„Turandot” la Opera de Stat din Viena, cu soprana Anita Hartig, vedetă

Încerc un fenomen de respingere ori de câte ori un regizor tratează ilustrativ, cu cortina deschisă sau nu, o uvertură, un preludiu, o introducere orchestrală la o operă. Vocea muzicii mi se pare suficientă pentru intrarea în atmosferă, prin tălmăcirea către şi de către public a ceea ce a gândit compozitorul. Am mai susţinut ideea.

Nu mă aşteptam ca la o partitură precum „Turandot” de Puccini, regizorul Marco Arturo Marelli să imagineze ceva de o manieră asemănătoare, nu avea cum, ţinând cont că avalanşa primelor măsuri, intervenţia imediată a corului introduc direct în acţiune. Numai că autorul mizanscenei a ales altă soluţie. A deschis cortina înainte de ridicarea baghetei de către Gustavo Dudamel şi a înfăţişat timp de circa cinci minute o pantomimă în cheie modernă, desfăşurată în salonul unei vile, în care personajele au fost interpreţii lui Calaf, Liù, Turandot. Aveam să constat că, pe parcurs, cadrul scenic din introducere avea să mai revină. Nu m-am obosit să disting rostul. Putea fi orice. Suspendat în incertitudine, am aşteptat cu febrilitate muzica.

A venit în toată forţa ei copleşitoare, cu un Gustavo Dudamel energic şi nevrotic până la violenţă. Dimensionarea masivă a sonorităţilor pucciniene l-a servit temperamental, deşi formula corală (dirijor Thomas Lang) a fost mai redusă ca număr şi destul de tânărul venezuelean a încercat să strunească ritmic raportul între fosă şi scenă. N-a reuşit pe de-a-ntregul, decalajele din secvenţa intervenţiei Corului de copii din primul act sau chiar cu corul „mare” fiind chiar deranjante. Ce aş mai fi aşteptat de la şeful de orchestră ar fi fost modelarea adâncită a paginilor lirice care alternează atât de alambicat şi sugestiv celor de extremă forţă.

Dar, să revin la montare. Marelli, ca autor aproape total (regie, scenografie şi lumini) a îmbinat tradiţionalul cu modernul, susţinut în acest demers de autoarea design-ului costumelor, Dagmar Niefind, soţia lui, a cărei reuşită a venit prin cromatica frumoasă a cortinelor intermediare şi a vestimentaţiei unor eroi, Turandot, Liù, cei trei miniştri, Mandarinul, clasică dar stilizată. Nu s-a păstrat totul pe parcursul celor trei acte, costumaţia modernă revenind deseori, chiar la cor. Universalitatea tramei, cu toată provenienţa ei dintr-o legendă extrem de veche, a fost intens urmărită de regizor, ca mixtură între epoci. Rezultatele au fost destul de amestecate.

Pong, Ping, Pang. Foto Wiener Staatsoper - Michael Poehn         

Frământat de găselniţe, Marelli a căutat să pigmenteze naraţiunea. Prima scenă a actului secund s-a desfăşurat într-o morgă, în care Ping, Pang şi Pong au conservat în urne transparente capetele (am numărat 26) celor executaţi din ordinul lui Turandot, ultimul fiind al Prinţului de Persia, căruia cei trei tocmai îi făceau „toaleta”. Morbidul a revenit în scena următoare, când personajul titular şi-a cântat marea arie în faţa cadavrului bunicii, Principesa Lo-u-Ling, motivul cruzimilor, mumificat şi păstrat în palatul imperial.

          Într-un elan eminamente „democratic”, Marelli i-a distrus legendarului Împărat Altoum (aflat într-un scaun modern cu rotile) aura şi ştaiful de „fiu al Cerului” şi i-a exteriorizat bucuria la succesul lui Calaf, mergând până la calde îmbrăţişări. Cine l-ar fi atins pe augustul suveran până la Marelli? Tot „democratice” au apărut şi atitudinile celor trei miniştri care, după fiecare întrebare cu răspuns reuşit, îşi permit să o priveze pe Turandot de coroană, de mantilă, de una din rochii... Puteam asista chiar la o „lovitură de palat”. 

          O găselniţă potrivită mi s-a părut însă atitudinea lui Liù care, după ce i-a smuls Principesei pumnalul cu care încercase să se sinucidă după victoria lui Calaf, l-a păstrat pentru ea, obsesiv, ca ultimă salvare. După cum ştim, l-a folosit suicid.

