Turandot la Opera Naţională: Splenderà? No. Vincerò? No

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Maria Guleghina a dominat autoritar premiera de Turandot de la ONB
Maria Guleghina a dominat autoritar premiera de Turandot de la ONB

Turandot, ultima operă nu doar a lui Puccini, ci şi ultimul mega succes al genului, consacrat de includerea în repertoriul oricărui teatru respectabil, n-a avut o istorie fericită în Bucureşti. Are nevoie de o soprană şi de un tenor spinto excepţionali, un dirijor bun care să conducă o partitură orchestrală densă, iar amestecul de grand opera şi intimism ridică destule probleme regizorale.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

E suficient să te gândeşti că Luciano Pavarotti, cu vocea lui solară, a popularizat Nessun dorma, cântând-o la un nivel atât de înalt, încât toţi tenorii de azi vor fi comparaţi cu el şi e aproape imposibil să-l depăşească sau să-i fie egali. Pentru cine vrea să ştie mai multe şi chiar se aventurează să vizioneze un DVD, producţia lui Franco Zeffirelli de la Scala, Verona şi Metropolitan e descurajant de opulentă. Replica ei, punerea în scenă a lui Andrei Şerban de la Covent Garden, aproape că epuizează orice alternative regizorale clasice. E adevărat că Pavarotti nu a cântat pe scenă rolul lui Calaf decât târziu şi rar, dar cine caută mai departe dă peste Franco Corelli, în special înregistrările live care împing standardele de excelenţă spre inaccesibil. Mai mult, Birgit Nilsson a influenţat rolul lui Turandot atât de mult, încât azi pare aproape de neconceput să nu distribui o soprană wagneriană în rol. Astfel, câtă vreme Opera Naţională avea un tenor de calibrul lui Ludovic Spiess care a ajuns să cânte rolul lui Calaf şi la Scala, alternând distribuţiile de la noi cu un Cornel Stavru, Turandota putut exista şi la Bucureşti în condiţii onorabile.

Criza vocilor spinto şi dramatice (despre care puteţi citi un articol pe acest blog, aici) a făcut ca Turandot să dispară cu totul din repertoriu spre sfârşitul anilor ’80 şi după Revoluţie, până în 2010, când ONB n-a îndrăznit mai mult decât o semiproducţie, de un minimalism neaşteptat de funcţional, care a rezistat un deceniu. Până acum, când, după aproape jumătate de secol, avem în sfârşit o producţie. Premiera a avut loc săptămâna asta şi iată analiza ei.

Producţia

Pentru cei care urmăresc ce se întâmplă în spaţiul liric românesc e de mirare cum companiile naţionale de operă din ţară n-au mai produs nimic nou de vreo trei stagiuni încoace, dar ONB reuşeşte trei premiere numai în acest sezon (pentru că după Turandotva urma, la vară, Simon Boccanegra, cu Fănel Ignat şi Vicenţiu Ţăranu alternând în rolul titular). Răspunsul e simplu. De fapt, nu este o producţie nouă, mai ales în termeni scenografici, ci aceeaşi producţie de la ultimele 5-6 premiere ale ultimilor doi ani. Scările sunt cele din Tosca, pereţii sunt cei din Don Carlo, cu tot cu simetriile exasperante ale dispunerii lor. Tot ce s-a schimbat sunt doar autocolantele care nu mai imită marmura, ci vopseaua roşu-Ferrari. Costumele corului sunt aceleaşi ca ale evreilor din Samson et Dalila cu câteva accesorii/zdrenţe în plus, diferenţele importante stând în detaliile personajelor principale. Rămân astfel în discuţie câteva găselniţe regizorale menite să distragă atenţia de la reciclările amintite mai sus.

image

Călăul Pu-Tin-Pao devine un personaj colectiv kinky în montarea de la ONB

În convenţiile regizorale clasice, invocarea călăului Pu-Tin-Pao de către mulţimea fascinată de violenţă provoacă apariţia pe scenă a unui personaj mut, o matahală cu muşchii bine reliefaţi care învârte o secure sau un mare iatagan. La ONB călăul devine un personaj colectiv, reprezentat de şase balerini costumaţi după imaginarul BDSM cu bikini de piele şi ţinte, desprinşi dintr-un scenariu postapocaliptic gen Mad Max sau Waterworld, dansând într-o coregrafie ce se dorea a fi ameninţătoare dar care pică în burlesc de la primele mişcări şi greşeli de sincronizare. Implicarea corpului de balet într-o operă e un moment interesant, dar nu şi aici, unde este nepotrivit şi stânjenitor, inclusiv pentru coregrafa Corina Dumitrescu.

image

Prinţul Persiei sau regele Xerxes din filmul 300?

Mai reuşit este un alt grup de dansatori ce apare mai târziu în chip de zombie care se excită cu capul retezat al Prinţului Persiei. Dacă cei care au văzut filmul 300 s-au întrebat vreodată ce s-a întâmplat cu regele-zeu Xerxes după ce armata sa a fost umilită la Termopilae şi bătută definitiv la Marathon, ei bine, el n-a murit asasinat de garda personală, ci, conform „viziunii” lui Mario de Carlo, a sfârşit pe scena de la Bucureşti, 2500 de ani mai târziu, pentru că n-a ştiut răspunsul unor ghicitori, după ce e legat de un cerc care l-a inspirat pe Leonardo da Vinci pentru L’uomo vitruviano. Penibil.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite