară generozitate sonoră, moale şi catifelat. Lirismul său a fost susţinut prin continuitatea şi lungimea frazelor, prin omogenitatea şi egalitatea între registrele glasului, până la notele înalte, masive. Aria „Di Provenza il mar, il suol” şi cabaletta subsecventă „No, non udrai rimproveri” au restituit partiturii verdiene extrema căldură în exprimarea duioasă prin care personajul se adresează fiului său. Un Germont fără reproş.

Distribuţia i-a mai cuprins pe Viktória Cormoş (Flora Bervoix), Oana Trîmbiţaş (Annina), Eusebiu Huţan (Gaston), Cristian Hodrea (Baronul), Bogdan Nistor (Marchizul), Petru Burcă (Doctorul), Tudor Demeter (Giuseppe), Varga Janos (Comisionarul şi Servitorul) şi, în rol mut, pe Alina Simona Nistor, drept Sora lui Alfredo, personaj introdus suplimentar de regizoare, ca însoţitoare a bătrânului Germont în susţinerea pledoariei sale în faţa celei care îi sedusese fiul.

În coregrafia lui Dan Haja, membri ai Ansamblului de Balet al Operei Naţionale Române Cluj-Napoca au susţinut alert momentele dansante ale balului Florei.

Bagheta a aparţinut tânărului Gabriel Bebeşelea, şef de orchestră cu certă personalitate, în plină formare şi cristalizare a echilibrului agogic. A condus atent şi a ştiut să călăuzească spre bine incertitudinile coriştilor de la începutul operei, să tempereze accelerările unor solişti (Gaston, primul act) şi să optimizeze raporturile cu corul, surprins uneori de alerteţea orchestrei (actul întâi sau scena ţigăncuşelor din actul al doilea). În marile momente de ansamblu „concertato” din finalul actului secund, tempoul optim a conferit grandoare, dar şi tristeţe scenei, prefigurată de un sublim „Alfredo, Alfredo, di questo core” al sopranei. Dirijorul corului a fost Corneliu Felecan.

Noua „Traviata” clujeană a fost o reuşită ce se anunţă durabilă şi va oferi în continuare noi oportunităţi pentru interpretări în distribuiri cât mai variate. Următoarea premieră lirică la Cluj-Napoca va avea loc în luna decembrie, „Puritanii” de Bellini, o raritate pentru afişele naţionale. Va dirija renumitul tenor Giuseppe Sabbatini, acum, atras de fosă.

                                                                 Fotografii de Nicu Cherciu - Opera Naţională Română Cluj-Napoca

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Sorin Barbul
5.10.2016, 23:03:11

Într-adevăr un spectacol remarcabil, jucat cu sala plină.

0 (2 voturi)
Modifică Setările