Scenă din primul act. Foto Wiener Staatsoper - Michael Poehn        

La Marelli, animarea scenei a fost bine realizată, cu mişcare multă şi atitudini diverse. Frumoasă şi vie a fost scena „festivă” din deschiderea tabloului secund al actului al doilea, cu saltimbanci şi joc de serpentine. Cadrajul scenic cu lampioane şi proiecţii al invocării Lunii din primul act, a avut poetica degajată de transparenta scriitură muzicală.

Lise Lindstrom. Foto Wiener Staatsoper - Michael Poehn         

Cântul

          Pentru teribilul rol titular, soprana Lise Lindstrom are toate datele de ambitus vocal, strălucire şi proiecţie de sunet, incisivitate în atacuri, aşa cum cer partitura şi tradiţia. Dominaţia asupra sălii se face mai mult în acest mod, decât prin mare volum sonor şi culoare consistentă de glas. Sigur că infernala ţesătură vocală a mai tensionat-o pe alocuri pe artista americană, care a „furat” pe ici, pe colo câte o respiraţie... ajutătoare. Graţie Lisei Lindstrom, personajul a atras atât prin siluetă, cât şi prin ţinuta imperială.

Yusif Eyvazov. Foto Wiener Staatsoper - Michael Poehn

Înlocuindu-l pe galonatul Johan Botha, suferind, tenorul azer Yusif Eyvazov, soţul celebrei Anna Netrebko, a debutat în rolul Calaf la Opera de Stat din Viena, oferind o prestaţie onorabilă, în ceea ce priveşte frazarea şi nuanţările, alături de notele acute, sigure şi pătrunzătoare. Remarc finalurile ariei „Non piangere Liù” şi al actului I (chemarea „Turandot!”), Si bemol şi La natural, exclamaţia pasională „Ti voglio ardente d’amor”, actul al II-lea (cu Do natural adăugat pentru spectaculozitate) şi, desigur, sunetul de Si natural care încheie binecunoscuta „Nessun dorma”. Minunat a rostit fraza din actul secund „Il mio nome non sai” încheiată confesiv în mezzoforte „E all’alba morirò!” Dacă ar fi ceva care s-ar putea înscrie la pasiv, ar fi timbralitatea nu întotdeauna rotundă, cu unele sunete aspre şi lipsa amplitudinii eroice a personajului.

Anita Hartig. Foto Wiener Staatsoper - Michael Poehn         

Aflasem că la premieră, soprana Anita Hartig (Liù) obţinuse succesul şi ovaţiile serii, înaintea partenerilor, dirijorului şi realizatorilor Aveam să constat acelaşi lucru la al doilea spectacol. Totul pe deplin meritat. Există în abordările artistei românce un cânt măiestrit care seduce. Faptul a fost evident încă de la prima frază, "mi hai sorriso", cu atac in piano, crescendo catre Si bemol-ul acut în forte, plin si bogat. Aceeaşi construcţie a fost şi în finalul ariei „Signore, ascolta!”, până atunci frazarea impecabilă şi inflexiunile de glas fiind impresionante în conturarea unui personaj sensibil, delicat şi ducând emoţionalitatea, expresivitatea până la extrem. Aşa a fost şi în aria „Tu che di gel sei cinta”, anunţată prin replicile dulci şi aerate adresate lui Turandot în subtil pianissimo, „Piuttosto morrò!” şi „Principessa, l’amore!

Rolul Liù, o creaţie de mare artă a Anitei Hartig.

Anita Hartig şi Dan Paul Dumitrescu. Foto Wiener Staatsoper - Michael Poehn         

Cu glas cald, omogen, anvergură de expunere a liniei vocale şi cânt dăruit, basul profund Dan Paul Dumitrescu a fost un Timur înduioşător. Actul suicidar din final s-a datorat unei alte găselniţe a regizorului Marelli, în contrazicere cu libretiştii Adami şi Simoni, ca şi a lui Puccini însuşi.

Nu întotdeauna foarte sonori, miniştrii Ping, Pang şi Pong au fost interpretaţi de baritonul Gabriel Bermúdez şi tenorii Carlos Osuna, Norbert Ernst. În alte roluri au cântat tenorul Heinz Zednik (Împăratul Altoum), o istorie vie a rolurilor de caracter la Opera vieneză şi baritonul Paolo Rumetz (Mandarinul cu voce de stentor).